ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2095/2005

Asupra recursului în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

F.P. și F.D. au solicitat în

contradictoriu cu Prefectura județului Neamț anularea deciziei nr. 453 din 14

noiembrie 1991 emisă de prefectul județului, prin care li s-a atribuit soților T.M.

și T.E. prin constituirea dreptului de proprietate conform art. 35 alin. (2)

din Legea nr. 18/1991 suprafața de 620 mp teren – curți – construcții, situată

în Piatra Neamț, cu vecinătățile prevăzute în acțiune.

Reclamanții au învederat că prin

contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 189 din 19 ianuarie 1977

soții T.M. și T.E. au achiziționat de la vânzătorul P.N. o casă cu anexe și

garaj, terenul aferent fiind trecut în proprietatea statului în temeiul art. 30

din Legea nr. 58/1974, iar cumpărătorilor le-a fost atribuită în folosință

suprafața de teren aferentă construcțiilor.

Ulterior, prin decizia civilă nr. 573

din 31 iulie 1981 a Tribunalului Neamț a fost anulat parțial menționatul

contract în ceea ce privește garajul format din două boxe, edificat pe terenul

în litigiu de către soții M.V. și V.M. cu acordul vânzătorului.

Astfel fiind, în mod nelegal,

respectiv cu încălcarea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 18/1991, li s-a

atribuit soților Toma prin decizia contestată întreaga suprafață de teren de

620 mp, aferentă construcției, în care este inclus și terenul aferent

garajului, în speță fiind incidente dispozițiile art. III alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 169/1997.

Curtea de Apel Bacău, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 33 din 21 martie

2000 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei

Piatra Neamț conform art. 53 și art. 54 din Legea nr. 18/1991.

Ulterior, în dosar, au intervenit în

interes propriu soții M.V. și V.M. solicitând, de asemenea, constatarea

nulității absolute a deciziei nr. 453 din 14 noiembrie 1991 emisă de Prefectul

Județului Neamț, în baza căreia s-a emis titlul de proprietate nr. 1/2030 din 29

decembrie 1991 în favoarea soților Toma.

De asemenea, printr-o cerere de

intervenție în interes propriu, T.M. și T.E. au solicitat respingerea atât a

acțiunii cât și a cererii de intervenție formulată de soții M., invocând

excepția autorității de lucru judecat, întrucât, o cerere similară, formulată

de F.P. și M.V., având ca obiect anularea titlului de proprietate nr. 1/2030

din 29 decembrie 1991, a fost respinsă prin decizia civilă nr. 1271 din 22

noiembrie 1995 a Curții de Apel Bacău. Totodată au invocat excepția

prescripției dreptului la acțiune, solicitând în fond respingerea cererii.

După un prim ciclu procesual, Judecătoria

Piatra Neamț, prin sentința civilă nr. 2756 din 30 aprilie 2002, a admis în

parte acțiunea și cererea de intervenție în interes propriu formulată de soții M.V.

și V.M., anulând în parte decizia nr. 453 din 14 noiembrie 1991 emisă de

Prefectul județului Neamț, în ceea ce privește suprafața de teren de 46,5 mp pe

care era construit garajul cu cele două boxe, aparținând reclamanților și

intervenienților M.V. și V.M. din suprafața totală de 620 mp teren atribuită

intervenienților T.M. și T.E.

A respins cererea de intervenție în

interes propriu promovată de T.M. și T.E.

În motivarea soluției instanța a

reținut că, prin contractul autentificat sub nr. 189 din 18 ianuarie 1978 de

Notariatul de stat județean Neamț, P.N. a înstrăinat intervenienților T.M. și T.E.

casa, anexele gospodărești și garajul cu cele două boxe situate în Piatra

Neamț, terenul aferent trecând în proprietatea statului conform art. 30 din

Legea nr. 58/1974 în vigoare la acea dată.

Ulterior, prin sentința civilă nr. 3190/1981

Judecătoria Piatra Neamț a anulat în parte menționatul contract și anume în

ceea ce privește construcția tip garaj pe considerentul că, în mod abuziv

vânzătorul a înstrăinat respectiva anexă deși cunoștea că nu-i aparține. S-a

conchis că la data emiterii deciziei contestate titulari ai dreptului de

folosință asupra terenului pe care fusese edificat garajul erau soții F.,

pentru 22,5 mp, respectiv soții M. pentru 24 mp, astfel că erau aplicabile

dispozițiile art. III lit. c) din Legea nr. 169/1997, întrucât la data constituirii

dreptului de proprietate în favoarea intervenienților T.M. și T.E., aceștia nu

aveau în folosință respectivul teren.

