ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 26.01.2004

ÎCCJ, Decizia nr. 58/2004

HOTĂRÂRE
26.01.2004
CAMERĂ
other
Citează această cauză
ÎCCJ, Decizia nr. 58/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului în anulare de

față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 18

decembrie 2001, L.A. din București a chemat în judecată Ministerul Sănătății și

Familiei, solicitând să se dispună anularea art. 21 din Ordinul ministrului

sănătății și familiei nr. 626/2001 (M. Of. nr. 629/8.10.2001).

Reclamanta a relevat, în motivarea

acțiunii, că prin art. 21 din ordinul menționat, s-au restrâns în mod nelegal,

drepturile profesionale ale asistenților de farmacie, care au fost dobândite și

recunoscute de lege, anterior adoptării O.U.G. nr. 152/1999 și Ordinului

ministrului sănătății și familiei nr. 626/2001.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 177 din 21 februarie 2002, a

respins acțiunea, cu motivarea că reclamanta nu are un drept recunoscut de lege,

vătămat prin dispozițiile art. 21 din Ordinul ministrului sănătății și familiei

nr. 626/2001.

S-a relevat, în acest sens, că

obligarea unităților farmaceutice denumite T., să-și schimbe denumirea în

drogherii, își are temei legal în O.U.G. nr. 152/1999 privind produsele

medicamentoase de uz uman, iar nu în Ordinul ministrului sănătății și familiei

nr. 626/2001.

Or, s-a învederat prin

considerentele sentinței, O.U.G. nr. 152/1999 nu este un act normativ

susceptibil a fi verificat, sub aspectul legalității, în baza art. 1 din Legea nr.

29/1990, ci numai pe calea controlului de neconstituționalitate. Sub acest

aspect, s-a subliniat că prin Decizia nr. 80 din 25 aprilie 2000, Curtea

Constituțională a respins excepția invocată de reclamantă, cu privire la

neconstituționalitatea dispozițiilor art. 3 din ordonanța menționată.

În fine, s-a arătat că hotărârile

judecătorești pronunțate anterior, invocate de reclamantă în sprijinul acțiunii

sale, privesc alte ordine emise de ministrul sănătății, care nu au legătură cu

cauza de față.

Împotriva sentinței, reclamanta L.A.

București a declarat recurs, acesta fiind respins ca nefondat, prin decizia nr.

3645 din 26 noiembrie 2002, a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios

administrativ.

S-a motivat că prima instanță a

reținut corect că ordonanțele de urgență ale Guvernului sunt exceptate de la

controlul instanței de contencios administrativ, precum și că, prin sentința

pronunțată, nu s-a verificat, așa cum s-a pretins de recurentă, legalitatea O.U.G.

nr. 152/1999, ci doar s-a făcut referire la acest act normativ, care constituie

legea cadru în materie, precum și la Decizia nr. 80/2000 a Curții

Constituționale, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a art.

3 din ordonanță.

Procurorul general al Parchetului de

pe lângă Curtea Supremă de Justiție, întemeindu-se pe dispozițiile art. 330 pct.

2 C. proc. civ., a declarat recurs în anulare, împotriva celor două hotărâri,

pe care le consideră pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a

determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

S-a susținut, în esență, că prin

dispozițiile art. 21 din Ordinul nr. 626/2001 al ministrului sănătății și familiei,

au fost depășite limitele reglementărilor prevăzute în O.U.G. nr. 152/1999,

precum și cele ale actelor normative, care se referă la înființarea

drogheriilor și unităților T.

În acest sens, s-a relevat că din

dispozițiile art. 1 ale O.U.G. nr. 152/1999, rezultă că prin acest act

normativ, s-a urmărit definirea produselor medicamentoase de uz uman,

stabilirea condițiilor producerii și punerii lor pe piață, precum și a

condițiilor și măsurilor ce se impun, pentru asigurarea calității, eficacității

și siguranței acelor produse, iar nu reglementarea înființării și organizării

unităților farmaceutice.

S-a mai arătat că, de altfel, prin

nici o dispoziție din ordonanța menționată, nu se reglementează înființarea,

organizarea și funcționarea unităților farmaceutice și nici nu se prevede

reorganizarea unităților T., în drogherii.

Detaliindu-se, s-a subliniat că

unitatea T, este un punct farmaceutic de gradul I, privatizată în temeiul Legii

nr. 15/1990 și Legii nr. 31/1990, fiind înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului, în cadrul căreia își desfășoară activitatea, asistenții de

farmacie, conform prevederilor Legii nr. 3/1978, iar drogheriile au fost

înființate prin H.G. nr. 382/1996, care nu a prevăzut desființarea unităților T.

Făcându-se referire la calificarea

personalului din cele două categorii de unități, s-a arătat că în unitățile T.

lucrează asistenții de farmacie, având ca studii liceul și școala tehnică

postliceală, iar în drogherii lucrează absolvenți ai liceului sanitar.

