ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5941/2004

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5941/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 526 din 19

aprilie 2004 a Tribunalului București, secția a II-a penală, a fost respinsă,

ca neîntemeiată, contestația la executare formulată de contestatorul condamnat

I.D., fiind obligat condamnatul la 300.000 lei cheltuieli judiciare către stat,

din care 200.000 lei onorariu avocat oficiu.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut din examinarea probelor administrate în cauză că

prin sentința penală nr. 148 din 31 ianuarie 2000 a Judecătoriei sector 6

București, petentul a fost condamnat astfel: un an și 6 luni închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 211 alin. (2) teza 1 C. pen., cu

aplicarea art. 13 C. pen., art. 75 lit. a) C. pen. și art. 99 și urm. C. pen.;

un an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzută de art. 211 alin.

(1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. și art. 99 și urm. C. pen.; un an

închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 211 alin. (1) C.

pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. și art. 99 și urm. C. pen.

Pedepsele au fost contopite, urmând

ca petentul să execute pedeapsa cea mai grea de un an și 6 luni închisoare.

S-a luat act că acesta era arestat

în altă cauză și s-a emis M.E.P.I. cu nr. 343 din 12 martie 2001.

Această sentință a rămas definitivă

prin decizia penală nr. 310 din 6 martie 2001 a Curții de Apel București,

secția I penală.

Prin sentința penală nr. 2789/1997 a

Judecătoriei sector 5 București, același petent a fost condamnat la 5 ani și 11

luni închisoare, pedeapsă din a cărei executare a fost liberat condiționat,

având un rest neexecutat de 425 zile închisoare.

Prin sentința penală nr. 322 din 25

mai 2000 a Tribunalului București, definitivă prin decizia penală nr. 489 din 1

februarie 2001 a Curții Supreme de Justiție, petentul a fost condamnat la

următoarele pedepse: 10 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii,

prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., cu

aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., 2 ani închisoare, pentru săvârșirea

infracțiunii, prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37

lit. a) C. pen. S-a revocat liberarea condiționată privind restul de pedeapsă

rămas neexecutat de 425 zile închisoare din pedeapsa de 5 ani și 11 luni

închisoare, rest ce s-a contopit cu fiecare di pedepsele aplicate.

Conform art. 33 lit. a) – art. 34

lit. b) C. pen., s-au contopit cele două pedepse, în pedeapsa cea mai grea de

10 ani închisoare, s-a dedus prevenția de la 23 septembrie 1999 la zi, s-a emis

M.E.P.I. cu nr. 472 din 2 martie 2001 de Tribunalul București.

Prin sentința penală nr. 2068 din 27

august 2001 a Judecătoriei sector 5 București, definitivă prin decizia penală

nr. 308 din 20 februarie 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală,

s-au descontopit pedepsele aplicate prin sentințele penale nr. 148/2000 a Judecătoriei

sectorului 6 București și nr. 322 din 25 februarie 2000 a Tribunalului

București, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 489 din 1

februarie 2001 a Curții Supreme de Justiție, acestea fiind repuse în

individualitatea lor, după care s-au contopit în pedeapsa cea mai grea de 10

ani închisoare.

Totodată s-a menținut revocarea

liberării condiționate privind restul de pedeapsă rămas neexecutat din pedeapsa

de 5 ani și 11 luni, stabilită prin sentința penală nr. 2789/1997 a

Judecătoriei sector 5 București, de 425 zile, rest ce a fost contopit cu

pedeapsa de 10 ani închisoare, petentul executând în final 19 ani închisoare.

Restul de pedeapsă rămas neexecutat

de 425 zile, la care face referire petentul în prezenta contestație la

executare a fost corect contopit, astfel încât cererea sa apare ca fiind

nefondată.

În termen legal, împotriva acestei

sentințe a declarat apel contestatorul I.D., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Apelantul a susținut că cererea

formulată are ca obiect verificarea modului în care s-a dispus contopirea

restului de 425 de zile cu privire la care prin sentința penală nr. 2069 din 27

august 2001 a Judecătoriei sector 5 București s-a menținut revocarea liberării

condiționate în urma operațiunii de contopire efectuată prin sentința penală

nr. 2798 din 27 octombrie 1998 a Judecătoriei sector 5. Condamnatul a arătat că

acest rest de pedeapsă nu mai trebuia contopit, întrucât l-a executat în

întregime, așa cum rezultă atât din fișa de cazier, dar și din decizia penală

nr. 923/1999 a Tribunalului București, secția I penală. Apelantul a mai

susținut că pedepsele asupra cărora s-a efectuat operațiunea de contopire prin

sentința nr. 2069/2001 a Judecătoriei sector 5 București sunt aplicabile pentru

fapte penale concurente cu cele pentru care s-au aplicat pedepsele asupra

cărora s-a dispus contopirea prin sentința penală nr. 2798/1998 a Judecătoriei

sector 5. În această situație pedepsele aplicate trebuie contopite potrivit

art. 36 alin. (3) C. pen., urmând a se deduce perioada executată de 5 ani și 11

luni închisoare din care a fost liberat la 8 iulie 1999.

