ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2095/2005

Asupra recursului în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: F.P. și F.D. au solicitat în contradictoriu cu Prefectura județului Neamț anularea deciziei nr. 453 din 14 noiembrie 1991 emisă de prefectul județului, prin care li s-a atribuit soților T.M. și T.E. prin constituirea dreptului de proprietate conform art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 suprafața de 620 mp teren – curți – construcții, situată în Piatra Neamț, cu vecinătățile prevăzute în acțiune. Reclamanții au învederat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 189 din 19 ianuarie 1977 soții T.M. și T.E. au achiziționat de la vânzătorul P.N. o casă cu anexe și garaj, terenul aferent fiind trecut în proprietatea statului în temeiul art. 30 din Legea nr. 58/1974, iar cumpărătorilor le-a fost atribuită în folosință suprafața de teren aferentă construcțiilor.

Ulterior, prin decizia civilă nr. 573 din 31 iulie 1981 a Tribunalului Neamț a fost anulat parțial menționatul contract în ceea ce privește garajul format din două boxe, edificat pe terenul în litigiu de către soții M.V. și V.M. cu acordul vânzătorului. Astfel fiind, în mod nelegal, respectiv cu încălcarea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 18/1991, li s-a atribuit soților Toma prin decizia contestată întreaga suprafață de teren de 620 mp, aferentă construcției, în care este inclus și terenul aferent garajului, în speță fiind incidente dispozițiile art. III alin. (1) lit. a) din Legea nr. 169/1997. Curtea de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 33 din 21 martie 2000 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Piatra Neamț conform art. 53 și art. 54 din Legea nr. 18/1991.

Ulterior, în dosar, au intervenit în interes propriu soții M.V. și V.M. solicitând, de asemenea, constatarea nulității absolute a deciziei nr. 453 din 14 noiembrie 1991 emisă de Prefectul Județului Neamț, în baza căreia s-a emis titlul de proprietate nr. 1/2030 din 29 decembrie 1991 în favoarea soților Toma. De asemenea, printr-o cerere de intervenție în interes propriu, T.M. și T.E. au solicitat respingerea atât a acțiunii cât și a cererii de intervenție formulată de soții M., invocând excepția autorității de lucru judecat, întrucât, o cerere similară, formulată de F.P. și M.V., având ca obiect anularea titlului de proprietate nr. 1/2030 din 29 decembrie 1991, a fost respinsă prin decizia civilă nr. 1271 din 22 noiembrie 1995 a Curții de Apel Bacău.

Totodată au invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, solicitând în fond respingerea cererii. După un prim ciclu procesual, Judecătoria Piatra Neamț, prin sentința civilă nr. 2756 din 30 aprilie 2002, a admis în parte acțiunea și cererea de intervenție în interes propriu formulată de soții M.V. și V.M., anulând în parte decizia nr. 453 din 14 noiembrie 1991 emisă de Prefectul județului Neamț, în ceea ce privește suprafața de teren de 46,5 mp pe care era construit garajul cu cele două boxe, aparținând reclamanților și intervenienților M.V. și V.M. din suprafața totală de 620 mp teren atribuită intervenienților T.M. și T.E. A respins cererea de intervenție în interes propriu promovată de T.M.

și T.E. În motivarea soluției instanța a reținut că, prin contractul autentificat sub nr. 189 din 18 ianuarie 1978 de Notariatul de stat județean Neamț, P.N. a înstrăinat intervenienților T.M. și T.E. casa, anexele gospodărești și garajul cu cele două boxe situate în Piatra Neamț, terenul aferent trecând în proprietatea statului conform art. 30 din Legea nr. 58/1974 în vigoare la acea dată. Ulterior, prin sentința civilă nr. 3190/1981 Judecătoria Piatra Neamț a anulat în parte menționatul contract și anume în ceea ce privește construcția tip garaj pe considerentul că, în mod abuziv vânzătorul a înstrăinat respectiva anexă deși cunoștea că nu-i aparține.

S-a conchis că la data emiterii deciziei contestate titulari ai dreptului de folosință asupra terenului pe care fusese edificat garajul erau soții F., pentru 22,5 mp, respectiv soții M. pentru 24 mp, astfel că erau aplicabile dispozițiile art. III lit. c) din Legea nr. 169/1997, întrucât la data constituirii dreptului de proprietate în favoarea intervenienților T.M. și T.E., aceștia nu aveau în folosință respectivul teren. Tribunalul Neamț, secția civilă, prin decizia nr. 3146/RC din 29 octombrie 2002 a respins ca nefondate recursurile declarate de intervenienții T.M. și T.E. și respectiv Organizația pentru apărarea drepturilor omului mandatată de soții T.M. și T.E. să le reprezinte interesele, recursuri declarate împotriva sentinței civile nr. 2756 din 30 aprilie 2002 a Judecătoriei Piatra Neamț.

