ÎCCJ, Decizia nr. 149/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 7 aprilie 2004,

petentul R.A., aflat în Penitenciarul Rahova, în executarea pedepsei

detențiunii pe viață, aplicată acestuia pentru săvârșirea infracțiunii de omor

deosebit de grav, s-a plâns împotriva judecătorului Ș.F., de la Curtea de Apel Craiova. Petentul a susținut că judecătorul menționat se face vinovat de

săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual și abuz în serviciu, constând în

aceea că a soluționat cauza, formând obiectul dosarului nr. 2297/2003, în care

R.A. avea calitate de parte vătămată, cu lipsă de procedură în ceea ce-l

privește.

În data de 17 mai 2004,

petentul s-a adresat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, solicitând să i se comunice modul de soluționare a petiției din 7

aprilie 2004.Totodată, acesta a solicitat să i se comunice modul de soluționare

a plângerii formulate împotriva președintelui Curții Militare de Apel, col. magistrat

Ș.P., prin care a susținut că acesta se face vinovat de săvârșirea infracțiunilor

de fals intelectual și abuz în serviciu, constând în acțiuni care au avut drept

rezultat, lipsirea petentului de dreptul la un proces echitabil.

Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a

comunicat petentului, sub nr. 13445/1415 din 27 iulie 2004, că dosarul penal

menționat în plângerea sa a fost soluționat în limitele stabilite de lege și că

nu au fost confirmate susținerile privitoare la săvârșirea unor fapte penale.

Împotriva acestei comunicări

a parchetului, petentul R.. a formulat plângere, întemeiată pe art. 278

1

C. proc. pen.

Prin sentința nr. 79 din 21

ianuarie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins

plângerea, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, constatând că petițiile primite de la R.A. nu întrunesc condițiile art. 222 C. proc. pen., nu le-a soluționat prin rezoluție sau ordonanță de

netrimitere în judecată a magistratului reclamant, ci pe calea procedurii

prevăzute de O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare

a petițiilor, aprobată prin Legea nr. 233/2002.

În consecință, plângerea

adresată instanței de judecată, formulată de petent, nu privește nici unul din

actele prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen., cenzurabile de instanța

de judecată în condițiile procedurii stabilite de acest text.

Împotriva hotărârii primei

instanțe, petentul a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de

casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen.

Acesta a susținut că doi

dintre membrii completului de judecată trebuiau să facă declarație de abținere,

aceștia aflându-se în cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 48 lit. d) și

art. 47 C. proc. pen. Drept urmare, sentința este nulă de drept, conform art. 197

alin. (2) din același cod.

Petentul a mai susținut că,

deși nedenumit ca atare, actul atacat reprezintă o rezoluție, așa încât

instanța de fond s-a pronunțat greșit sub acest aspect.

În concluzie, petentul a

solicitat constatarea nulității de drept a sentinței atacate.

Recursul este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Din economia dispozițiilor art.

228 C. proc. pen., cu referire la art. 200 din același cod, rezultă finalitatea

actelor premergătoare constând în obținerea datelor necesare începerii

urmăririi penale. Aceste date privesc existența faptei, împrejurarea că fapta a

fost săvârșită de către învinuit și că acesta răspunde penal.

Prin același text,

legiuitorul a avut în vedere și situația în care actele premergătoare efectuate

relevă inutilitatea începerii urmăririi penale

Convingerea formată în

temeiul actelor premergătoare obligă procurorul, după caz, la o soluție

procesuală de începere a urmăririi penale sau de neîncepere a acesteia.

În concluzie, rezoluția sau

ordonanța, după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi penale, conform art.

228 C. proc. pen., are un caracter procesual riguros, de act de dispoziție al

organului de urmărire penală, sesizat în unul din modurile prevăzute de legea

procesual-penală, dat în condiții determinate.

Drept urmare, în raport cu

caracterul imperativ al normelor legale menționate și în lipsa temeiului legal,

principiul echipolenței nu poate fi invocat pentru ca altor acte, nedeterminate

de legea procesual-penală, ci de alte acte normative ce prevăd alte proceduri,

să li se atribuie natura și efectele rezoluției sau ordonanței, după caz, de

începere sau de neîncepere a urmăririi penale.

