ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5398/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: F.B.Z.J.GMBH and C. Hamburg a solicitat recunoașterea hotărârii străine și încuviințarea executării silite a sentinței pronunțată de Tribunalul Hamburg, Germania la 19 iulie 1995, în dosarul nr. 305-0-418/1994 în contradictoriu cu SC R. SRL Reșița prin administrator T.V. și de T.V. în nume propriu. Tribunalul Caraș Severin, prin sentința civilă nr. 69 din 26 ianuarie 2000 a respins cererea reclamantei cu motivarea că aceasta nu a făcut în mod neechivoc dovada că hotărârea străină era definitivă, așa cum o cer prevederile art. 171 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.

Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 61/A din 13 iunie 2000 a respins apelul declarat de F.B.Z.J. GMBH and C. Hamburg împotriva sentinței civile nr. 69 din 26 ianuarie 2001 a Tribunalului Caraș Severin. În motivarea soluției instanța de apel a învederat că potrivit art. 171 din Legea nr. 105/1992 cererea de recunoaștere a hotărârii străine trebuie însoțită de o serie de acte între care și dovada caracterului definitiv al acesteia [art. 171 lit. b)], iar respectiva dovadă trebuie la rândul ei însoțită de traducerea autorizată și supralegalizată în condițiile art. 162 din lege. Or, examinarea înscrisurilor aflate la dosar a prilejuit instanței să concluzioneze că respectiva dovadă nu a fost făcută în condițiile imperative impuse de Legea nr. 105/1992, câtă vreme, potrivit art. 172 dovada caracterului definitiv al sentinței a cărei recunoaștere s-a cerut trebuia făcută cu act însoțit de traducerea autorizată și supralegalizată.

Prin urmare, susținerea reclamantei referitoare la caracterul definitiv ce ar rezulta dintr-o atestare pe originalul sentinței depuse la dosar a fost respinsă de instanța de apel. Împotriva acestei decizii a declarat recurs F.B.Z.J. GMBH and C. Hamburg invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a reproșat instanței de apel că a reținut, fără a fi pus în discuția părților, că hotărârea judecătorească străină putea fi recunoscută numai dacă era supralegalizată pe cale administrativă și de misiunile diplomatice ale României în Germania, conform art. 162 din Legea nr. 105/1992, considerent pentru care a menținut soluția de respingere a apelului. S-a mai susținut că instanța de apel nu a cunoscut O.G.

nr. 66/1999 prin care țara noastră a aderat la Convenția de la Haga din 5 octombrie 1961, prin care a fost suprimată cerința supralegalizării actelor oficiale străine. Recursul s-a reținut ca fondat cu motivarea că apelul reclamantei a fost respins pe un considerent invocat din oficiu și anume „inexistenței la dosar a actelor care să ateste că s-a efectuat supralegalizarea prevăzută de art. 162 din Legea nr. 105/1992 în ceea ce privește hotărârea a cărei recunoaștere s-a solicitat și din această perspectivă a faptului că nu se putea proba caracterul definitiv al respectivei hotărâri”. A mai statuat instanța de apel că, în raport de prevederile art. 171 lit. b) din Legea nr. 105/1992 recunoașterea unei hotărâri străine era condiționată, între altele, de dovada caracterului definitiv al acesteia, ceea ce în speță nu a avut loc în lipsa supralegalizării cerute de art. 162 din lege.

Invocându-se dispozițiile art. 129 alin. (2) C. proc. civ. s-a învederat obligația instanței de a pune, din oficiu, în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt sau de drept care ar putea conduce la dezlegarea cauzei, chiar dacă acestea nu au fost ridicate de părți. În speță, însă, instanța de apel nu a pus în discuția părților cerința de a se proba îndeplinirea formalităților de supralegalizare a hotărârii străine în discuție, conform art. 162 din Legea nr. 105/1992 text în vigoare la data sesizării instanței de fond. Or, o atare omisiune constituie o încălcare esențială a legii, ceea ce a impus casarea hotărârii, cu ocazia rejudecării urmând să se analizeze și apărarea pârâtei cu privire la prescripția dreptului la acțiune al reclamantei.

