ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4830/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 262 din 12

martie 2003, Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat pe

inculpații:

F.R.C. la:

- 2 ani închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 C.

pen.;

- 6 luni închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii de nerespectarea regimului armelor și munițiilor,

prevăzută de art. 279 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b),

raportat la art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a dispus încetarea

procesului penal pornit împotriva acestui inculpat, pentru infracțiunea de

distrugere, prevăzută de art. 217 alin. (1) C. pen., în cauză lipsind plângerea

prealabilă a persoanei vătămate.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34

lit. b) C. pen., a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea și

anume 2 ani închisoare.

Conform art. 71 C. pen., pe durata

executării pedepsei inculpatului i-a fost interzis exercițiul drepturilor

prevăzute de art. 64 C. pen.

În baza art. 88 C. pen., din

pedeapsa pe care inculpatul urmează să o execute, s-a dedus timpul reținerii și

al arestării preventive de la 29 octombrie 1998 până la 28 noiembrie 1998.

I.C.A. la

- 2 ani închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 C.

pen.;

- 6 luni închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii de nerespectarea regimului armelor și munițiilor,

prevăzută de art. 279 alin. (1) C. pen.

S-a constat că faptele deduse

judecății sunt concurente cu faptele pentru care inculpatul a fot condamnat

prin sentința penală nr. 9 din 5 ianuarie 2000 a Judecătoriei sector 4

București, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 169/2000 a Tribunalului

București, secția a II-a penală.

A descontopit pedeapsa rezultantă de

4 ani închisoare, aplicată prin sentința și decizia mai sus-citate și a dispus

repunerea pedepselor în individualitatea lor și anume: 10 luni închisoare,

aplicată pentru infracțiunea de furt, prevăzută de art. 208 alin. (1) lit. e),

cu aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen. și 4 ani închisoare, aplicată pentru

săvârșirea infracțiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 – art. 209

alin. (1) lit. a), e), g) și I) și alin. (2) lit. c) C. pen., cu aplicarea art.

75 lit. c) și art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 36 alin. (2) C. pen. și

art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., a dispus contopirea pedepselor

aplicate în prezenta cauză cu pedepsele aplicate prin sentința și decizia a

căror pedeapsă s-a descontopit, astfel că în final, inculpatul urmează să

execute pedeapsa cea mai grea și anume 4 ani închisoare.

În temeiul art. 36 alin. (3) și art.

88 C. pen., a dedus din pedeapsa de executat, perioada executată de la 20

septembrie 1999 până la 9 aprilie 2002, precum și reținerea și arestarea

preventivă din prezenta cauză de la 29 octombrie 1998 până la 28 noiembrie 1998.

A fost menținut beneficiul liberării

condiționate pentru pedeapsa de 4 ani închisoare la care inculpatul a fost

condamnat prin decizia penală nr. 534/2002 a Tribunalului București, secția a

II-a penală.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b),

raportat la art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a dispus încetarea

procesului penal față de inculpat pentru infracțiunea de distrugere, prevăzută

de art. 217 alin. (1) C. pen., în cauză lipsind plângerea prealabilă a

persoanei vătămate.

În temeiul art. 14 și art. 346 C. proc.

pen. și art. 998 C. civ., cei doi inculpați au fost obligați, în solidar, să

plătească părții civile I.D., suma de  15 milioane lei cu titlu de daune

morale, iar părții civile Spitalul Clinic de Urgență Floreasca București suma

de 3.815.320 lei cu titlu de cheltuieli de spitalizare cu dobânda legală

aferentă, calculată de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și

până la achitarea totală a debitului.

În baza art. 191 alin. (2) C. proc.

pen., fiecare inculpat a fost obligat să plătească statului suma de câte un

milion lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut următoarea situație de fapt:

La data de 29 octombrie 1998, în

baza unei înțelegeri prealabile, în timp ce inculpatul I.C.A. a distras atenția

părții vătămate I.D., inculpatul F.R.C. i-a luat cartela telefonică, iar apoi,

pentru a-și asigura scăparea au lovit pe partea vătămată cu capul, pumnii și

picioarele, l-au deposedat de un pistol și au tras asupra acestuia cu cartușe

cu efect iritant lacrimogen, provocându-i leziuni ce au necesitat pentru

vindecare 75-80 zile îngrijiri medicale.

