ÎCCJ, Decizia nr. 22/2005

Asupra contestației în anulare de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 76 din 10 iunie 2002, Curtea Supremă de Justiție, constituită în complet format din 9 judecători, admițând excepția tardivității recursului în anulare, invocată de intimații-intervenienți A.N. a F.N.I., A.N.P.I. și C.P., a respins, ca tardiv declarat, recursul în anulare formulat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, împotriva sentinței nr. 4516 din 25 iulie 2000, a Tribunalului București, secția comercială, deciziei nr. 3030 din 25 octombrie 2000, a Curții de Apel București, secția comercială și deciziei nr. 1323 din 1 martie 2001, a Curții Supreme de Justiție, secția comercială.

Prin cererea înregistrată la data de 20 august 2002, P.I. a solicitat completarea, atât a dispozitivului deciziei nr. 76 din 10 iunie 2002, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, în complet format din 9 judecători, cât și a dispozitivului deciziei nr. 1323 din 1 martie 2001, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, cu soluția privind calitatea sa de intervenient, potrivit cererii de intervenție pe care a depus-o la soluționarea recursului în anulare, precum și cu soluția dată cererii sale de intervenție, prin care a solicitat obligarea C.E.C., la plata despăgubirilor, în temeiul contractului de fidejusiune.

Curtea Supremă de Justiție, în complet format din 9 judecători, prin decizia nr. 129 din 4 noiembrie 2002, a respins, ca inadmisibilă, cererea petentului P.I., privind completarea deciziei nr. 76 din 10 iunie 2002, pronunțată de Completul de 9 judecători, în dosarul nr. 24/2002, precum și lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării dispozitivului deciziei nr. 1323 din 1 martie 2001, a Curții Supreme de Justiție, secția comercială. S-a motivat că în raport cu prevederile art. 281 2 alin. (1) C. proc. civ., invocat de petentul P.I., cererea de îndreptare sau completare a hotărârii este o instituție complementară a căilor de atac, încât condițiile de admisibilitate a cererii de îndreptare, de lămurire sau completare a hotărârii, după caz, sunt cele reglementate pentru dreptul exercitării căilor de atac.

Subliniindu-se că una dintre aceste condiții privește legitimarea procesuală, respectiv, demonstrarea calității de participant la litisconsorțiul legal constituit în procesul civil, s-a relevat că petentul menționat nu are calitate procesuală, deoarece nu a formulat cerere de intervenție în interesul părții, cel mai târziu în fața instanței de recurs, în conformitate cu art. 51 C. proc. civ. S-a mai învederat că, datorită invocării unui interes propriu, cererea petentului P.I. putea fi făcută, potrivit art. 50 C. proc. civ., numai în fața primei instanțe și în mod excepțional, cu învoirea părților, în fața instanței de apel.

S-a mai motivat că, față de dispozițiile art. 5 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, privind capacitatea de folosință a persoanelor juridice, care nu poate fi confundată cu aceea a persoanelor care o compun sau sunt în raporturi juridice cu acestea, pretenția petentului, că legitimarea sa procesuală ar decurge din calitatea de investitor al F.N.I., nu are suport legal. Conchizându-se, s-a subliniat că în lipsa dovedirii de către petiționar, a legitimării procesuale, se impune respingerea cererii sale, ca inadmisibilă. Totodată, făcându-se referire la reglementările legale privind îndreptarea, lămurirea și completarea hotărârii, s-a arătat că solicitarea de îndreptare și completare a deciziei nr. 1323 din 1 martie 2001, a secției comerciale a instanței supreme, de către Completul de 9 judecători, este inadmisibilă, și pentru că a fost adresată altei instanțe, decât aceea care a pronunțat-o.

Împotriva acestei decizii, P.I. a formulat contestație în anulare. În motivarea contestației în anulare, s-a susținut, în esență, că nu s-a ținut seama că el a invocat decizia nr. 1323 din 1 martie 2001, a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, doar pentru a-și susține punctul său de vedere, precum și că decizia nr. 129 din 4 noiembrie 2002, pronunțată de Completul de 9 judecători, este lovită de nulitate, întrucât nu au fost comunicate părților, copii de pe cererea cu care s-a adresat instanței și nici nu s-au citat părțile, iar calitatea de petent, ce i s-a atribuit în dosarul respectiv, nu este prevăzută în normele de procedură. S-a mai susținut de contestator, că instanța nu a respectat principiul contradictorialității, a modificat temeiul legal invocat prin cerere și nici nu s-a pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere.

Conchizând, contestatorul a relevat că prin decizia nr. 129 din 4 noiembrie 2002, Completul de 9 judecători al instanței supreme a depășit atribuțiile puterii judecătorești, a comis încălcări esențiale ale legii, determinând o soluționare greșită a cauzei pe fond și a pronunțat o soluție vădit netemeinică. Contestația în anulare nu este fondată. Potrivit art. 281 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 138/2000, „erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere”.

Așa cum corect s-a subliniat prin decizia ce face obiectul contestației în anulare, din ansamblul dispozițiilor ce se referă la îndreptarea, lămurirea și completarea hotărârii, rezultă că pot face cerere, de a se interveni pe această cale, numai părțile și celelalte persoane care, participând în procesul civil, justifică un interes pentru clarificarea soluției ce-i privește. Or, contestatorul P.I., întemeindu-și cererea pe dispozițiile art. 281 2 C. proc. civ., nu s-a conformat reglementării de ansamblu din acest text de lege, din care rezultă că o atare cerere poate fi adresată, instanței care a pronunțat hotărârea vizată, numai de către părțile constituite ca atare în proces, precum și de persoanele enumerate la alin. (3) din articol, în măsura în care instanța a omis să se pronunțe asupra drepturilor ce le-au solicitat.

Mai mult, așa cum corect s-a motivat prin decizia atacată, din moment ce contestatorul nu a demonstrat în nici un fel legitimarea sa procesuală, prin constituirea ca parte în etapele în care aceasta mai era posibil ori prin participare ca intervenient în condițiile admise de lege, nu se mai poate adresa ulterior instanței, pe calea unei cereri complementare, cu efecte strict limitate. De aceea, folosirea de către contestator, a unei cereri complementare, cu efecte limitate, în scopul de a o transforma într-o nouă cale de atac, neprevăzută de lege, pentru a obține reformarea în părțile esențiale sau chiar totală a unei hotărâri irevocabile, a fost considerată, în mod just, de către instanța supremă, constituită în complet din 9 judecători, ca inadmisibilă.

Tot astfel, în mod corect s-a considerat că dispozițiile deciziei nr. 1323 din 1 martie 2001, a secției comerciale, fiind adoptate de o altă instanță, nu puteau face obiectul unei cereri adresate Completului de 9 judecători, după cum invocarea deciziei respective, în cuprinsul contestației în anulare, nu poate fi considerată temei pentru înlăturarea deciziei prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de completare a deciziei prin care același complet a respins, ca tardiv declarat, recursul în anulare declarat în cauză. În consecință, urmează a se dispune respingerea contestației în anulare, formulată de P.I., ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de P.I. împotriva deciziei nr. 129 din 4 noiembrie 2002, a Curții Supreme de Justiție, constituită în complet format din 9 judecători. Pronunțată în ședință publică, azi 24 ianuarie 2005.