Or, în cauză organul de

urmărire penală nu a fost sesizat în unul din modurile prevăzute de art. 221 C.

proc. pen. și nu a dat o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale.

Astfel, organul de urmărire

penală a fost sesizat printr-o petiție, aceasta fiind soluționată pe calea

procedurii prevăzute de O.G. nr. 27/2002.

Ca atare, recursul se constată

a fi nefondat sub aspectul celei de a doua critici formulate de petentul R.A.

Pe de altă parte, cu

referire la critica privitoare la neobservarea condițiilor formale prevăzute

pentru desfășurarea judecății, într-o altă cauză, invocată de petent în

prezentul recurs, este de reținut că legea procesuală civilă sau penală, după

caz, a recunoscut părților, posibilitatea de a provoca un nou examen al

procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute.

Drept urmare, protecția

judiciară a dreptului subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de

atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei,

formează sistemul procesului civil sau penal, după caz.

Acest sistem, același pentru

persoane aflate în situații identice, determinat prin norme imperative și având

ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor

corespunzătoare adevărului și legii, este de natură a răspunde exigențelor noii

perspective asupra protecției judiciare a drepturilor subiective determinată de

dispozițiile art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale.

Drept urmare, orice hotărâre

este supusă unei căi de atac, corespunzător dispozițiilor sistemului nostru

procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de

jurisdicție.

Sub acest aspect, plângerea

prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., având rolul unei căi de atac,

are ca finalitate controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în

judecată.

Acest control privește

exclusiv temeinicia rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în

condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate,

respectiv îndeplinirea actelor premergătoare, respectiv de urmărire penală, în

condițiile determinate de legea procesual penală.

Drept urmare, instanța

sesizată cu plângerea menționată nu are temei legal de a se pronunța ca

instanță de control judiciar în cauza civilă sau penală, după caz, la

soluționarea căreia, în fond sau căi de atac, într-un alt proces, se susține că

s-ar fi săvârșit erori jurisdicționale sau nu ar fi fost respectate unele norme

procedurale privind desfășurarea judecății.

În consecință, chiar dacă

petentul ar fi atacat unul din actele procesuale prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen., lipsește plângerii prevăzute de acest text, aptitudinea

declanșării unui control judiciar, în sensul complinirii căilor de atac legal

prevăzute și reformarea hotărârii incriminate, pe această cale mijlocită, în

sensul vizat de petent.

Așadar, cu referire la

scopul vizat de petent prin recursul formulat împotriva soluției de respingere

a plângerii, de către secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu

poate face obiectul examinării, în prezenta cauză, pretinsa nerespectare a

normelor de procedură și anularea, pe acest motiv, a hotărârii pronunțate

într-un alt proces de către o altă instanță, în limita competenței legal și

exclusiv atribuită acesteia.

Ca atare, recursul declarat

de petentul R.A. urmează a fi respins și sub aspectul primei critici formulate

de acesta.

În fine, din economia

dispozițiilor art. 278

1

C. proc. pen., rezultă cu evidență că este

supusă controlului judecătoresc, în condițiile acestui text, exclusiv

dispoziția de neîncepere a urmării penale, confirmată ca urmare a respingerii

plângerii formulate corespunzător posibilității legale reglementate în favoarea

părții vătămate, prin art. 275-278 din același cod.

Este exclusă orice altă

interpretare a textului legal menționat, în raport cu împrejurarea că normele

legale privind desfășurarea procesului penal, astfel cum acestea sunt prevăzute

de legea procesual penală, sunt de ordine publică, așa încât încălcarea lor ar

duce la nulitatea oricărui act procesual sau hotărâre judecătorească cale le-ar

nesocoti.

Or, în cauză petentul a

sesizat secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu plângerea

formulată împotriva unui act neprevăzut de art. 278

1

C. proc. pen.

Așa fiind, în mod corect

instanța sesizată a respins plângerea, ca inadmisibilă, hotărârea atacată

nefiind supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul R.A.

Totodată, în baza art. 192 alin.

(2) din același cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare

către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petentul R.A. împotriva sentinței nr. 79 din 21 ianuarie

2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în

dosarul nr. 4635/2004.

Obligă pe recurentul R.A. să

plătească statului, suma de 1.200.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare, din

care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit apărătorului

desemnat din oficiu, pentru asistarea acestuia, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 iunie 2005.