Tribunalul Neamț, secția civilă,

prin decizia nr. 3146/RC din 29 octombrie 2002 a respins ca nefondate

recursurile declarate de intervenienții T.M. și T.E. și respectiv Organizația

pentru apărarea drepturilor omului mandatată de soții T.M. și T.E. să le

reprezinte interesele, recursuri declarate împotriva sentinței civile nr. 2756

din 30 aprilie 2002 a Judecătoriei Piatra Neamț.

Instanța a reținut că la

reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 620 mp în favoarea

proprietarilor locuinței situate în Piatra Neamț, soților T.M. și T.E., organul

administrativ competent nu a sesizat că pe o suprafață de 46,50 mp teren erau

edificate garajele proprietatea familiilor T. și M. și că în această

împrejurare terenul în dispută excede regimului juridic instituit prin art. 35

alin. (3) din Legea nr. 18/1991 și urmează regimul juridic de drept comun (art.

472 și art. 474 C. civ.). Pe cale de consecință, așa cum a reținut și instanța

de fond decizia nr. 453/1991 emisă de Prefectura Neamț era lovită de nulitate

absolută parțială sub aspectul terenului de 46,5 mp ocupat de garajele altor

persoane.

Ulterior, prin decizia nr. 294/RC

din 27 martie 2003 Tribunalul Neamț a respins contestațiile în anulare

formulate de soții T.M. și T.E., respectiv Organizația pentru apărarea

drepturilor omului stabilind că deși tribunalul a calificat greșit calea de

atac ca recurs și a soluționat-o ca atare, totuși această încălcare nu privește

normele de competență a instanței ci pe cele referitoare la compunerea

instanței, iar această nelegalitate, precum și aceea vizând omisiunea instanței

ierarhic superioare de a analiza un motiv de casare puteau fi îndreptate prin

promovarea căii de atac a recursului împotriva deciziei contestate.

În contra celor trei hotărâri

judecătorești evocate, sentința civilă nr. 2756 din 30 aprilie 2002 a

Judecătoriei Piatra Neamț, decizia nr. 3146/RC din 29 octombrie 2002 și decizia

nr. 294/RC din 27 martie 2003 ale Tribunalului Neamț secția civilă, a declarat

recurs în anulare, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., Procurorul General

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pe motiv că au

fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o

soluționare greșită a cauzei pe fond și totodată erau și vădit netemeinice.

Astfel, s-a susținut că potrivit

art. 59 din Legea nr. 18/1991 republicată și respectiv Decizia nr. I din 5

iunie 2000 a Curții Supreme de Justiție, Secțiile Unite, sentințele pronunțate

de judecătorii în temeiul dispozițiilor art. 53 alin. (2) din această lege sunt

supuse ambelor căi ordinare de atac prevăzute de Codul de procedură civilă,

respectiv, atât apelul cât și recursul. În speță Tribunalul Neamț nesocotind

atât dispozițiile legale enunțate cât și îndrumarea obligatorie a Curții

Supreme de Justiție a soluționat calea de atac declarată împotriva sentinței

judecătoriei ca fiind recurs în loc de apel și prin acest procedeu a privat

părților de exercitarea unei căi de atac.

S-a mai susținut în ceea ce privește

contestația în anulare, că a fost rezolvată cu nesocotirea dispozițiilor art. 317

alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. întrucât contestatorii nu au putut invoca

încălcarea dispozițiilor de ordine publică referitoare la competența prin

exercitarea recursului întrucât decizia civilă nr. 3146/RC din 29 octombrie

2002 a Tribunalului Neamț fiind irevocabilă, nu mai era susceptibilă a fi

atacată pe această cale. Pe de altă parte, au fost încălcate și dispozițiile

art. 318 C. proc. civ. deoarece la judecătorie fusese invocată excepția

tardivității acțiunii principale, aspect ce nu a fost analizat de tribunal în

calea de atac.

Recursul în anulare este fondat în

ceea ce privește critica adusă deciziei nr. 3146/RC din 29 octombrie 2002 a

Tribunalului Neamț, secția civilă, și nefondat în ceea ce privește decizia nr. 294/RC

din 27 martie 2003 a aceluiași tribunal.

Referitor la fondul cauzei criticile

vizau în esență greșita aplicare a dispozițiilor art. 35 alin. (2) și art. 22

din Legea nr. 18/1991 în redactarea de la data emiterii actului de constituire

a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, cât și la faptul că

dreptul de proprietate al soților M. și F. asupra construcției tip garaj, iar

nu asupra terenului aferent, făceau incidente dispozițiile art. 494 C. civ.,

iar nu dispozițiile art. III alin. (1) lit. c) din Legea nr. 169/1997 reținute

de prima instanță.

