ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5941/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 526 din 19 aprilie 2004 a Tribunalului București, secția a II-a penală, a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestația la executare formulată de contestatorul condamnat I.D., fiind obligat condamnatul la 300.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care 200.000 lei onorariu avocat oficiu. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut din examinarea probelor administrate în cauză că prin sentința penală nr. 148 din 31 ianuarie 2000 a Judecătoriei sector 6 București, petentul a fost condamnat astfel: un an și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 211 alin. (2) teza 1 C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 75 lit. a) C. pen.

și art. 99 și urm. C. pen.; un an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzută de art. 211 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. și art. 99 și urm. C. pen.; un an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 211 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. și art. 99 și urm. C. pen. Pedepsele au fost contopite, urmând ca petentul să execute pedeapsa cea mai grea de un an și 6 luni închisoare. S-a luat act că acesta era arestat în altă cauză și s-a emis M.E.P.I. cu nr. 343 din 12 martie 2001. Această sentință a rămas definitivă prin decizia penală nr. 310 din 6 martie 2001 a Curții de Apel București, secția I penală. Prin sentința penală nr. 2789/1997 a Judecătoriei sector 5 București, același petent a fost condamnat la 5 ani și 11 luni închisoare, pedeapsă din a cărei executare a fost liberat condiționat, având un rest neexecutat de 425 zile închisoare.

Prin sentința penală nr. 322 din 25 mai 2000 a Tribunalului București, definitivă prin decizia penală nr. 489 din 1 februarie 2001 a Curții Supreme de Justiție, petentul a fost condamnat la următoarele pedepse: 10 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. S-a revocat liberarea condiționată privind restul de pedeapsă rămas neexecutat de 425 zile închisoare din pedeapsa de 5 ani și 11 luni închisoare, rest ce s-a contopit cu fiecare di pedepsele aplicate.

Conform art. 33 lit. a) – art. 34 lit. b) C. pen., s-au contopit cele două pedepse, în pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare, s-a dedus prevenția de la 23 septembrie 1999 la zi, s-a emis M.E.P.I. cu nr. 472 din 2 martie 2001 de Tribunalul București. Prin sentința penală nr. 2068 din 27 august 2001 a Judecătoriei sector 5 București, definitivă prin decizia penală nr. 308 din 20 februarie 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, s-au descontopit pedepsele aplicate prin sentințele penale nr. 148/2000 a Judecătoriei sectorului 6 București și nr. 322 din 25 februarie 2000 a Tribunalului București, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 489 din 1 februarie 2001 a Curții Supreme de Justiție, acestea fiind repuse în individualitatea lor, după care s-au contopit în pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare.

Totodată s-a menținut revocarea liberării condiționate privind restul de pedeapsă rămas neexecutat din pedeapsa de 5 ani și 11 luni, stabilită prin sentința penală nr. 2789/1997 a Judecătoriei sector 5 București, de 425 zile, rest ce a fost contopit cu pedeapsa de 10 ani închisoare, petentul executând în final 19 ani închisoare. Restul de pedeapsă rămas neexecutat de 425 zile, la care face referire petentul în prezenta contestație la executare a fost corect contopit, astfel încât cererea sa apare ca fiind nefondată. În termen legal, împotriva acestei sentințe a declarat apel contestatorul I.D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Apelantul a susținut că cererea formulată are ca obiect verificarea modului în care s-a dispus contopirea restului de 425 de zile cu privire la care prin sentința penală nr. 2069 din 27 august 2001 a Judecătoriei sector 5 București s-a menținut revocarea liberării condiționate în urma operațiunii de contopire efectuată prin sentința penală nr. 2798 din 27 octombrie 1998 a Judecătoriei sector 5. Condamnatul a arătat că acest rest de pedeapsă nu mai trebuia contopit, întrucât l-a executat în întregime, așa cum rezultă atât din fișa de cazier, dar și din decizia penală nr. 923/1999 a Tribunalului București, secția I penală.

Apelantul a mai susținut că pedepsele asupra cărora s-a efectuat operațiunea de contopire prin sentința nr. 2069/2001 a Judecătoriei sector 5 București sunt aplicabile pentru fapte penale concurente cu cele pentru care s-au aplicat pedepsele asupra cărora s-a dispus contopirea prin sentința penală nr. 2798/1998 a Judecătoriei sector 5. În această situație pedepsele aplicate trebuie contopite potrivit art. 36 alin. (3) C. pen., urmând a se deduce perioada executată de 5 ani și 11 luni închisoare din care a fost liberat la 8 iulie 1999. În ultimul cuvânt, condamnatul a arătat că a executat în penitenciar un plus de 28 de zile, față de pedeapsa de 5 ani și 11 luni. Prin decizia penală nr. 617 din 23 august 2004 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 1661/2004 a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de condamnatul I.D.