În consecință, prin decizia civilă nr. 798 din 27 februarie 2002, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul reclamantei, a casat decizia civilă nr. 61 din 13 iunie 2000 a Curții de Apel Timișoara și a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță. Cauza a fost înregistrată pentru rejudecarea apelului. Analizându-se legalitatea și temeinicia hotărârii apelate, în raport de dispozițiile cuprinse în art. 296 C. proc. civ., de motivele de apel și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, în virtutea principiului devoluțiunii apelului, conformându-se imperativului circumscris de art. 315 C. proc. civ., Curtea de Apel Timișoara prin decizia civilă nr. 133 din 29 octombrie 2002 a admis apelul reclamantului împotriva sentinței civile nr. 69 din 26 ianuarie 2000 pronunțată de Tribunalul Caraș Severin, în dosar nr. 3377/c/1998 pe care a schimbat-o în tot.

Ca urmare a rejudecării în fond a cauzei a fost admisă cererea reclamantei F.B.Z.J. GMBH and C. Hamburg, Germania, au fost recunoscute efectele hotărârii judecătorești pronunțate la 19 iulie 1995 de Tribunalul din Hamburg, în dosar nr. 305-0-418 și a fost încuviințată executarea silită a acestei hotărârii împotriva pârâților R. SRL Reșița și T.V. Intimații au fost obligați să plătească apelantei suma de 2000 Euro, reprezentând cheltuieli de judecată. Prin încheierea din 4 decembrie 2002 a Curții de Apel Timișoara s-a admis cererea reclamantei F.B.Z.J. GMBH and C. Hamburg, Germania pentru rectificarea deciziei civile nr. 133 din 29 octombrie 2002 a aceleiași instanțe în contradictoriu cu pârâții SC R. SRL Reșița și T.V.

A fost rectificată eroarea materială (omisiunea) din considerentele și dispozitivul deciziei civile nr. 133 din 29 octombrie 2002, în sensul că au fost obligați pârâții-intimați SC R. SRL Reșița și T.V. să plătească reclamantei-apelante sumele de 7.106.500 lei și 3.500 mărci germane reprezentând cheltuieli de judecată în toate celelalte instanțe, încheierea făcând parte integrală din decizia rectificată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că în speță actele oficiale întocmite de o autoritate străină, pentru a putea fi folosite în fața instanțelor române sunt scutite de supralegalizare în temeiul legii sau a unei înțelegeri internaționale la care România este parte, sau pe bază de reciprocitate, conform dispozițiilor penultimului alineat al art. 162 din Legea nr. 105/1992.

În ceea ce privește prescripția executării s-a reținut că Tribunalul din Hamburg, Germania s-a pronunțat la data de 19 iulie 1995, dar hotărârea s-a comunicat împuternicitului reclamantei la 2 august 1995 și la 1 august 1995 împuternicitului pârâtului și exemplarul 2, executabil la 9 august 1995. Cererea de exequator și încuviințare a executării silite a fost înregistrată de reclamantă la Tribunalul Caraș Severin la 31 iulie 1998, dată la care nu era îndeplinit termenul de prescripție prevăzut de art. 6 din Decretul nr. 167/1958, de 3 ani. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții SC R. SRL Reșița și T.V.

care, după ce fac ample referiri la modul în care s-a soluționat pricina din momentul înregistrării cererii și la soluțiile pronunțate în cauză, arată, în primul rând că dreptul la acțiune al reclamantei-intimate este prescris, deoarece de la data de 19 iulie 1995 când s-a pronunțat de Tribunalul Hamburg, Germania hotărârea nr. 305-0-418/1994 și până la 31 iulie 1998, când s-a pronunțat acțiunea de „exequator” având ca obiect recunoașterea și încuviințarea executării acelei hotărâri au trecut mai mult de trei ani, termen prevăzut de Decretul nr. 167/1958 în care se putea promova acțiunea. Se mai reține de către recurenți că hotărârea ce se cere a fi recunoscută nu îndeplinește condițiile art. 171 lit. b) din Legea nr. 105/1992, nefăcându-se dovada caracterului definitiv al acesteia și că cererea de exequator nu cuprinde sume certe și lichide, acțiunea fiind neclară, la dosar fiind prezentate probe pentru creanțe din alte litigii.