Așa cum deja s-a relevat,

dispozițiile art. 59 din Legea nr. 18/1991 republicată, sentința pronunțată de

instanța de judecată investită, fie cu soluționarea unei plângeri împotriva

hotărârii comisiei județene, fie împotriva ordinului prefectului, este supusă

căilor de atac prevăzute de codul de procedură civilă cu respectarea

dispozițiilor legale în materie.

În interpretarea acestor prevederi

legale și pentru crearea unei practici judiciare unitare, prin Decizia nr. I

din 5 iunie 2000 dată de Curtea Supremă de Justiție în secții unite, s-a

stabilit cu caracter obligatoriu că sentințele pronunțate de judecătorii în

temeiul dispozițiilor art. 5 din Legea nr.18/1991 sunt supuse ambelor căi

ordinare de atac prevăzute de codul de procedură civilă, respectiv, atât

apelului cât și recursului.

Din această perspectivă, apare cu

evidență că Tribunalul Neamț a calificat greșit calea de atac exercitată de

intervenienții T.M., T.E. și de Organizația pentru apărarea drepturilor omului

împotriva sentinței civile nr. 2756 din 30 aprilie 2002 a Judecătoriei Piatra

Neamț, respectiv recurs în loc de apel și prin acest procedeu, părțile au fost

private de exercitarea unei căi de atac, deci, a unui control asupra

legalității și temeiniciei sentinței menționate.

Astfel fiind, recursul în anulare

urmează a fi admis, a casa decizia tribunalului și a trimite cauza aceleiași

instanțe pentru a judeca apelul declarat împotriva sentinței instanței de fond,

ocazie cu care urmează a fi analizate și criticile formulate prin recursul în

anulare vizând greșita aplicare a dispozițiilor art. 35 alin. (2) cu referire

la art. 22 din Legea nr.18/1991 și respectiv incidența în cauză a prevederilor

art. 494 C. civ.

Referitor la susținerile din

recursul în anulare privind nelegalitatea deciziei nr. 294/RC din 27 martie

2003 a Tribunalului Neamț pronunțată cu ocazia soluționării contestației în

anulare, acestea nu pot fi primite.

Din dosar a rezultat că această cale

extraordinară de atac a fost întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

susținându-se în esență că tribunalul a calificat greșit calea de atac ca fiind

recurs deși fusese denumită apel, că instanța de fond a stabilit greșit temeiul

juridic al acțiunii și că tribunalul nu s-a pronunțat clar și explicit asupra

excepției de tardivitate a acțiunii și a apreciat eronat starea de fapt.

Potrivit art. 318 C. proc. civ.

hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când

dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța

respingând recursul a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de

modificare sau de casare.

Din analiza motivelor invocate în

contestația în anulare rezultă că nici unul din cele expuse nu se evidențiază

între cazurile de contestație reglementate strict și limitativ de art. 318 C. proc.

civ. suscitat.

Este adevărat că prin contestație

s-a imputat tribunalului și faptul că a calificat greșit calea de atac iar prin

recursul în anulare se sugerează că o atare critică s-ar încadra în

dispozițiile art. 317 pct. 2 C. proc. civ. potrivit cărora hotărârile

irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare dacă au fost date de

judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la

competență.

Se omite însă faptul că aplicarea

menționatul text este condiționată de imposibilitatea invocării unui atare

motiv pe calea apelului sau recursului.

Or, în speță pe de o parte

tribunalul nu a încălcat vreo normă de ordine publică privitoare la competență

ci doar a calificat greșit calea de atac, iar pe de altă parte că și în ipoteza

propusă prin recursul în anulare, părțile nu au atacat decizia tribunalului

deși căile de atac sunt stabilite de lege și prin urmare calificarea greșită a

tribunalului nu le putea închide dreptul de a declara recurs, astfel că nu

puteau fi incidente nici dispozițiile art. 317 pct. 2 C. proc. civ.

În orice caz, față de admiterea

recursului în anulare declarat împotriva deciziei nr. 3146/RC din 29 octombrie

2002 a Tribunalului Neamț, criticile vizând decizia pronunțată în contestația

în anulare sunt și lipsite de obiect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat

de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei civile nr. 3146/RC din 29 octombrie 2002 a Tribunalului

Neamț, secția civilă, pe care o casează și trimite cauza aceluiași tribunal

pentru soluționarea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 2756 din

30 aprilie 2002 a Judecătoriei Piatra Neamț.

Respinge același recurs în anulare

declarat împotriva deciziei civile nr. 294/RC din 27 martie 2003 a Tribunalului

Neamț, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2005.