În ultimul cuvânt, condamnatul a

arătat că a executat în penitenciar un plus de 28 de zile, față de pedeapsa de

5 ani și 11 luni.

Prin decizia penală nr. 617 din 23 august

2004 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr.

1661/2004 a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de condamnatul I.D.

împotriva sentinței penale nr. 526 din 19 aprilie 2004 a Tribunalului

București, secția I penală, fiind obligat apelantul la 550.000 lei cheltuieli

judiciare statului, din care 200.000 lei onorariu avocat oficiu s-a avansat din

fondul Ministerului Justiției.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că I.D. se află în executarea unei pedepse de 10 ani închisoare,

potrivit mandatului de executare a pedepsei nr. 2711 din 25 februarie 2002 emis

de Judecătoria sector 5 București, pedeapsă rezultantă stabilită prin sentința

penală nr. 2069 din 27 august 2001 a Judecătoriei sector 5 București, definitivă

prin decizia nr. 308 din 20 februarie 2002 a Curții de Apel București, secția a

II-a penală.

Prin sentința penală nr. 2069/2001

s-a stabilit o pedeapsă rezultantă de 10 ani închisoare, prin contopirea

pedepselor stabilite prin sentința penală nr. 322 din 25 mai 2000 a

Tribunalului București, secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală

nr. 489 din 1 februarie 2001 a Curții Supreme de Justiție, 10 ani închisoare și

sentința penală nr. 148/2000 a Judecătoriei sector 6 București, definitivă prin

decizia nr. 310 din 6 martie 2001 a Curții de Apel București, secția I penală,

1,6 ani închisoare. Tot prin sentința penală nr. 2069/2001 a fost menținută

măsura revocării liberării condiționate pentru restul de 425 zile rămas

neexecutat din pedeapsa de 5 ani și 11 luni închisoare rezultată în urma

contopirii pedepselor aplicate prin sentința penală nr. 358 din 12 aprilie

1996; sentința penală nr. 1146 din 2 decembrie 1997 și sentința penală nr. 2798

din 27 octombrie 1998, rest ce a fost contopit cu pedeapsa de 10 ani

închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 322 din 25 mai 2000 a

tribunalului București, secția a II-a penală.

Așa încât prin contopirea restului

de pedeapsă de 425 de zile în pedeapsa de 10 ani închisoare, condamnatul are de

executat pedeapsa rezultantă prin cumulul juridic și nu cel aritmetic neavând

de executat în plus acest rest de pedeapsă.

Adevărat, pentru corectitudinea

operațiunii juridice de contopire efectuată trebuie să se constate că pedeapsa

de 5 ani și 11 luni închisoare, rezultată în urma contopirii pedepselor prin

sentința penală nr. 2798/1998 a fost executată în întregime în perioada 27

noiembrie 1992 - 26 mai 1995 și 23 ianuarie 1996 – 8 iulie 1999, fapt constatat

și prin decizia penală nr. 923/ A din 5 iulie 1999 a Tribunalului București,

secția I penală.

În această situație în mod eronat

s-a reținut că, condamnatul a fost liberat condiționat din executarea pedepsei

de 5 ani și 11 luni închisoare, cu un rest de 425 zile, când în realitate

trebuia să se constate că a executat în întregime această pedeapsă. Această

eroare a făcut ca în sentința penală nr. 322 din 25 mai 2000 (ulterioară datei

de 8 iulie 1999 când s-a împlinit termenul de executare a pedepsei și sentința

penală nr. 27 din 27 octombrie 1998 definitivă prin decizia penală nr. 923/ A

din 5 iulie 1999 ) să se rețină, tot eronat, starea de recidivă

postcondamnatorie prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen., când corect se impunea

reținerea stării de recidivă postexecutorie prevăzută de art. 37 lit. b) C.

pen. Această eroare, însă, nu poate face obiectul contestației la executare,

neîncadrându-se în nici unul dintre motivele expres prevăzute de art. 461 C.

proc. pen. Eroarea poate fi îndreptată prin exercitarea unui recurs în anulare.

Dar chiar în aceste condiții,

eroarea menționată nici nu a condus și nici îndreptarea ei nu poate conduce la

o micșorare a pedepsei rezultante.

O altă critică a sentinței privește

nereținerea concursului real de infracțiuni pentru faptele penale sancționate

prin sentința penală nr. 2798/1998 și sentința penală nr. 2069 din 27 august

2001 și drept consecință computarea perioadei executate de 5 ani și 11 luni

închisoare din pedeapsa de 10 ani închisoare.

Întâi că prin sentința penală nr.

2069 din 27 august 2001 s-au contopit pedepsele aplicate prin sentința penală

nr. 322 din 25 mai 2000 și sentința penală nr. 148 din 31 ianuarie 2000,

sentința penală nr. 2069 rămânând definitivă prin decizia penală nr. nr. 308

din 20 februarie 2002 a Curții de Apel, secția a II-a penală, și prin care s-a

statuat cu putere de lucru judecat că sunt concurente doar infracțiunile pentru

care s-a dispus condamnarea prin sentințele penale nr. 148/2000 și nr. 322/2000

și cu cele pentru care s-a stabilit pedepsele contopite prin sentința penală

nr. 2798 din 27 octombrie 1998.