Invocându-se diferențele de

calificare dintre categoriile de salariați ce lucrează în cadrul T. și în

cadrul drogheriilor, precum și scopul și conținutul reglementărilor din O.U.G. nr.

152/1999, s-a susținut că dispozițiile art. 21 din Normele privind înființarea

și autorizarea unităților farmaceutice, sunt contrare acelei ordonanțe.

În concluzie, s-a cerut casarea

hotărârilor atacate, admiterea acțiunii și anularea art. 21 din Normele aprobate

prin Ordinul nr. 626/2001 al ministrului sănătății și familiei.

Recursul în anulare nu este fondat.

În adevăr, prin art. 2 alin. (1) din

Normele privind înființarea și autorizarea unităților farmaceutice, aprobate

prin Ordinul nr. 626 din 11 septembrie 2001, emis de ministrul sănătății și

familiei, se prevede că „unitățile T.”, înființate și conduse de asistenți de

farmacie, până la data intrării în vigoare a H.G. nr. 382/1996, cu modificările

ulterioare, vor continua să funcționeze sub această denumire, până la expirarea

termenului de valabilitate a autorizației de funcționare”, precum și că „o dată

cu reautorizarea, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 152/1999, acestea

vor purta denumirea de drogherii”.

Este de observat, însă, că ordinul

menționat a fost emis, de ministrul sănătății și familiei, în temeiul

prevederilor art. 103 din O.U.G. nr. 152/1999 privind produsele medicamentoase

de uz uman și ale art. 12 lit. h) din Legea nr. 81/1997 privind exercitarea

profesiunii de farmacist, înființarea, organizarea și funcționarea Colegiului

Farmaciștilor din România, iar ca urmare a aprobării noilor Norme privind

înființarea și autorizarea unităților farmaceutice, precum și a condițiilor de

organizare și funcționare a acestora, prin art. 2 din același ordin s-a

menționat că prevederile Ordinului nr. 201/1999, pentru aprobarea Normelor

anterioare, și-au încetat aplicabilitatea.

În aceste condiții, este de reținut

că Ordinul ministrului sănătății și familiei nr. 626/2001 a fost emis nu numai

în temeiul O.U.G. nr. 152/1999, la care se face referire prin recursul în

anulare, ci și în aplicarea art. 12 lit. h) din Legea nr. 81/1997 privind

exercitarea profesiunii de farmacist, înființarea, organizarea și funcționarea

Colegiului Farmaciștilor din România, astfel că nu se justifică susținerea că

prin ordinul respectiv s-ar fi depășit cadrul de legiferare în aplicarea căruia

a fost dat.

Pe de altă parte, așa cum corect s-a

relevat prin considerentele hotărârilor atacate, la art. 104 din O.U.G. nr. 152/1999

(intrată în vigoare la 1 ianuarie 2000), se precizează că unitățile prin care

se realizează distribuția produselor medicamentoase, sunt farmacia și

drogheria, astfel că și sub acest aspect, ordinul în discuție a fost emis cu

respectarea cadrului legislativ invocat.

Așa fiind, se constată că hotărârile

atacate nu au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, astfel că nu se

justifică nici una din criticile ce li s-au adus în temeiul art. 330 pct. 2 C.

proc. civ.

În consecință, urmează ca recursul

în anulare să fie respins ca nefondat.

Respinge, ca nefondat, recursul în

anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție, împotriva sentinței civile nr. 177 din 21 februarie 2002 a

Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și deciziei nr. 3645

din 26 noiembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios

administrativ.

Pronunțată în ședință publică, azi

26 ianuarie 2004.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2008-03-14
0,93
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1065/2008
obiect, conține aceleași documente inclusiv O.G. nr. 152/1999, Decizia nr. 80/2000 și Ordinul nr. 626/2001 al ministrului sănătății, iar Dosarul nr. 1150/1999 a fost judecat definitiv și irevocabil în favoarea sa; -instanța a încălcat dispo
ÎCCJ 2003-10-21
0,92
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3355/2003
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată și înregistrată la Curtea de Apel București reclamanta S.C. G.I. SRL a chemat în judecată în calitate de pârât Ministerul Sănătăți
ÎCCJ 2003-11-17
0,92
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2957/2005
Asupra cererii de revizuire de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 983 din 28 iunie 2001, pronunțată în fond, după casare, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a
ÎCCJ 2010-02-16
0,92
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 798/2010
e și întemeiate, Înalta Curte apreciază că în ceea ce privește autorizația în discuție, un astfel de aviz nu se mai impunea, date fiind modificările legislative intervenite ulterior datei adoptării O.M.S. nr. 626/2001 și conținutului acesto
ÎCCJ 2019-05-29
0,92
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2853/2019
râții Ministerul Sănătății și Agenția Națională a Medicamentului și Dispozitivelor Medicale, ca nefondată. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva Sentinței civile nr. 2624 din 16 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Bucureș
Sursă