ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5398/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

F.B.Z.J.GMBH and C. Hamburg a

solicitat recunoașterea hotărârii străine și încuviințarea executării silite a

sentinței pronunțată de Tribunalul Hamburg, Germania la 19 iulie 1995, în

dosarul nr. 305-0-418/1994 în contradictoriu cu SC R. SRL Reșița prin

administrator T.V. și de T.V. în nume propriu.

Tribunalul Caraș Severin, prin

sentința civilă nr. 69 din 26 ianuarie 2000 a respins cererea reclamantei cu

motivarea că aceasta nu a făcut în mod neechivoc dovada că hotărârea străină

era definitivă, așa cum o cer prevederile art. 171 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional

privat.

Curtea de Apel Timișoara, prin

decizia civilă nr. 61/A din 13 iunie 2000 a respins apelul declarat de F.B.Z.J.

GMBH and C. Hamburg împotriva sentinței civile nr. 69 din 26 ianuarie 2001 a

Tribunalului Caraș Severin.

În motivarea soluției instanța de

apel a învederat că potrivit art. 171 din Legea nr. 105/1992 cererea de

recunoaștere a hotărârii străine trebuie însoțită de o serie de acte între care

și dovada caracterului definitiv al acesteia [art. 171 lit. b)], iar respectiva

dovadă trebuie la rândul ei însoțită de traducerea autorizată și

supralegalizată în condițiile art. 162 din lege.

Or, examinarea înscrisurilor aflate

la dosar a prilejuit instanței să concluzioneze că respectiva dovadă nu a fost

făcută în condițiile imperative impuse de Legea nr. 105/1992, câtă vreme,

potrivit art. 172 dovada caracterului definitiv al sentinței a cărei

recunoaștere s-a cerut trebuia făcută cu act însoțit de traducerea autorizată

și supralegalizată.

Prin urmare, susținerea reclamantei

referitoare la caracterul definitiv ce ar rezulta dintr-o atestare pe

originalul sentinței depuse la dosar a fost respinsă de instanța de apel.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs F.B.Z.J. GMBH and C. Hamburg invocând motivul prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ. și a reproșat instanței de apel că a reținut, fără a fi pus în

discuția părților, că hotărârea judecătorească străină putea fi recunoscută

numai dacă era supralegalizată pe cale administrativă și de misiunile

diplomatice ale României în Germania, conform art. 162 din Legea nr. 105/1992,

considerent pentru care a menținut soluția de respingere a apelului.

S-a mai susținut că instanța de apel

nu a cunoscut O.G. nr. 66/1999 prin care țara noastră a aderat la Convenția de

la Haga din 5 octombrie 1961, prin care a fost suprimată cerința

supralegalizării actelor oficiale străine.

Recursul s-a reținut ca fondat cu

motivarea că apelul reclamantei a fost respins pe un considerent invocat din

oficiu și anume „inexistenței la dosar a actelor care să ateste că s-a efectuat

supralegalizarea prevăzută de art. 162 din Legea nr. 105/1992 în ceea ce

privește hotărârea a cărei recunoaștere s-a solicitat și din această

perspectivă a faptului că nu se putea proba caracterul definitiv al respectivei

hotărâri”.

A mai statuat instanța de apel că,

în raport de prevederile art. 171 lit. b) din Legea nr. 105/1992 recunoașterea

unei hotărâri străine era condiționată, între altele, de dovada caracterului

definitiv al acesteia, ceea ce în speță nu a avut loc în lipsa supralegalizării

cerute de art. 162 din lege.

Invocându-se dispozițiile art. 129 alin.

(2) C. proc. civ. s-a învederat obligația instanței de a pune, din oficiu, în

dezbaterea părților orice împrejurări de fapt sau de drept care ar putea

conduce la dezlegarea cauzei, chiar dacă acestea nu au fost ridicate de părți.

În speță, însă, instanța de apel nu

a pus în discuția părților cerința de a se proba îndeplinirea formalităților de

supralegalizare a hotărârii străine în discuție, conform art. 162 din Legea nr.

105/1992 text în vigoare la data sesizării instanței de fond.

Or, o atare omisiune constituie o

încălcare esențială a legii, ceea ce a impus casarea hotărârii, cu ocazia

rejudecării urmând să se analizeze și apărarea pârâtei cu privire la

prescripția dreptului la acțiune al reclamantei.