împotriva sentinței penale nr. 526 din 19 aprilie 2004 a Tribunalului București, secția I penală, fiind obligat apelantul la 550.000 lei cheltuieli judiciare statului, din care 200.000 lei onorariu avocat oficiu s-a avansat din fondul Ministerului Justiției. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că I.D. se află în executarea unei pedepse de 10 ani închisoare, potrivit mandatului de executare a pedepsei nr. 2711 din 25 februarie 2002 emis de Judecătoria sector 5 București, pedeapsă rezultantă stabilită prin sentința penală nr. 2069 din 27 august 2001 a Judecătoriei sector 5 București, definitivă prin decizia nr. 308 din 20 februarie 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Prin sentința penală nr. 2069/2001 s-a stabilit o pedeapsă rezultantă de 10 ani închisoare, prin contopirea pedepselor stabilite prin sentința penală nr. 322 din 25 mai 2000 a Tribunalului București, secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 489 din 1 februarie 2001 a Curții Supreme de Justiție, 10 ani închisoare și sentința penală nr. 148/2000 a Judecătoriei sector 6 București, definitivă prin decizia nr. 310 din 6 martie 2001 a Curții de Apel București, secția I penală, 1,6 ani închisoare.

Tot prin sentința penală nr. 2069/2001 a fost menținută măsura revocării liberării condiționate pentru restul de 425 zile rămas neexecutat din pedeapsa de 5 ani și 11 luni închisoare rezultată în urma contopirii pedepselor aplicate prin sentința penală nr. 358 din 12 aprilie 1996; sentința penală nr. 1146 din 2 decembrie 1997 și sentința penală nr. 2798 din 27 octombrie 1998, rest ce a fost contopit cu pedeapsa de 10 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 322 din 25 mai 2000 a tribunalului București, secția a II-a penală. Așa încât prin contopirea restului de pedeapsă de 425 de zile în pedeapsa de 10 ani închisoare, condamnatul are de executat pedeapsa rezultantă prin cumulul juridic și nu cel aritmetic neavând de executat în plus acest rest de pedeapsă.

Adevărat, pentru corectitudinea operațiunii juridice de contopire efectuată trebuie să se constate că pedeapsa de 5 ani și 11 luni închisoare, rezultată în urma contopirii pedepselor prin sentința penală nr. 2798/1998 a fost executată în întregime în perioada 27 noiembrie 1992 - 26 mai 1995 și 23 ianuarie 1996 – 8 iulie 1999, fapt constatat și prin decizia penală nr. 923/ A din 5 iulie 1999 a Tribunalului București, secția I penală. În această situație în mod eronat s-a reținut că, condamnatul a fost liberat condiționat din executarea pedepsei de 5 ani și 11 luni închisoare, cu un rest de 425 zile, când în realitate trebuia să se constate că a executat în întregime această pedeapsă.

Această eroare a făcut ca în sentința penală nr. 322 din 25 mai 2000 (ulterioară datei de 8 iulie 1999 când s-a împlinit termenul de executare a pedepsei și sentința penală nr. 27 din 27 octombrie 1998 definitivă prin decizia penală nr. 923/ A din 5 iulie 1999 ) să se rețină, tot eronat, starea de recidivă postcondamnatorie prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen., când corect se impunea reținerea stării de recidivă postexecutorie prevăzută de art. 37 lit. b) C. pen. Această eroare, însă, nu poate face obiectul contestației la executare, neîncadrându-se în nici unul dintre motivele expres prevăzute de art. 461 C. proc. pen. Eroarea poate fi îndreptată prin exercitarea unui recurs în anulare. Dar chiar în aceste condiții, eroarea menționată nici nu a condus și nici îndreptarea ei nu poate conduce la o micșorare a pedepsei rezultante.

O altă critică a sentinței privește nereținerea concursului real de infracțiuni pentru faptele penale sancționate prin sentința penală nr. 2798/1998 și sentința penală nr. 2069 din 27 august 2001 și drept consecință computarea perioadei executate de 5 ani și 11 luni închisoare din pedeapsa de 10 ani închisoare.