Instanța a reținut că la reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 620 mp în favoarea proprietarilor locuinței situate în Piatra Neamț, soților T.M. și T.E., organul administrativ competent nu a sesizat că pe o suprafață de 46,50 mp teren erau edificate garajele proprietatea familiilor T. și M. și că în această împrejurare terenul în dispută excede regimului juridic instituit prin art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 și urmează regimul juridic de drept comun (art. 472 și art. 474 C. civ.). Pe cale de consecință, așa cum a reținut și instanța de fond decizia nr. 453/1991 emisă de Prefectura Neamț era lovită de nulitate absolută parțială sub aspectul terenului de 46,5 mp ocupat de garajele altor persoane.

Ulterior, prin decizia nr. 294/RC din 27 martie 2003 Tribunalul Neamț a respins contestațiile în anulare formulate de soții T.M. și T.E., respectiv Organizația pentru apărarea drepturilor omului stabilind că deși tribunalul a calificat greșit calea de atac ca recurs și a soluționat-o ca atare, totuși această încălcare nu privește normele de competență a instanței ci pe cele referitoare la compunerea instanței, iar această nelegalitate, precum și aceea vizând omisiunea instanței ierarhic superioare de a analiza un motiv de casare puteau fi îndreptate prin promovarea căii de atac a recursului împotriva deciziei contestate. În contra celor trei hotărâri judecătorești evocate, sentința civilă nr. 2756 din 30 aprilie 2002 a Judecătoriei Piatra Neamț, decizia nr. 3146/RC din 29 octombrie 2002 și decizia nr. 294/RC din 27 martie 2003 ale Tribunalului Neamț secția civilă, a declarat recurs în anulare, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc.

civ., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pe motiv că au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond și totodată erau și vădit netemeinice. Astfel, s-a susținut că potrivit art. 59 din Legea nr. 18/1991 republicată și respectiv Decizia nr. I din 5 iunie 2000 a Curții Supreme de Justiție, Secțiile Unite, sentințele pronunțate de judecătorii în temeiul dispozițiilor art. 53 alin. (2) din această lege sunt supuse ambelor căi ordinare de atac prevăzute de Codul de procedură civilă, respectiv, atât apelul cât și recursul. În speță Tribunalul Neamț nesocotind atât dispozițiile legale enunțate cât și îndrumarea obligatorie a Curții Supreme de Justiție a soluționat calea de atac declarată împotriva sentinței judecătoriei ca fiind recurs în loc de apel și prin acest procedeu a privat părților de exercitarea unei căi de atac.

S-a mai susținut în ceea ce privește contestația în anulare, că a fost rezolvată cu nesocotirea dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. întrucât contestatorii nu au putut invoca încălcarea dispozițiilor de ordine publică referitoare la competența prin exercitarea recursului întrucât decizia civilă nr. 3146/RC din 29 octombrie 2002 a Tribunalului Neamț fiind irevocabilă, nu mai era susceptibilă a fi atacată pe această cale. Pe de altă parte, au fost încălcate și dispozițiile art. 318 C. proc. civ. deoarece la judecătorie fusese invocată excepția tardivității acțiunii principale, aspect ce nu a fost analizat de tribunal în calea de atac. Recursul în anulare este fondat în ceea ce privește critica adusă deciziei nr. 3146/RC din 29 octombrie 2002 a Tribunalului Neamț, secția civilă, și nefondat în ceea ce privește decizia nr. 294/RC din 27 martie 2003 a aceluiași tribunal.

Referitor la fondul cauzei criticile vizau în esență greșita aplicare a dispozițiilor art. 35 alin. (2) și art. 22 din Legea nr. 18/1991 în redactarea de la data emiterii actului de constituire a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, cât și la faptul că dreptul de proprietate al soților M. și F. asupra construcției tip garaj, iar nu asupra terenului aferent, făceau incidente dispozițiile art. 494 C. civ., iar nu dispozițiile art. III alin. (1) lit. c) din Legea nr. 169/1997 reținute de prima instanță. Așa cum deja s-a relevat, dispozițiile art. 59 din Legea nr. 18/1991 republicată, sentința pronunțată de instanța de judecată investită, fie cu soluționarea unei plângeri împotriva hotărârii comisiei județene, fie împotriva ordinului prefectului, este supusă căilor de atac prevăzute de codul de procedură civilă cu respectarea dispozițiilor legale în materie.