Prima instanță a apreciat că față de

modul în care s-au desfășurat evenimentele, este greu de acceptat opinia

prezentată în rechizitoriu, în sensul că, acțiunea violentă exercitată de

inculpați a avut drept scop însușirea pe nedrept a cartelei telefonice

aparținând părții vătămate, motiv pentru care a schimbat încadrarea juridică a

faptei din infracțiunea de tâlhărie în infracțiunile de vătămare corporală

gravă și distrugere.

În sprijinul aceleiași idei prima

instanță a mai adus și ca argument faptul că după ce au luat cartela

telefonică, inculpații au aruncat-o jos, iar pistolul a fost luat de la partea

vătămată pentru a-l determina să aibă o anumită conduită.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpatul F.R.C.

Parchetul de pe lângă Tribunalul

București a criticat hotărârea primei instanțe cu privire la greșita schimbare

a încadrării juridice a faptei reținută în sarcina inculpaților solicitând

condamnarea acestora pentru infracțiunea de tâlhărie, astfel cum s-a dispus

prin actul de trimitere în judecată.

Inculpatul F.R.C. a criticat aceeași

hotărâre cu privire la pedeapsa aplicată pe care o consideră prea severă,

solicitând reducerea ei prin reaprecierea criteriilor de individualizare.

Curtea de Apel București, secția I

penală, prin decizia penală nr. 591 din 7 octombrie 2003, a admis apelul

declarat de parchet, a desființat hotărârea primei instanțe în parte și

rejudecând a decis:

Condamnarea inculpatului F.R.C. la 5

ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art.

211 alin. (2) lit. a), b), e) și h) C. pen. și la 6 luni închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii de nerespectarea regimului armelor și munițiilor,

prevăzute de art. 279 alin. (1) C. pen., urmând ca în final, conform art. 33

lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., să execute pedeapsa cea mai grea și anume 5

ani închisoare;

Condamnarea inculpatului I.C.A. la 6

ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art.

211 alin. (2) lit. a), b), e) și h) C. pen. și la 6 luni închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii de nerespectarea regimului armelor și munițiilor,

prevăzută de art. 279 alin. (1) C. pen.

A constatat că faptele deduse

judecății săvârșite la data de 29 octombrie 1998 sunt concurente cu faptele

pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentința penală nr. 9 din 5

ianuarie 2000 a Judecătoriei sector 4 București, definitivă prin decizia penală

nr. 16 din 7 februarie 2000 a Tribunalului București, secția a II-a penală,

comisă în perioada 14 - 17 februarie 1999 și 22 aprilie 1998.

A descontopit pedeapsa rezultantă de

4 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 9/2000 în pedepsele componente:

În baza art. 36 alin. (2) C. pen. și

art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., a contopit pedepsele aplicate în

prezenta cauză cu pedepsele aplicate prin sentința penală nr. 9/2000 a

Judecătoriei, sector 4 București, urmând ca inculpatul să execute în final 6

ani închisoare.

Pentru ambii inculpați s-a făcut

aplicarea art. 71 și art. 66 C. pen.

Au fost menținute celelalte

dispoziții ale hotărârii atacate.

A fost respins, ca nefondat, apelul

declarat de inculpatul F.R.C., pe care l-a obligat la plata sumei de 500.000

lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În motivarea deciziei instanței de

apel a arătat că „din materialul probator administrat, rezultă că sustragerea

cartelei și apoi folosirea violenței pentru păstrarea acesteia, demonstrează că

scopul sustragerii a fost acela al însușirii pe nedrept, neavând nici o

relevanță împrejurarea că inculpații au acționat în scopul ca victima să aibă o

anumită conduită” și că „sub aspectul laturii subiective a infracțiunii de

tâlhărie, este suficient ca subiectul să acționeze cu intenția de a-și însuși

un anumit bun chiat dacă scopul nu va fi atins”.

