ÎCCJ, Decizia nr. 58/2004
ÎCCJ, Decizia nr. 58/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra recursului în anulare de
față,
În baza lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 18
decembrie 2001, L.A. din București a chemat în judecată Ministerul Sănătății și
Familiei, solicitând să se dispună anularea art. 21 din Ordinul ministrului
sănătății și familiei nr. 626/2001 (M. Of. nr. 629/8.10.2001).
Reclamanta a relevat, în motivarea
acțiunii, că prin art. 21 din ordinul menționat, s-au restrâns în mod nelegal,
drepturile profesionale ale asistenților de farmacie, care au fost dobândite și
recunoscute de lege, anterior adoptării O.U.G. nr. 152/1999 și Ordinului
ministrului sănătății și familiei nr. 626/2001.
Curtea de Apel București, secția de
contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 177 din 21 februarie 2002, a
respins acțiunea, cu motivarea că reclamanta nu are un drept recunoscut de lege,
vătămat prin dispozițiile art. 21 din Ordinul ministrului sănătății și familiei
nr. 626/2001.
S-a relevat, în acest sens, că
obligarea unităților farmaceutice denumite T., să-și schimbe denumirea în
drogherii, își are temei legal în O.U.G. nr. 152/1999 privind produsele
medicamentoase de uz uman, iar nu în Ordinul ministrului sănătății și familiei
nr. 626/2001.
Or, s-a învederat prin
considerentele sentinței, O.U.G. nr. 152/1999 nu este un act normativ
susceptibil a fi verificat, sub aspectul legalității, în baza art. 1 din Legea nr.
29/1990, ci numai pe calea controlului de neconstituționalitate. Sub acest
aspect, s-a subliniat că prin Decizia nr. 80 din 25 aprilie 2000, Curtea
Constituțională a respins excepția invocată de reclamantă, cu privire la
neconstituționalitatea dispozițiilor art. 3 din ordonanța menționată.
În fine, s-a arătat că hotărârile
judecătorești pronunțate anterior, invocate de reclamantă în sprijinul acțiunii
sale, privesc alte ordine emise de ministrul sănătății, care nu au legătură cu
cauza de față.
Împotriva sentinței, reclamanta L.A.
București a declarat recurs, acesta fiind respins ca nefondat, prin decizia nr.
3645 din 26 noiembrie 2002, a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios
administrativ.
S-a motivat că prima instanță a
reținut corect că ordonanțele de urgență ale Guvernului sunt exceptate de la
controlul instanței de contencios administrativ, precum și că, prin sentința
pronunțată, nu s-a verificat, așa cum s-a pretins de recurentă, legalitatea O.U.G.
nr. 152/1999, ci doar s-a făcut referire la acest act normativ, care constituie
legea cadru în materie, precum și la Decizia nr. 80/2000 a Curții
Constituționale, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a art.
3 din ordonanță.
Procurorul general al Parchetului de
pe lângă Curtea Supremă de Justiție, întemeindu-se pe dispozițiile art. 330 pct.
2 C. proc. civ., a declarat recurs în anulare, împotriva celor două hotărâri,
pe care le consideră pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a
determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.
S-a susținut, în esență, că prin
dispozițiile art. 21 din Ordinul nr. 626/2001 al ministrului sănătății și familiei,
au fost depășite limitele reglementărilor prevăzute în O.U.G. nr. 152/1999,
precum și cele ale actelor normative, care se referă la înființarea
drogheriilor și unităților T.
În acest sens, s-a relevat că din
dispozițiile art. 1 ale O.U.G. nr. 152/1999, rezultă că prin acest act
normativ, s-a urmărit definirea produselor medicamentoase de uz uman,
stabilirea condițiilor producerii și punerii lor pe piață, precum și a
condițiilor și măsurilor ce se impun, pentru asigurarea calității, eficacității
și siguranței acelor produse, iar nu reglementarea înființării și organizării
unităților farmaceutice.
S-a mai arătat că, de altfel, prin
nici o dispoziție din ordonanța menționată, nu se reglementează înființarea,
organizarea și funcționarea unităților farmaceutice și nici nu se prevede
reorganizarea unităților T., în drogherii.
