ÎCCJ, Decizia nr. 149/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 7 aprilie 2004, petentul R.A., aflat în Penitenciarul Rahova, în executarea pedepsei detențiunii pe viață, aplicată acestuia pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav, s-a plâns împotriva judecătorului Ș.F., de la Curtea de Apel Craiova. Petentul a susținut că judecătorul menționat se face vinovat de săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual și abuz în serviciu, constând în aceea că a soluționat cauza, formând obiectul dosarului nr. 2297/2003, în care R.A. avea calitate de parte vătămată, cu lipsă de procedură în ceea ce-l privește. În data de 17 mai 2004, petentul s-a adresat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând să i se comunice modul de soluționare a petiției din 7 aprilie 2004.Totodată, acesta a solicitat să i se comunice modul de soluționare a plângerii formulate împotriva președintelui Curții Militare de Apel, col.

magistrat Ș.P., prin care a susținut că acesta se face vinovat de săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual și abuz în serviciu, constând în acțiuni care au avut drept rezultat, lipsirea petentului de dreptul la un proces echitabil. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a comunicat petentului, sub nr. 13445/1415 din 27 iulie 2004, că dosarul penal menționat în plângerea sa a fost soluționat în limitele stabilite de lege și că nu au fost confirmate susținerile privitoare la săvârșirea unor fapte penale. Împotriva acestei comunicări a parchetului, petentul R.. a formulat plângere, întemeiată pe art. 278 1 C. proc. pen. Prin sentința nr. 79 din 21 ianuarie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins plângerea, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând că petițiile primite de la R.A. nu întrunesc condițiile art. 222 C. proc. pen., nu le-a soluționat prin rezoluție sau ordonanță de netrimitere în judecată a magistratului reclamant, ci pe calea procedurii prevăzute de O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, aprobată prin Legea nr. 233/2002. În consecință, plângerea adresată instanței de judecată, formulată de petent, nu privește nici unul din actele prevăzute de art. 278 1 C. proc. pen., cenzurabile de instanța de judecată în condițiile procedurii stabilite de acest text. Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc.

pen. Acesta a susținut că doi dintre membrii completului de judecată trebuiau să facă declarație de abținere, aceștia aflându-se în cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 48 lit. d) și art. 47 C. proc. pen. Drept urmare, sentința este nulă de drept, conform art. 197 alin. (2) din același cod. Petentul a mai susținut că, deși nedenumit ca atare, actul atacat reprezintă o rezoluție, așa încât instanța de fond s-a pronunțat greșit sub acest aspect. În concluzie, petentul a solicitat constatarea nulității de drept a sentinței atacate. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Din economia dispozițiilor art. 228 C. proc. pen., cu referire la art. 200 din același cod, rezultă finalitatea actelor premergătoare constând în obținerea datelor necesare începerii urmăririi penale.

Aceste date privesc existența faptei, împrejurarea că fapta a fost săvârșită de către învinuit și că acesta răspunde penal. Prin același text, legiuitorul a avut în vedere și situația în care actele premergătoare efectuate relevă inutilitatea începerii urmăririi penale Convingerea formată în temeiul actelor premergătoare obligă procurorul, după caz, la o soluție procesuală de începere a urmăririi penale sau de neîncepere a acesteia. În concluzie, rezoluția sau ordonanța, după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi penale, conform art. 228 C. proc. pen., are un caracter procesual riguros, de act de dispoziție al organului de urmărire penală, sesizat în unul din modurile prevăzute de legea procesual-penală, dat în condiții determinate.

Drept urmare, în raport cu caracterul imperativ al normelor legale menționate și în lipsa temeiului legal, principiul echipolenței nu poate fi invocat pentru ca altor acte, nedeterminate de legea procesual-penală, ci de alte acte normative ce prevăd alte proceduri, să li se atribuie natura și efectele rezoluției sau ordonanței, după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi penale. Or, în cauză organul de urmărire penală nu a fost sesizat în unul din modurile prevăzute de art. 221 C. proc. pen. și nu a dat o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale. Astfel, organul de urmărire penală a fost sesizat printr-o petiție, aceasta fiind soluționată pe calea procedurii prevăzute de O.G. nr. 27/2002.

Ca atare, recursul se constată a fi nefondat sub aspectul celei de a doua critici formulate de petentul R.A. Pe de altă parte, cu referire la critica privitoare la neobservarea condițiilor formale prevăzute pentru desfășurarea judecății, într-o altă cauză, invocată de petent în prezentul recurs, este de reținut că legea procesuală civilă sau penală, după caz, a recunoscut părților, posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute. Drept urmare, protecția judiciară a dreptului subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul procesului civil sau penal, după caz.

Acest sistem, același pentru persoane aflate în situații identice, determinat prin norme imperative și având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului și legii, este de natură a răspunde exigențelor noii perspective asupra protecției judiciare a drepturilor subiective determinată de dispozițiile art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de atac, corespunzător dispozițiilor sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicție. Sub acest aspect, plângerea prevăzută de art. 278 1 C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată.

Acest control privește exclusiv temeinicia rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare, respectiv de urmărire penală, în condițiile determinate de legea procesual penală. Drept urmare, instanța sesizată cu plângerea menționată nu are temei legal de a se pronunța ca instanță de control judiciar în cauza civilă sau penală, după caz, la soluționarea căreia, în fond sau căi de atac, într-un alt proces, se susține că s-ar fi săvârșit erori jurisdicționale sau nu ar fi fost respectate unele norme procedurale privind desfășurarea judecății. În consecință, chiar dacă petentul ar fi atacat unul din actele procesuale prevăzute de art. 278 1 C. proc.

pen., lipsește plângerii prevăzute de acest text, aptitudinea declanșării unui control judiciar, în sensul complinirii căilor de atac legal prevăzute și reformarea hotărârii incriminate, pe această cale mijlocită, în sensul vizat de petent. Așadar, cu referire la scopul vizat de petent prin recursul formulat împotriva soluției de respingere a plângerii, de către secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu poate face obiectul examinării, în prezenta cauză, pretinsa nerespectare a normelor de procedură și anularea, pe acest motiv, a hotărârii pronunțate într-un alt proces de către o altă instanță, în limita competenței legal și exclusiv atribuită acesteia. Ca atare, recursul declarat de petentul R.A.

urmează a fi respins și sub aspectul primei critici formulate de acesta. În fine, din economia dispozițiilor art. 278 1 C. proc. pen., rezultă cu evidență că este supusă controlului judecătoresc, în condițiile acestui text, exclusiv dispoziția de neîncepere a urmării penale, confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate corespunzător posibilității legale reglementate în favoarea părții vătămate, prin art. 275-278 din același cod. Este exclusă orice altă interpretare a textului legal menționat, în raport cu împrejurarea că normele legale privind desfășurarea procesului penal, astfel cum acestea sunt prevăzute de legea procesual penală, sunt de ordine publică, așa încât încălcarea lor ar duce la nulitatea oricărui act procesual sau hotărâre judecătorească cale le-ar nesocoti.

Or, în cauză petentul a sesizat secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu plângerea formulată împotriva unui act neprevăzut de art. 278 1 C. proc. pen. Așa fiind, în mod corect instanța sesizată a respins plângerea, ca inadmisibilă, hotărârea atacată nefiind supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul R.A. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul R.A. împotriva sentinței nr. 79 din 21 ianuarie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4635/2004. Obligă pe recurentul R.A. să plătească statului, suma de 1.200.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, pentru asistarea acestuia, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 iunie 2005.