În drept s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 - 10 C. proc. civ. Recursurile sunt nefondate pentru motivele ce se vor arăta în continuare. Este fără putință de tăgadă că, potrivit art. 175 din Legea nr. 105/1992 privitor la raporturile de drept internațional privat, cererea de încuviințare a executării trebuie întocmită în condițiile cerute de art. 171 din aceeași lege, să existe dovada caracterului definitiv al acesteia și să fie însoțită de dovada caracterului executoriu al hotărârii străine, eliberată de instanța care a pronunțat-o. Pornind de la criticile aduse hotărârii recurate se impune a se evidenția că, potrivit art. 6 din Decretul nr. 167/1958, dreptul de a cere executarea silită, în temeiul oricărui titlu executor, se prescrie în termen de trei ani.

Hotărârea judecătorească ale cărei efecte se solicită a fi recunoscute în România și pentru care se cere încuviințarea executării silite este pronunțată de Tribunalul din Hamburg, Germania sub nr. 305-0-418/1994 la data de 19 iulie 1995 și astfel cum prevede Decretul nr. 167/1958, poate fi pusă în executare în termen de trei ani, până la 19 iulie 1998. Hotărârea a fost comunicată împuternicitului reclamantei la data de 2 august 1995, la 1 august 1995 împuternicitului pârâților conform înscrisului aflat la dosar nr. 3377/1998 anexat, iar exemplarul al doilea, executabil s-a comunicat la 9 august 1995. În aceste condiții, față de data de 31 iulie 1998, când acțiunea a fost înregistrată la instanță, termenul de prescripție prevăzut de art. 6 din Decret nr. 167/1958 de trei ani nu era împlinit.

Referitor la nedovedirea caracterului definitiv al hotărârii se impune a fi făcute următoarele precizări. Pentru recunoașterea hotărârii străine, dispozițiile legale impun îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 167 din Legea nr. 105/1992: „a) hotărârea este definitivă, potrivit legii Statului unde a fost pronunțată; b) instanța care a pronunțat-o a avut competența să judece procesul; c) există reciprocitate între România și Statul instanței care a pronunțat hotărârea (în speță Germania) în ce privește efectele hotărârilor străine”. Potrivit art. 171 din lege, cererea de recunoaștere va fi însoțită de o serie de acte, inclusiv dovada caracterului definitiv al hotărârii [art. 171 lit. b)]. Sub acest aspect se reține că chiar instanța emitentă a titlului a făcut mențiunea pe acesta, în sensul că se eliberează în vederea executării silite, fiind îndeplinite astfel cerințele art. 167 lit. a) din Legea nr. 105/1992.

În prezent, dovada caracterului definitiv al hotărârii conform cerințelor art. 167 din legea indicată anterior se face conform O.G. nr. 66 din 24 august 1999, (prin care România a aderat la Convenția de la Haga), prin apostila prevăzută de art. 4 din Convenție, cerință pe care reclamanta a îndeplinit-o, depunând la dosar un exemplar cu respectiva apostilă. În plus, titlul executor în discuție este o tranzacție intervenită între părți, care în oricare sistem legislativ este definitivă și executorie, dacă nu s-a cerut anularea ei. Că tranzacția este executorie rezultă și din mențiunea făcută la finalul ei, respectiv „exemplarul este înmânat reclamantei în scopul executării silite”. Reclamanta a prezentat instanței și al doilea exemplar „executabil”, adică hotărârea de stabilire a costurilor.

Prin această hotărâre se stabilesc de fapt cheltuielile de judecată, ceea ce în Germania se realizează prin hotărâri separate sau printr-o hotărâre adițională la titlul inițial, care este tot executorie. Prin urmare, constatându-se că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 – 10 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de pârâți, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursurile declarate de pârâții SC R. SRL Reșița și T.V. împotriva deciziei nr. 133 din 29 octombrie 2002 a Curții de Apel Timișoara, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 octombrie 2004.