În consecință, prin decizia civilă

nr. 798 din 27 februarie 2002, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul

reclamantei, a casat decizia civilă nr. 61 din 13 iunie 2000 a Curții de Apel

Timișoara și a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.

Cauza a fost înregistrată pentru

rejudecarea apelului.

Analizându-se legalitatea și

temeinicia hotărârii apelate, în raport de dispozițiile cuprinse în art. 296 C.

proc. civ., de motivele de apel și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și

de drept, în virtutea principiului devoluțiunii apelului, conformându-se

imperativului circumscris de art. 315 C. proc. civ., Curtea de Apel Timișoara

prin decizia civilă nr. 133 din 29 octombrie 2002 a admis apelul reclamantului

împotriva sentinței civile nr. 69 din 26 ianuarie 2000 pronunțată de Tribunalul

Caraș Severin, în dosar nr. 3377/c/1998 pe care a schimbat-o în tot. Ca urmare

a rejudecării în fond a cauzei a fost admisă cererea reclamantei F.B.Z.J. GMBH

and C. Hamburg, Germania, au fost recunoscute efectele hotărârii judecătorești

pronunțate la 19 iulie 1995 de Tribunalul din Hamburg, în dosar nr. 305-0-418

și a fost încuviințată executarea silită a acestei hotărârii împotriva

pârâților R. SRL Reșița și T.V.

Intimații au fost obligați să

plătească apelantei suma de 2000 Euro, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 4 decembrie 2002

a Curții de Apel Timișoara s-a admis cererea reclamantei F.B.Z.J. GMBH and C.

Hamburg, Germania pentru rectificarea deciziei civile nr. 133 din 29 octombrie

2002 a aceleiași instanțe în contradictoriu cu pârâții SC R. SRL Reșița și T.V.

A fost rectificată eroarea materială

(omisiunea) din considerentele și dispozitivul deciziei civile nr. 133 din 29

octombrie 2002, în sensul că au fost obligați pârâții-intimați SC R. SRL Reșița

și T.V. să plătească reclamantei-apelante sumele de 7.106.500 lei și 3.500 mărci

germane reprezentând cheltuieli de judecată în toate celelalte instanțe,

încheierea făcând parte integrală din decizia rectificată.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de apel a reținut că în speță actele oficiale întocmite de o

autoritate străină, pentru a putea fi folosite în fața instanțelor române sunt

scutite de supralegalizare în temeiul legii sau a unei înțelegeri

internaționale la care România este parte, sau pe bază de reciprocitate,

conform dispozițiilor penultimului alineat al art. 162 din Legea nr. 105/1992.

În ceea ce privește prescripția

executării s-a reținut că Tribunalul din Hamburg, Germania s-a pronunțat la

data de 19 iulie 1995, dar hotărârea s-a comunicat împuternicitului reclamantei

la 2 august 1995 și la 1 august 1995 împuternicitului pârâtului și exemplarul

2, executabil la 9 august 1995.

Cererea de exequator și încuviințare

a executării silite a fost înregistrată de reclamantă la Tribunalul Caraș

Severin la 31 iulie 1998, dată la care nu era îndeplinit termenul de

prescripție prevăzut de art. 6 din Decretul nr. 167/1958, de 3 ani.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs pârâții SC R. SRL Reșița și T.V. care, după ce fac ample

referiri la modul în care s-a soluționat pricina din momentul înregistrării

cererii și la soluțiile pronunțate în cauză, arată, în primul rând că dreptul

la acțiune al reclamantei-intimate este prescris, deoarece de la data de 19

iulie 1995 când s-a pronunțat de Tribunalul Hamburg, Germania hotărârea nr.

305-0-418/1994 și până la 31 iulie 1998, când s-a pronunțat acțiunea de

„exequator” având ca obiect recunoașterea și încuviințarea executării acelei

hotărâri au trecut mai mult de trei ani, termen prevăzut de Decretul nr. 167/1958

în care se putea promova acțiunea.

Se mai reține de către recurenți că

hotărârea ce se cere a fi recunoscută nu îndeplinește condițiile art. 171 lit.

b) din Legea nr. 105/1992, nefăcându-se dovada caracterului definitiv al

acesteia și că cererea de exequator nu cuprinde sume certe și lichide, acțiunea

fiind neclară, la dosar fiind prezentate probe pentru creanțe din alte litigii.