Detaliindu-se, s-a subliniat că
unitatea T, este un punct farmaceutic de gradul I, privatizată în temeiul Legii
nr. 15/1990 și Legii nr. 31/1990, fiind înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului, în cadrul căreia își desfășoară activitatea, asistenții de
farmacie, conform prevederilor Legii nr. 3/1978, iar drogheriile au fost
înființate prin H.G. nr. 382/1996, care nu a prevăzut desființarea unităților T.
Făcându-se referire la calificarea
personalului din cele două categorii de unități, s-a arătat că în unitățile T.
lucrează asistenții de farmacie, având ca studii liceul și școala tehnică
postliceală, iar în drogherii lucrează absolvenți ai liceului sanitar.
Invocându-se diferențele de
calificare dintre categoriile de salariați ce lucrează în cadrul T. și în
cadrul drogheriilor, precum și scopul și conținutul reglementărilor din O.U.G. nr.
152/1999, s-a susținut că dispozițiile art. 21 din Normele privind înființarea
și autorizarea unităților farmaceutice, sunt contrare acelei ordonanțe.
În concluzie, s-a cerut casarea
hotărârilor atacate, admiterea acțiunii și anularea art. 21 din Normele aprobate
prin Ordinul nr. 626/2001 al ministrului sănătății și familiei.
Recursul în anulare nu este fondat.
În adevăr, prin art. 2 alin. (1) din
Normele privind înființarea și autorizarea unităților farmaceutice, aprobate
prin Ordinul nr. 626 din 11 septembrie 2001, emis de ministrul sănătății și
familiei, se prevede că „unitățile T.”, înființate și conduse de asistenți de
farmacie, până la data intrării în vigoare a H.G. nr. 382/1996, cu modificările
ulterioare, vor continua să funcționeze sub această denumire, până la expirarea
termenului de valabilitate a autorizației de funcționare”, precum și că „o dată
cu reautorizarea, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 152/1999, acestea
vor purta denumirea de drogherii”.
Este de observat, însă, că ordinul
menționat a fost emis, de ministrul sănătății și familiei, în temeiul
prevederilor art. 103 din O.U.G. nr. 152/1999 privind produsele medicamentoase
de uz uman și ale art. 12 lit. h) din Legea nr. 81/1997 privind exercitarea
profesiunii de farmacist, înființarea, organizarea și funcționarea Colegiului
Farmaciștilor din România, iar ca urmare a aprobării noilor Norme privind
înființarea și autorizarea unităților farmaceutice, precum și a condițiilor de
organizare și funcționare a acestora, prin art. 2 din același ordin s-a
menționat că prevederile Ordinului nr. 201/1999, pentru aprobarea Normelor
anterioare, și-au încetat aplicabilitatea.
În aceste condiții, este de reținut
că Ordinul ministrului sănătății și familiei nr. 626/2001 a fost emis nu numai
în temeiul O.U.G. nr. 152/1999, la care se face referire prin recursul în
anulare, ci și în aplicarea art. 12 lit. h) din Legea nr. 81/1997 privind
exercitarea profesiunii de farmacist, înființarea, organizarea și funcționarea
Colegiului Farmaciștilor din România, astfel că nu se justifică susținerea că
prin ordinul respectiv s-ar fi depășit cadrul de legiferare în aplicarea căruia
a fost dat.
Pe de altă parte, așa cum corect s-a
relevat prin considerentele hotărârilor atacate, la art. 104 din O.U.G. nr. 152/1999
(intrată în vigoare la 1 ianuarie 2000), se precizează că unitățile prin care
se realizează distribuția produselor medicamentoase, sunt farmacia și
drogheria, astfel că și sub acest aspect, ordinul în discuție a fost emis cu
respectarea cadrului legislativ invocat.
Așa fiind, se constată că hotărârile
atacate nu au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, astfel că nu se
justifică nici una din criticile ce li s-au adus în temeiul art. 330 pct. 2 C.
proc. civ.
În consecință, urmează ca recursul
în anulare să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în
anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea
Supremă de Justiție, împotriva sentinței civile nr. 177 din 21 februarie 2002 a
Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și deciziei nr. 3645
din 26 noiembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios
administrativ.
Pronunțată în ședință publică, azi
26 ianuarie 2004.