Pe de altă parte pentru acuratețe

juridică este de observat că pedepsele aplicate prin sentința penală nr. 148

din 31 ianuarie 2000 privesc infracțiuni comise la 17 noiembrie 1995, 2

noiembrie 1995 și 31 iulie 1995, anterior rămânerii definitive a sentinței

penale nr. 2798/1998 (definitivă la 31 august 1999), deci pentru care s-ar fi

putut aplica regulile concursului.

Dar cum pedeapsa aplicată prin

sentința nr. 148/2000 a fost contopită cu pedeapsa aplicată prin sentința

penală nr. 322/2000, operațiunea efectuată prin sentința penală nr. 2069 din 27

august 2001, condamnatului nu i s-ar modifica în nici un fel, prin micșorare

pedeapsa rezultantă ce o are de executat, pentru că, pedeapsa cea mai grea este

cea de 10 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 322/2000 și în

executarea căreia se află. Deci nici sub acest aspect apelul nu este întemeiat.

În ce privește susținerea

condamnatului că a executat cu 28 de zile mai mult peste pedeapsa de 5 ani și

11 luni, pe de-o parte că din actele dosarului nu a rezultat o astfel de

situație, iar pe de altă parte această chestiune privește o pedeapsă executată

în întregime, așa cum a susținut și condamnatul, neputând fi dispusă micșorarea

pedepsei în executarea căreia se află, de la 23 septembrie 1999, dată ulterioară

executării pedepsei la care se referă condamnatul (8 iulie 1999).

Așa fiind, s-a considerat neincident

cazul prevăzut de art. 461 lit. d) C. proc. pen., iar sentința apreciată ca

fiind legală și temeinică.

Împotriva acestei decizii a

declarat, în termen legal, recurs condamnatul contestator I.D., fără însă a

arăta în scris motivele.

Avocatul condamnatului, în

concluziile orale, a menționat că trebuia să se constate pedeapsa executată,

declarând că lasă soluția la aprecierea instanței.

Examinând recursul declarat de

condamnatul contestator I.D. împotriva deciziei instanței de apel, în raport cu

motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazului de casare prevăzut de

art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen., Înalta Curte consideră

recursul condamnatului contestator ca fiind nefondat pentru considerentele ce

se vor arăta.

Din analiza cauzei rezultă că în mod

judicios și temeinic motivat, instanța de apel a apreciat că solicitările

condamnatului contestator nu se încadrează în cazul ce contestație la executare

stipulat de dispozițiile art. 461 lit. d) C. proc. pen.

Înalta Curte consideră că a fost

făcut un riguros examen al pedepselor aplicate condamnatului, reținându-se că

pedeapsa de 5 ani și 11 luni închisoare rezultată în urma contopirii pedepselor

prin sentința penală nr. 2798/1998 a fost executată în întregime în perioada 27

noiembrie 1992 - 26 mai 1995 și 23 ianuarie 1996 - 8 iulie 1999, fapt constatat

și prin decizia penală nr. 923/ A din 5 iulie 1999 a Tribunalului București,

secția I penală, stabilindu-se, însă în mod eronat că a fost liberat

condiționat din executarea pedepsei arătate, ceea ce a avut drept consecință

menționarea greșită a stării de recidivă postcondamnatorie, prevăzută de art.

37 lit. a) C. pen., în loc de recidivă postexecutorie prevăzută de art. 37 lit.

b) C. pen., în sentințele penale nr. 322 din 25 mai 2000 (ulterioară datei de 8

iulie 1999 când s-a împlinit termenul de executare a pedepsei) și respectiv cea

cu nr. 27 din 27 octombrie 1998 definitivă prin decizia penală nr. 923/ A din 5

iulie 1999.

În raport de cele arătate, în mod

corect instanța de apel a considerat că eroarea menționată nu poate fi

îndreptată pe calea contestației la executare.

Înalta Curte nu poate reține critica

formulată în recurs de condamnatul contestator, deoarece instanța de apel a

făcut o corectă aplicare a legii atunci când a constatat existența erorii

menționate, care, însă nu poate face obiectul contestației la executare.

În consecință, instanța de apel a

pronunțat o decizie legală și temeinică sub toate aspectele, nefiind incident

cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc.

pen.

Totodată, verificând hotărârea

pronunțată în apel, Înalta Curte nu a constatat existența vreunui caz de casare

ce s-ar fi putut invoca din oficiu, în condițiile art. 385

9

alin.

(3) C. proc. pen.

Față de aceste considerente, Înalta

Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge,

ca nefondat, recursul declarat de condamnatul I.D. împotriva deciziei penale

nr. 617 din 23 august 2004 a Curții de Apel București, secția I penală.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., se va obliga recurentul să plătească statului, cheltuieli judiciare, din

care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se

va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de condamnatul I.D. împotriva deciziei penale nr.

617 din 23 august 2004 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă pe recurent să plătească statului

suma de 800.000 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 200.000 lei,

reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi

11 noiembrie 2004.