În drept s-au invocat dispozițiile

art. 304 pct. 7 - 10 C. proc. civ.

Recursurile sunt nefondate pentru

motivele ce se vor arăta în continuare.

Este fără putință de tăgadă că,

potrivit art. 175 din Legea nr. 105/1992 privitor la raporturile de drept

internațional privat, cererea de încuviințare a executării trebuie întocmită în

condițiile cerute de art. 171 din aceeași lege, să existe dovada caracterului

definitiv al acesteia și să fie însoțită de dovada caracterului executoriu al

hotărârii străine, eliberată de instanța care a pronunțat-o.

Pornind de la criticile aduse

hotărârii recurate se impune a se evidenția că, potrivit art. 6 din Decretul nr.

167/1958, dreptul de a cere executarea silită, în temeiul oricărui titlu

executor, se prescrie în termen de trei ani.

Hotărârea judecătorească ale cărei

efecte se solicită a fi recunoscute în România și pentru care se cere

încuviințarea executării silite este pronunțată de Tribunalul din Hamburg,

Germania sub nr. 305-0-418/1994 la data de 19 iulie 1995 și astfel cum prevede

Decretul nr. 167/1958, poate fi pusă în executare în termen de trei ani, până

la 19 iulie 1998.

Hotărârea a fost comunicată

împuternicitului reclamantei la data de 2 august 1995, la 1 august 1995 împuternicitului

pârâților conform înscrisului aflat la dosar nr. 3377/1998 anexat, iar

exemplarul al doilea, executabil s-a comunicat la 9 august 1995.

În aceste condiții, față de data de

31 iulie 1998, când acțiunea a fost înregistrată la instanță, termenul de

prescripție prevăzut de art. 6 din Decret nr. 167/1958 de trei ani nu era

împlinit.

Referitor la nedovedirea

caracterului definitiv al hotărârii se impune a fi făcute următoarele

precizări.

Pentru recunoașterea hotărârii

străine, dispozițiile legale impun îndeplinirea cumulativă a condițiilor

prevăzute de art. 167 din Legea nr. 105/1992:

„a) hotărârea este definitivă,

potrivit legii Statului unde a fost pronunțată;

b) instanța care a pronunțat-o a

avut competența să judece procesul;

c) există reciprocitate între

România și Statul instanței care a pronunțat hotărârea (în speță Germania) în

ce privește efectele hotărârilor străine”.

Potrivit art. 171 din lege, cererea

de recunoaștere va fi însoțită de o serie de acte, inclusiv dovada caracterului

definitiv al hotărârii [art. 171 lit. b)].

Sub acest aspect se reține că chiar

instanța emitentă a titlului a făcut mențiunea pe acesta, în sensul că se

eliberează în vederea executării silite, fiind îndeplinite astfel cerințele

art. 167 lit. a) din Legea nr. 105/1992. În prezent, dovada caracterului

definitiv al hotărârii conform cerințelor art. 167 din legea indicată anterior

se face conform O.G. nr. 66 din 24 august 1999, (prin care România a aderat la

Convenția de la Haga), prin apostila prevăzută de art. 4 din Convenție, cerință

pe care reclamanta a îndeplinit-o, depunând la dosar un exemplar cu respectiva

apostilă.

În plus, titlul executor în discuție

este o tranzacție intervenită între părți, care în oricare sistem legislativ

este definitivă și executorie, dacă nu s-a cerut anularea ei. Că tranzacția

este executorie rezultă și din mențiunea făcută la finalul ei, respectiv

„exemplarul este înmânat reclamantei în scopul executării silite”. Reclamanta a

prezentat instanței și al doilea exemplar „executabil”, adică hotărârea de

stabilire a costurilor. Prin această hotărâre se stabilesc de fapt cheltuielile

de judecată, ceea ce în Germania se realizează prin hotărâri separate sau printr-o

hotărâre adițională la titlul inițial, care este tot executorie.

Prin urmare, constatându-se că nu

sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 – 10 C. proc. civ., se va respinge

recursul declarat de pârâți, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursurile declarate de

pârâții SC R. SRL Reșița și T.V. împotriva deciziei nr. 133 din 29 octombrie

2002 a Curții de Apel Timișoara, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 octombrie 2004.