Întâi că prin sentința penală nr. 2069 din 27 august 2001 s-au contopit pedepsele aplicate prin sentința penală nr. 322 din 25 mai 2000 și sentința penală nr. 148 din 31 ianuarie 2000, sentința penală nr. 2069 rămânând definitivă prin decizia penală nr. nr. 308 din 20 februarie 2002 a Curții de Apel, secția a II-a penală, și prin care s-a statuat cu putere de lucru judecat că sunt concurente doar infracțiunile pentru care s-a dispus condamnarea prin sentințele penale nr. 148/2000 și nr. 322/2000 și cu cele pentru care s-a stabilit pedepsele contopite prin sentința penală nr. 2798 din 27 octombrie 1998. Pe de altă parte pentru acuratețe juridică este de observat că pedepsele aplicate prin sentința penală nr. 148 din 31 ianuarie 2000 privesc infracțiuni comise la 17 noiembrie 1995, 2 noiembrie 1995 și 31 iulie 1995, anterior rămânerii definitive a sentinței penale nr. 2798/1998 (definitivă la 31 august 1999), deci pentru care s-ar fi putut aplica regulile concursului.

Dar cum pedeapsa aplicată prin sentința nr. 148/2000 a fost contopită cu pedeapsa aplicată prin sentința penală nr. 322/2000, operațiunea efectuată prin sentința penală nr. 2069 din 27 august 2001, condamnatului nu i s-ar modifica în nici un fel, prin micșorare pedeapsa rezultantă ce o are de executat, pentru că, pedeapsa cea mai grea este cea de 10 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 322/2000 și în executarea căreia se află. Deci nici sub acest aspect apelul nu este întemeiat.

În ce privește susținerea condamnatului că a executat cu 28 de zile mai mult peste pedeapsa de 5 ani și 11 luni, pe de-o parte că din actele dosarului nu a rezultat o astfel de situație, iar pe de altă parte această chestiune privește o pedeapsă executată în întregime, așa cum a susținut și condamnatul, neputând fi dispusă micșorarea pedepsei în executarea căreia se află, de la 23 septembrie 1999, dată ulterioară executării pedepsei la care se referă condamnatul (8 iulie 1999). Așa fiind, s-a considerat neincident cazul prevăzut de art. 461 lit. d) C. proc. pen., iar sentința apreciată ca fiind legală și temeinică. Împotriva acestei decizii a declarat, în termen legal, recurs condamnatul contestator I.D., fără însă a arăta în scris motivele.

Avocatul condamnatului, în concluziile orale, a menționat că trebuia să se constate pedeapsa executată, declarând că lasă soluția la aprecierea instanței. Examinând recursul declarat de condamnatul contestator I.D. împotriva deciziei instanței de apel, în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen., Înalta Curte consideră recursul condamnatului contestator ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta. Din analiza cauzei rezultă că în mod judicios și temeinic motivat, instanța de apel a apreciat că solicitările condamnatului contestator nu se încadrează în cazul ce contestație la executare stipulat de dispozițiile art. 461 lit. d) C. proc.

pen.

Înalta Curte consideră că a fost făcut un riguros examen al pedepselor aplicate condamnatului, reținându-se că pedeapsa de 5 ani și 11 luni închisoare rezultată în urma contopirii pedepselor prin sentința penală nr. 2798/1998 a fost executată în întregime în perioada 27 noiembrie 1992 - 26 mai 1995 și 23 ianuarie 1996 - 8 iulie 1999, fapt constatat și prin decizia penală nr. 923/ A din 5 iulie 1999 a Tribunalului București, secția I penală, stabilindu-se, însă în mod eronat că a fost liberat condiționat din executarea pedepsei arătate, ceea ce a avut drept consecință menționarea greșită a stării de recidivă postcondamnatorie, prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen., în loc de recidivă postexecutorie prevăzută de art. 37 lit. b) C. pen., în sentințele penale nr. 322 din 25 mai 2000 (ulterioară datei de 8 iulie 1999 când s-a împlinit termenul de executare a pedepsei) și respectiv cea cu nr. 27 din 27 octombrie 1998 definitivă prin decizia penală nr. 923/ A din 5 iulie 1999. În raport de cele arătate, în mod corect instanța de apel a considerat că eroarea menționată nu poate fi îndreptată pe calea contestației la executare.

Înalta Curte nu poate reține critica formulată în recurs de condamnatul contestator, deoarece instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii atunci când a constatat existența erorii menționate, care, însă nu poate face obiectul contestației la executare. În consecință, instanța de apel a pronunțat o decizie legală și temeinică sub toate aspectele, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen. Totodată, verificând hotărârea pronunțată în apel, Înalta Curte nu a constatat existența vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu, în condițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul I.D. împotriva deciziei penale nr. 617 din 23 august 2004 a Curții de Apel București, secția I penală. Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga recurentul să plătească statului, cheltuieli judiciare, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul I.D. împotriva deciziei penale nr. 617 din 23 august 2004 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă pe recurent să plătească statului suma de 800.000 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, azi 11 noiembrie 2004.