ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2944/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la

data de 31 mai 2004, reclamanta SC A.T. SRL a chemat în judecată Ministerul

Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, solicitând

anularea deciziei nr. 112 din 29 aprilie 2004 și a procesului-verbal din 14

octombrie 2002, privind obligații bugetare în sumă totală de 7.329.538.110 lei,

reprezentând impozit pe profit și majorări de întârziere.

În motivarea cererii,

reclamanta a învederat că organele de control au apreciat în mod greșit că 7

facturi pe baza cărora s-au achiziționat furaje în perioada 14 octombrie 1997 -

3 noiembrie 1999, nu sunt deductibile la calculul impozitului pe profit, deși,

în anul 2001, aceleași facturi fiscale au fost considerate documente

justificative și s-a dispus deducerea T.V.A. aferentă lor, prin procesul-verbal

nr. 1565 din 28 februarie 2001.

Prin sentința nr. 116 din 28

septembrie 2004, Curtea de Apel Brașov, secția comercială și de contencios

administrativ, a admis acțiunea și a dispus anularea actelor administrative și

obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța a reținut că, deși prin procesul-verbal de control din 28

februarie 2001, organele financiare au considerat valabile facturile în litigiu,

ulterior, prin actele administrative atacate, le-au invalidat, fapt ce denotă o

aplicare diferențiată a acelorași norme legale pentru ipoteze identice.

De altfel, însuși Ministerul

Finanțelor Publice stabilește prin decizia nr. 1996 din 10 decembrie 2001, că

toate cele 7 facturi îndeplinesc condițiile de documente justificative,

neputând fi trasă la răspundere societatea reclamantă, pentru faptul că

înscrisurile fiscale respective nu ar aparține firmelor emitente.

Instanța a mai reținut că

dispozițiile Legii nr. 82/1991 nu conțin sancțiunea anulării facturilor fiscale

și a operațiunilor ce le atestă, doar în lipsa unor mențiuni, calitatea de

document justificativ fiind dată de înregistrarea actelor în contabilitate.

Împotriva sentinței au

declarat recurs, pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a

Finanțelor Publice Brașov, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Astfel, pârâții au arătat că

facturile în cauză nu îndeplineau condițiile de documente justificative,

instanța de fond ignorând, astfel, prevederile art. 1 pct. 6 lit. p) din O.G. nr.

40/1998, pentru modificarea și completarea O.G. nr. 70/1994, potrivit cărora

asemenea acte sunt nedeductibile fiscal.

Acele facturi fiscale nu

aparțin unităților furnizoare de mărfuri, parte din acele societăți fiind ori

inexistente, ori desființate, astfel cum rezultă din investigațiile

suplimentare efectuate de organele financiare.

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport cu motivele invocate și cu prevederile art. 304

și 304

1

C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat,

urmând a fi respins ca atare.

Astfel, instanța de fond a

reținut corect faptul că același 7 facturi au format obiectul controlului

finalizat prin procesul-verbal din 24 mai 2000, prin care nu s-a acordat

societății, drept de deducere a T.V.A. aferentă. În urma contestației depuse de

agentul economic, prin decizia nr. 1565 din 22 noiembrie 2000, a Ministerului

Finanțelor Publice, s-a dispus desființarea actului și refacerea controlului.

Ulterior, capitolul din

procesul-verbal încheiat la 28 februarie 2001, în urma noului control a fost

desființat prin decizia nr. 1996 din 10 decembrie 2001, a Ministerului

Finanțelor Publice, în care se menționează faptul că pentru cumpărător este

obligatorie numai verificarea corectă a întocmirii documentelor, el neputând fi

tras la răspundere, pentru neregulile constatate în activitatea furnizorului .

Aceeași decizie a reținut că

organul de controlul nu a constatat nereguli referitoare la întocmirea corectă

a facturilor fiscale, acestea fiind valide, fapt pentru care a dispus deducerea

T.V.A. și anularea majorărilor de întârziere.

Prin decizia nr. 1996 din 10

decembrie 2001 s-a desființat și capitolul din procesul-verbal contestat,

referitor la impozitul pe profit de 2.151.398.872 lei și majorările de

întârziere aferente de 5.249.287.139 lei, stabilite în urma constatării că

facturile fiscale (aceleași) nu îndeplinesc condiția de document justificativ

și pentru care nu s-a admis la deducere T.V.A. aferentă.

Noua verificare, finalizată

prin procesul-verbal din 14 octombrie 2002 a menținut obligațiile reclamantei,

atât pentru T.V.A., cât și pentru impozitul pe profit și majorările de

întârziere aferente, contestația fiind respinsă prin decizia Ministerului

Finanțelor Publice nr. 112 din 29 aprilie 2004.

Organele financiare impută

în mod eronat reclamantei, neregulile constatate la furnizori, respectiv faptul

că aceștia nu au depus deconturi T.V.A. și bilanț contabil, nu au fost găsiți

la sediul declarat, ca și împrejurarea că blocurile de facturi din care fac

parte și cele 7 în litigiu, au fost cumpărate de alte societăți decât cele

înscrise, toate aceste aspecte neintrând în obligația cumpărătorului de a le

verifica la data achiziționării mărfurilor.

Prevederile din Legea nr. 82/1991,

a contabilității, invocate în cauză, instituie obligativitatea consemnării

oricărei operațiuni patrimoniale, în momentul efectuării ei, într-un înscris

care stă la baza înregistrării în contabilitate, dobândind, astfel, calitatea

de document justificativ.

Aceste dispoziții au fost,

de altfel, avute în vedere la emiterea deciziei nr. 1996/2001 a Ministerului

Finanțelor Publice, care a considerat valide pentru deducerea T.V.A., cele 7

facturi fiscale în litigiu.

Din actele dosarului rezultă

că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile legale, solicitând societăților care

au livrat furajele și au emis respectivele facturi, atât certificatele de

înregistrare ca plătitor de T.V.A., cât și certificatele de înregistrare

fiscală și de înmatriculare la registrul comerțului.

În raport cu cele expuse mai

sus, Curtea constată că instanța de fond a făcut o justă aplicare a

prevederilor legale în materie, astfel încât criticile formulate sunt

nefondate, urmând a se dispune respingerea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, în nume propriu și în numele

Ministerului Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală

împotriva sentinței nr. 116/F din 28 septembrie 2004, a Curții de Apel Brașov, secția

comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 mai 2005.