ÎCCJ, Decizia nr. 58/2004

Asupra recursului în anulare de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 18 decembrie 2001, L.A. din București a chemat în judecată Ministerul Sănătății și Familiei, solicitând să se dispună anularea art. 21 din Ordinul ministrului sănătății și familiei nr. 626/2001 (M. Of. nr. 629/8.10.2001). Reclamanta a relevat, în motivarea acțiunii, că prin art. 21 din ordinul menționat, s-au restrâns în mod nelegal, drepturile profesionale ale asistenților de farmacie, care au fost dobândite și recunoscute de lege, anterior adoptării O.U.G. nr. 152/1999 și Ordinului ministrului sănătății și familiei nr. 626/2001. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 177 din 21 februarie 2002, a respins acțiunea, cu motivarea că reclamanta nu are un drept recunoscut de lege, vătămat prin dispozițiile art. 21 din Ordinul ministrului sănătății și familiei nr. 626/2001.

S-a relevat, în acest sens, că obligarea unităților farmaceutice denumite T., să-și schimbe denumirea în drogherii, își are temei legal în O.U.G. nr. 152/1999 privind produsele medicamentoase de uz uman, iar nu în Ordinul ministrului sănătății și familiei nr. 626/2001. Or, s-a învederat prin considerentele sentinței, O.U.G. nr. 152/1999 nu este un act normativ susceptibil a fi verificat, sub aspectul legalității, în baza art. 1 din Legea nr. 29/1990, ci numai pe calea controlului de neconstituționalitate. Sub acest aspect, s-a subliniat că prin Decizia nr. 80 din 25 aprilie 2000, Curtea Constituțională a respins excepția invocată de reclamantă, cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 3 din ordonanța menționată.

În fine, s-a arătat că hotărârile judecătorești pronunțate anterior, invocate de reclamantă în sprijinul acțiunii sale, privesc alte ordine emise de ministrul sănătății, care nu au legătură cu cauza de față. Împotriva sentinței, reclamanta L.A. București a declarat recurs, acesta fiind respins ca nefondat, prin decizia nr. 3645 din 26 noiembrie 2002, a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ. S-a motivat că prima instanță a reținut corect că ordonanțele de urgență ale Guvernului sunt exceptate de la controlul instanței de contencios administrativ, precum și că, prin sentința pronunțată, nu s-a verificat, așa cum s-a pretins de recurentă, legalitatea O.U.G. nr. 152/1999, ci doar s-a făcut referire la acest act normativ, care constituie legea cadru în materie, precum și la Decizia nr. 80/2000 a Curții Constituționale, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a art. 3 din ordonanță.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, întemeindu-se pe dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., a declarat recurs în anulare, împotriva celor două hotărâri, pe care le consideră pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond. S-a susținut, în esență, că prin dispozițiile art. 21 din Ordinul nr. 626/2001 al ministrului sănătății și familiei, au fost depășite limitele reglementărilor prevăzute în O.U.G. nr. 152/1999, precum și cele ale actelor normative, care se referă la înființarea drogheriilor și unităților T. În acest sens, s-a relevat că din dispozițiile art. 1 ale O.U.G.

nr. 152/1999, rezultă că prin acest act normativ, s-a urmărit definirea produselor medicamentoase de uz uman, stabilirea condițiilor producerii și punerii lor pe piață, precum și a condițiilor și măsurilor ce se impun, pentru asigurarea calității, eficacității și siguranței acelor produse, iar nu reglementarea înființării și organizării unităților farmaceutice. S-a mai arătat că, de altfel, prin nici o dispoziție din ordonanța menționată, nu se reglementează înființarea, organizarea și funcționarea unităților farmaceutice și nici nu se prevede reorganizarea unităților T., în drogherii. Detaliindu-se, s-a subliniat că unitatea T, este un punct farmaceutic de gradul I, privatizată în temeiul Legii nr. 15/1990 și Legii nr. 31/1990, fiind înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului, în cadrul căreia își desfășoară activitatea, asistenții de farmacie, conform prevederilor Legii nr. 3/1978, iar drogheriile au fost înființate prin H.G.