În interpretarea acestor prevederi legale și pentru crearea unei practici judiciare unitare, prin Decizia nr. I din 5 iunie 2000 dată de Curtea Supremă de Justiție în secții unite, s-a stabilit cu caracter obligatoriu că sentințele pronunțate de judecătorii în temeiul dispozițiilor art. 5 din Legea nr.18/1991 sunt supuse ambelor căi ordinare de atac prevăzute de codul de procedură civilă, respectiv, atât apelului cât și recursului. Din această perspectivă, apare cu evidență că Tribunalul Neamț a calificat greșit calea de atac exercitată de intervenienții T.M., T.E. și de Organizația pentru apărarea drepturilor omului împotriva sentinței civile nr. 2756 din 30 aprilie 2002 a Judecătoriei Piatra Neamț, respectiv recurs în loc de apel și prin acest procedeu, părțile au fost private de exercitarea unei căi de atac, deci, a unui control asupra legalității și temeiniciei sentinței menționate.

Astfel fiind, recursul în anulare urmează a fi admis, a casa decizia tribunalului și a trimite cauza aceleiași instanțe pentru a judeca apelul declarat împotriva sentinței instanței de fond, ocazie cu care urmează a fi analizate și criticile formulate prin recursul în anulare vizând greșita aplicare a dispozițiilor art. 35 alin. (2) cu referire la art. 22 din Legea nr.18/1991 și respectiv incidența în cauză a prevederilor art. 494 C. civ. Referitor la susținerile din recursul în anulare privind nelegalitatea deciziei nr. 294/RC din 27 martie 2003 a Tribunalului Neamț pronunțată cu ocazia soluționării contestației în anulare, acestea nu pot fi primite. Din dosar a rezultat că această cale extraordinară de atac a fost întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc.

civ. susținându-se în esență că tribunalul a calificat greșit calea de atac ca fiind recurs deși fusese denumită apel, că instanța de fond a stabilit greșit temeiul juridic al acțiunii și că tribunalul nu s-a pronunțat clar și explicit asupra excepției de tardivitate a acțiunii și a apreciat eronat starea de fapt. Potrivit art. 318 C. proc. civ. hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța respingând recursul a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare. Din analiza motivelor invocate în contestația în anulare rezultă că nici unul din cele expuse nu se evidențiază între cazurile de contestație reglementate strict și limitativ de art. 318 C. proc.

civ. suscitat. Este adevărat că prin contestație s-a imputat tribunalului și faptul că a calificat greșit calea de atac iar prin recursul în anulare se sugerează că o atare critică s-ar încadra în dispozițiile art. 317 pct. 2 C. proc. civ. potrivit cărora hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare dacă au fost date de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență. Se omite însă faptul că aplicarea menționatul text este condiționată de imposibilitatea invocării unui atare motiv pe calea apelului sau recursului.

Or, în speță pe de o parte tribunalul nu a încălcat vreo normă de ordine publică privitoare la competență ci doar a calificat greșit calea de atac, iar pe de altă parte că și în ipoteza propusă prin recursul în anulare, părțile nu au atacat decizia tribunalului deși căile de atac sunt stabilite de lege și prin urmare calificarea greșită a tribunalului nu le putea închide dreptul de a declara recurs, astfel că nu puteau fi incidente nici dispozițiile art. 317 pct. 2 C. proc. civ. În orice caz, față de admiterea recursului în anulare declarat împotriva deciziei nr. 3146/RC din 29 octombrie 2002 a Tribunalului Neamț, criticile vizând decizia pronunțată în contestația în anulare sunt și lipsite de obiect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr. 3146/RC din 29 octombrie 2002 a Tribunalului Neamț, secția civilă, pe care o casează și trimite cauza aceluiași tribunal pentru soluționarea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 2756 din 30 aprilie 2002 a Judecătoriei Piatra Neamț. Respinge același recurs în anulare declarat împotriva deciziei civile nr. 294/RC din 27 martie 2003 a Tribunalului Neamț, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2005.