ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2967/2005
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2967/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată
la data de 30 iulie 2003, așa cum a fost precizată, reclamanta SC S.P. SRL
Târgu Jiu a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor
Publice și Garda Financiară Centrală (în prezent Comisariatul General al Gărzii
Financiare), anularea procesului-verbal de control din 29 noiembrie 2001,
încheiat de organele Gărzii Financiare, anularea în parte a deciziei nr. 221
din 16 iulie 2003, emisă de primul pârât.
În motivare, reclamanta a
arătat că, în mod eronat, prin actele contestate i s-a reținut și, respectiv,
menținut în sarcină, obligația de plată a sumei de 14.823.221.028 lei,
reprezentând:
- 6.617.321.115 lei, impozit
pe profit;
- 1.567.119.186 lei,–
majorări de întârziere;
- 5.029.164.046 lei, T.V.A.;
-1.609.616.681 lei, majorări
T.V.A., pârâții apreciind, greșit că, în perioada verificată (1 iulie 2000 - 28
noiembrie 2001), societatea a utilizat un număr de 94 facturi fiscale, care nu
constituie documente justificative pentru a beneficia de deduceri la impozitul
pe profit și T.V.A.
Că, în realitate, societatea
a primit respectivele documente cu ocazia primirii valorilor materiale
prelucrate în vederea achitării contravalorii serviciilor prestate de furnizori,
conform proceselor-verbale de procesare, iar serviciile prezentate în facturi
sunt certe, nemaifiind necesare devize sau alte documente, părțile contractante
înțelegând să suplinească respectivele acte, prin negocieri directe cu
prestatorul.
Curtea de Apel Craiova, secția
de contencios administrativ, prin sentința nr. 550 din 30 septembrie 2004, a
respins acțiunea.
Pentru a hotărî astfel,
instanța a reținut că actele contestate sunt legale și temeinice, stabilind
corect obligațiile fiscale respective în sarcina societății reclamante,
deoarece în perioada verificată, aceasta a utilizat un număr de 94 facturi
fiscale, care nu constituie documente justificative, în sensul O.U.G. nr. 17/2000
și ale H.G. nr. 831/1997.
Aceasta, deoarece
societățile furnizoare sunt fictive, formularele facturilor nu au fost tipărite
de tipografii autorizate și nu sunt însușite de tipografii, nu sunt corect
întocmite, iar bunurile ce fac obiectul tranzacțiilor, sunt considerate fără
documente legale de proveniență și se sancționează potrivit Legii nr. 87/1994.
De asemenea, s-a mai reținut
că unele facturi întocmite pentru prestări servicii sau transporturi nu sunt
însoțite de documentele care au stat la baza întocmirii lor, iar decontările
facturilor s-au făcut numai pe bază de chitanță.
În ceea ce privește T.V.A.,
prima instanță a apreciat că reclamanta nu a respectat dispozițiile prevăzute
de art. 25 pct. B lit. b) din O.U.G. nr. 17/2000.
Instanța nu a omologat
concluziile raportului de expertiză contabilă administrat în cauză, considerând
că sunt infirmate de dispozițiile art. 6 din H.G. nr. 831/1997.
Împotriva sentinței a
declarat recurs, în termen procedural și legal timbrat, reclamanta SC S.P. SRL,
Târgu Jiu, solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10 C.
proc. civ., casarea hotărârii atacate și, pe fond, admiterea contestației, așa
cum a fost formulată.
Recurenta a susținut că nu
datorează suma totală de 14.823.221.028 lei, reprezentând impozit pe profit și T.V.A.,
cu majorările de întârziere aferente, deoarece cele 94 de facturi au fost
considerate false de către prima instanță, fără a exista o hotărâre
judecătorească irevocabilă în acest sens, în condițiile în care, în dosarul
penal, administratorul societății nu a fost considerat vinovat de săvârșirea
unei infracțiuni.
A mai arătat că societății
nu i se poate reține vreo culpă, pentru că furnizorii specificați în facturi au
fost societăți neautorizate, deoarece nu avea nici o obligație legală de a
verifica acest aspect, recurenta acționând în respectivele relații comerciale,
cu bună credință.
Că, așa cum s-a reținut și
în expertiza contabilă, societățile cocontractante sunt plătitoare de T.V.A.,
iar conform expertizei tehnice toate costurile sunt reale și se regăsesc în
valoarea de vânzare a bunurilor, astfel încât nu se pot calcula impozit pe
profit și T.V.A. din cheltuielile real efectuate.
Criticile formulate sunt
neîntemeiate.
Sesizată cu acțiunea în
anulate formulată de recurenta-reclamantă, instanța de fond a stabilit corect
situația de fapt și concluzia sa privind lipsa de temei a acțiunii, corespunde
prevederilor legale care reglementează regimul deducerii T.V.A. și al
impozitului pe profit.
