ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2825/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la data de 25 noiembrie 2003, reclamanta A.E. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, anularea hotărârii nr. 11.472 din 28

octombrie 2003, emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i recunoască și să-i

acorde drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000.

În motivare, reclamanta a

arătat că pârâta i-a respins în mod nejustificat cererea de acordare a

drepturilor legale compensatorii, deși a dovedit că în perioada septembrie 1940

- martie 1945 a fost refugiată împreună cu părinții, din Ardealul de Nord.

Curtea de Apel Cluj, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 201 din 9

februarie 2004, a respins, ca nefondată, acțiunea.

Instanța a reținut că

soluția se impune, deoarece prin probele administrate, reclamanta nu a dovedit

că schimbarea domiciliului părinților săi, în perioada menționată, a

reprezentat o modalitate de persecuție etnică exercitată de către autoritățile

momentului.

Împotriva sentinței a

declarat recurs, în termen legal, reclamanta A.E., prin avocat, solicitând

modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost

formulată.

Recurenta a reiterat

susținerile din acțiune, arătând că soluția primei instanțe este eronată,

deoarece prin întreg materialul probator administrat, a dovedit că, împreună cu

părinții, fiind de etnie maghiară, a fost nevoită să se refugieze din

localitatea Viișoara, în localitatea Coasta, de lângă Gherla, după ocuparea Ardealului

de Nord, ca urmare a neînțelegerilor și conflictelor create în zonă între

etnicii români și maghiari.

Că aceste conflicte, de

notorietate, au degenerat, și, în ceea ce privește familia recurentei, s-au

concretizat în amenințări din partea populației române, distrugerea locuinței,

astfel încât părinții recurentei, împreună cu aceasta, au fost nevoiți să-și

părăsească localitatea de domiciliu, în timpul refugiului născându-se și al

doilea copil al familiei.

Recursul este nefondat.

Așa cum rezultă din însuși

titlul O.G. nr. 105/1999, așa cum a fost introdus prin Legea nr. 189/2000,

această ordonanță privește acordarea unor drepturi, „persoanelor persecutate de

către regimurile instaurate în România, cu începere de la 6 septembrie 1940,

până la 6 martie 1945, din motive etnice” și din interpretarea teologică a

prevederilor actului normativ menționat, reiese că subiectul reglementării îl

constituie persoanele care au avut de suferit persecuții pe criterii etnice, aflându-se

în situațiile enumerate de legiuitor la art. 1, din partea autorităților

instaurate în România, în perioada specificată.

Sub acest aspect, problemele

și conflictele etnice între locuitorii din teritoriile ocupate nu echivalează

cu persecuțiile etnice exercitate de către autoritățile de ocupație și pentru

care legiuitorul a înțeles să acorde drepturi compensatorii.

Este adevărat că recurenta-reclamantă

a dovedit că în perioada respectivă și-a schimbat domiciliul, însă această

măsură nu a fost materializarea unei persecuții etnice din partea autorităților

(care, de altfel, erau autorități maghiare) sau consecința unor astfel de

persecuții oficiale.

Prin urmare, în mod corect,

prima instanță a reținut că situația invocată de reclamantă nu se încadrează în

prevederile O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, pronunțând,

astfel, o hotărâre legală și temeinică, motiv pentru care, în considerarea

prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Curtea va respinge

recursul reclamantei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta A.E. împotriva sentinței civile nr. 201 din 9 februarie 2004 a

Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, ca

nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 26 aprilie 2005.