nr. 382/1996, care nu a prevăzut desființarea unităților T. Făcându-se referire la calificarea personalului din cele două categorii de unități, s-a arătat că în unitățile T. lucrează asistenții de farmacie, având ca studii liceul și școala tehnică postliceală, iar în drogherii lucrează absolvenți ai liceului sanitar. Invocându-se diferențele de calificare dintre categoriile de salariați ce lucrează în cadrul T. și în cadrul drogheriilor, precum și scopul și conținutul reglementărilor din O.U.G. nr. 152/1999, s-a susținut că dispozițiile art. 21 din Normele privind înființarea și autorizarea unităților farmaceutice, sunt contrare acelei ordonanțe. În concluzie, s-a cerut casarea hotărârilor atacate, admiterea acțiunii și anularea art. 21 din Normele aprobate prin Ordinul nr. 626/2001 al ministrului sănătății și familiei.

Recursul în anulare nu este fondat. În adevăr, prin art. 2 alin. (1) din Normele privind înființarea și autorizarea unităților farmaceutice, aprobate prin Ordinul nr. 626 din 11 septembrie 2001, emis de ministrul sănătății și familiei, se prevede că „unitățile T.”, înființate și conduse de asistenți de farmacie, până la data intrării în vigoare a H.G. nr. 382/1996, cu modificările ulterioare, vor continua să funcționeze sub această denumire, până la expirarea termenului de valabilitate a autorizației de funcționare”, precum și că „o dată cu reautorizarea, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 152/1999, acestea vor purta denumirea de drogherii”. Este de observat, însă, că ordinul menționat a fost emis, de ministrul sănătății și familiei, în temeiul prevederilor art. 103 din O.U.G.

nr. 152/1999 privind produsele medicamentoase de uz uman și ale art. 12 lit. h) din Legea nr. 81/1997 privind exercitarea profesiunii de farmacist, înființarea, organizarea și funcționarea Colegiului Farmaciștilor din România, iar ca urmare a aprobării noilor Norme privind înființarea și autorizarea unităților farmaceutice, precum și a condițiilor de organizare și funcționare a acestora, prin art. 2 din același ordin s-a menționat că prevederile Ordinului nr. 201/1999, pentru aprobarea Normelor anterioare, și-au încetat aplicabilitatea. În aceste condiții, este de reținut că Ordinul ministrului sănătății și familiei nr. 626/2001 a fost emis nu numai în temeiul O.U.G.

nr. 152/1999, la care se face referire prin recursul în anulare, ci și în aplicarea art. 12 lit. h) din Legea nr. 81/1997 privind exercitarea profesiunii de farmacist, înființarea, organizarea și funcționarea Colegiului Farmaciștilor din România, astfel că nu se justifică susținerea că prin ordinul respectiv s-ar fi depășit cadrul de legiferare în aplicarea căruia a fost dat. Pe de altă parte, așa cum corect s-a relevat prin considerentele hotărârilor atacate, la art. 104 din O.U.G. nr. 152/1999 (intrată în vigoare la 1 ianuarie 2000), se precizează că unitățile prin care se realizează distribuția produselor medicamentoase, sunt farmacia și drogheria, astfel că și sub acest aspect, ordinul în discuție a fost emis cu respectarea cadrului legislativ invocat.

Așa fiind, se constată că hotărârile atacate nu au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, astfel că nu se justifică nici una din criticile ce li s-au adus în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ. În consecință, urmează ca recursul în anulare să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, împotriva sentinței civile nr. 177 din 21 februarie 2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și deciziei nr. 3645 din 26 noiembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ. Pronunțată în ședință publică, azi 26 ianuarie 2004.