Pentru impozit pe profit în
sumă de 6.617.321.115 lei, aferent prestărilor de serviciu efectuate de
societățile prestatoare înscrise în 31 de facturi fiscale, au fost menținute
actul de control și decizia Ministerului Finanțelor Publice, întrucât recurenta
a înregistrat pe cheltuieli deductibile fiscal, contravaloarea acestor
prestări, cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) lit. m) din O.U.G. nr. 217/1999,
pentru modificarea și completarea O.G. nr. 70/1994 privind impozitul pe profit
(în vigoare la acea dată).
Conform acestor prevederi
legale, sunt cheltuieli nedeductibile, cele înregistrate în contabilitate pe
baza unor documente care nu îndeplinesc, potrivit Legii contabilității nr. 82/1991,
condițiile de document justificativ.
Cum, s-a dovedit că
facturile respective nu au respectat prevederile legii contabilității,
societățile prestatoare fiind fictive, formularele fiind emise de tipografii
neautorizate și având numele ce nu se regăsesc printre cele alocate de I.N.
(aspecte necontestate de către recurentă), este justificat refuzul organelor de
control de a recunoaște caracterul deductibil al cheltuielilor respective.
Recurenta nu poate susține
că nu avea obligația verificării mențiunilor din facturi și că împrejurarea că
a acționat cu bună credință, ar absolvi-o de orice culpă, deoarece, așa cum
rezultă din prevederile legale indicate, legiuitorul a înțeles să condiționeze
deductibilitatea cheltuielilor înregistrate în contabilitate, de justificarea
acestora prin documente legale.
De altfel, este inadmisibil,
într-un stat de drept, să se permită desfășurarea unor operațiuni comerciale
haotic, fără nici o culpă din partea agenților economici în alegerea partenerilor
și în absența oricăror verificări a legalității documentelor întocmite.
În același sens, dispun și
prevederile art. 6 din H.G. nr. 831/1997.
Este lipsită de relevanță și
apărarea recurentei privind inexistența unei hotărâri care să constate
caracterul fals al facturilor în discuție sau vinovăția administratorului
societății în săvârșirea unei infracțiuni, atâta timp, cât instanța însăși este
îndreptățită să cenzureze legalitatea întocmirii acestor documente și să le
aprecieze valoarea probatorie în raport cu obiectul acțiunii.
Având în vedere caracterul
nedeductibil al cheltuielilor în cauză, legalitatea stabilirii impozitului pe
profit, precum și dispozițiile art. 19 din O.G. nr. 70/1994, așa cum a fost
completată și modificată prin O.U.G. nr. 217/1999, coroborate cu cele ale art. 13
din O.G. nr. 11/1996, în vigoare la acea dată, în mod corect s-au stabilit în
sarcina recurentei, și majorările de întârziere în valoare de 1.567.119.186
lei.
În conformitate cu
dispozițiile art. 25 pct. B lit. b) din O.U.G. nr. 17/2000, în vigoare la acel
moment, cu privire la întocmirea documentelor, recurenta avea obligația „să
consemneze livrările de bunuri și/sau prestările de servicii, în facturi
fiscale sau în documente legal aprobate și să completeze toate datele prevăzute
de acestea.
Pentru livrări de bunuri sau
prestări de servicii cu valoarea T.V.A. mai mare de 20 milioane lei, la aceste
documente se anexează și copia de pe documentul legal care atestă calitatea de
plătitor de T.V.A.”.
Recurenta, pentru a
beneficia de dreptul de deducere a T.V.A., s-a folosit de facturi care nu
îndeplinesc condiția de document justificativ, nefiind însoțite de copii ale
actelor care să ateste că furnizorii respectivi sunt plătitori de T.V.A. și
sunt incomplet și defectuos întocmite.
Întrucât norma legală este
expresă și de strictă aplicare, recurenta-reclamantă nu poate invoca buna
credință, ca o cauză exoneratoare de culpă.
Chiar dacă, prin rapoartele
întocmite, expertul tehnic și cel contabil au formulat concluzii care, aparent
susțin punctul de vedere al recurentei, pe bună dreptate instanța de fond nu și
le-a însușit, ținând cont de prevederile legale aplicabile.
Față de lipsa de temei a
apărărilor invocate și în raport cu înscrisurile depuse la dosar, apare ca
fiind judicioasă soluția primei instanțe, motiv pentru care, în considerarea
prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Curtea va respinge
prezentul recurs, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de reclamanta SC S.P. SRL Târgu Jiu împotriva sentinței civile nr. 550 din 30
septembrie 2004 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ,
ca nefondat.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 10 mai 2005.