S-a concluzionat că în cauză, voința

inculpaților s-a manifestat concret prin însușirea pe nedrept a cartelei

telefonice, care în derularea evenimentelor, a fost ruptă și a căzut pe jos,

iar pentru realizarea scopului inculpații au acționat sustrăgând și pistolul cu

care partea vătămată se putea apăra, iar împrejurarea că inculpații au sustras

pistolul pentru a determina victima să aibă o anumită comportare, nu lipsește

cerința obiectivă în scopul însușirii pe nedrept, deoarece în momentul

sustragerii inculpații au acționat cu intenția de a-și însuși efectiv și

definitiv, obiectul, dacă partea vătămată nu va îndeplini condiția pusă.

S-a concluzionat, că acționând în

acest mod inculpații se fac vinovați de săvârșirea infracțiunii de tâlhărie

fiind îndeplinite toate cerințele acestei infracțiuni atât din punct de vedere

al laturii obiective, cât și al laturii subiective.

Decizia curții de apel a fost atacată

cu recurs de către inculpații F.R.C. și I.C.A., pe care au criticat-o cu

privire la încadrarea juridică a faptei, în sensul menținerii încadrării

juridice dată faptelor de către prima instanță, respectiv în infracțiunile de

vătămare corporală gravă și distrugere, iar în ce privește infracțiunea de

vătămare corporală gravă să se constate că a fost săvârșită prin depășirea

limitelor legitimei apărări.

Recursurile declarate de inculpați

sunt nefondate.

Analizând actele și lucrările de la

dosar se constată că soluția pronunțată de Curtea de apel este legală și

temeinică, fiind în acord cu probele administrate în cauză.

Potrivit art. 211 alin. (1) C. pen.,

întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, furtul

săvârșit prin întrebuințare de violențe sau amenințări ori prin punerea

victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul

urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat

sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și

asigure scăparea.

În speță, fapta inculpaților, care

după o prealabilă înțelegere, au smuls din mâna părții vătămate o cartelă

telefonică, iar în momentul în care aceasta a vrut să-i rețină a fost lovită și

i s-a luat pistolul pe care îl avea asupra sa cu care au tras cu gloanțe

iritant-lacrimogene, pentru a-și asigura scăparea, se circumscrie întrutotul

cerințelor art. 211 alin. (1) C. pen., motiv pentru care condamnarea acestora

pentru infracțiunea de tâlhărie este corectă și nu se impune a fi schimbată.

Susținerea inculpaților că în cauză

ar fi aplicabile prevederile art. 44 alin. (3) C. pen., în sensul că fapta s-a

comis prin depășirea limitelor legitimei apărări, nu poate fi primită,

deoarece, în speță, nu sunt îndeplinite cerințele art. 44 C. pen., în sensul

că, pe de o parte nu a existat din partea victimei nici un atac îndreptat

împotriva inculpaților, dimpotrivă aceștia au fost aceia care s-au manifestat

violent iar, pe de altă parte, dacă ar fi existat un atac în nici un caz acesta

nu a fost de natură să pună în pericol persoana lor.

În concluzie pentru considerentele

arătate, având în vedere și faptul că verificând decizia atacată în raport și

cu prevederile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., nu se constată

existența, și a altor motive care analizate din oficiu să ducă la casare,

urmează a se constata că recursurile declarate de inculpații F.R.C. și I.C.A.

sunt nefondate și a fi respinse ca atare în temeiul art. 385

15

pct.

1 lit. b) C. proc. pen. și a se dispune potrivit dispozitivului prezentei

decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de inculpații F.R.C. și I.C.A. împotriva deciziei penale nr. 591 din

7 octombrie 2003 a Curții de Apel București, secția I penală.

Deduce din pedeapsa aplicată

inculpatului F.R.C., timpul arestării preventive de la 29 octombrie 1998 până

la 28 noiembrie 1998, iar în ce privește pe inculpatul I.C.A., perioada

executată de la 20 septembrie 1999 până la 9 aprilie 2002, precum și timpul reținerii

și al arestării preventive de la 29 octombrie 1998 până la 28 noiembrie 1998.

Obligă pe recurenți la plata sumei

de câte 1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

28 septembrie 2004.