ÎCCJ, Decizia nr. 22/2005

Asupra contestației în

anulare de față,

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 76 din 10

iunie 2002, Curtea Supremă de Justiție, constituită în complet format din 9

judecători, admițând excepția tardivității recursului în anulare, invocată de

intimații-intervenienți A.N. a F.N.I., A.N.P.I. și C.P., a respins, ca tardiv declarat,

recursul în anulare formulat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție, împotriva sentinței nr. 4516 din 25 iulie 2000, a

Tribunalului București, secția comercială, deciziei nr. 3030 din 25 octombrie

2000, a Curții de Apel București, secția comercială și deciziei nr. 1323 din 1

martie 2001, a Curții Supreme de Justiție, secția comercială.

Prin cererea înregistrată la

data de 20 august 2002, P.I. a solicitat completarea, atât a dispozitivului

deciziei nr. 76 din 10 iunie 2002, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, în

complet format din 9 judecători, cât și a dispozitivului deciziei nr. 1323 din

1 martie 2001, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, cu

soluția privind calitatea sa de intervenient, potrivit cererii de intervenție

pe care a depus-o la soluționarea recursului în anulare, precum și cu soluția

dată cererii sale de intervenție, prin care a solicitat obligarea C.E.C., la

plata despăgubirilor, în temeiul contractului de fidejusiune.

Curtea Supremă de Justiție,

în complet format din 9 judecători, prin decizia nr. 129 din 4 noiembrie 2002,

a respins, ca inadmisibilă, cererea petentului P.I., privind completarea

deciziei nr. 76 din 10 iunie 2002, pronunțată de Completul de 9 judecători, în

dosarul nr. 24/2002, precum și lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării

dispozitivului deciziei nr. 1323 din 1 martie 2001, a Curții Supreme de

Justiție, secția comercială.

S-a motivat că în raport cu

prevederile art. 281

2

alin. (1) C. proc. civ., invocat de petentul P.I.,

cererea de îndreptare sau completare a hotărârii este o instituție

complementară a căilor de atac, încât condițiile de admisibilitate a cererii de

îndreptare, de lămurire sau completare a hotărârii, după caz, sunt cele

reglementate pentru dreptul exercitării căilor de atac.

Subliniindu-se că una dintre

aceste condiții privește legitimarea procesuală, respectiv, demonstrarea

calității de participant la litisconsorțiul legal constituit în procesul civil,

s-a relevat că petentul menționat nu are calitate procesuală, deoarece nu a

formulat cerere de intervenție în interesul părții, cel mai târziu în fața

instanței de recurs, în conformitate cu art. 51 C. proc. civ.

S-a mai învederat că,

datorită invocării unui interes propriu, cererea petentului P.I. putea fi

făcută, potrivit art. 50 C. proc. civ., numai în fața primei instanțe și în mod

excepțional, cu învoirea părților, în fața instanței de apel.

S-a mai motivat că, față de

dispozițiile art. 5 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, privind capacitatea de

folosință a persoanelor juridice, care nu poate fi confundată cu aceea a

persoanelor care o compun sau sunt în raporturi juridice cu acestea, pretenția

petentului, că legitimarea sa procesuală ar decurge din calitatea de investitor

al F.N.I., nu are suport legal.

Conchizându-se, s-a

subliniat că în lipsa dovedirii de către petiționar, a legitimării procesuale,

se impune respingerea cererii sale, ca inadmisibilă.

Totodată, făcându-se

referire la reglementările legale privind îndreptarea, lămurirea și completarea

hotărârii, s-a arătat că solicitarea de îndreptare și completare a deciziei nr.

1323 din 1 martie 2001, a secției comerciale a instanței supreme, de către Completul

de 9 judecători, este inadmisibilă, și pentru că a fost adresată altei instanțe,

decât aceea care a pronunțat-o.

Împotriva acestei decizii, P.I.

a formulat contestație în anulare.

În motivarea contestației în

anulare, s-a susținut, în esență, că nu s-a ținut seama că el a invocat decizia

nr. 1323 din 1 martie 2001, a Curții Supreme de Justiție, secția comercială,

doar pentru a-și susține punctul său de vedere, precum și că decizia nr. 129

din 4 noiembrie 2002, pronunțată de Completul de 9 judecători, este lovită de

nulitate, întrucât nu au fost comunicate părților, copii de pe cererea cu care

s-a adresat instanței și nici nu s-au citat părțile, iar calitatea de petent,

ce i s-a atribuit în dosarul respectiv, nu este prevăzută în normele de

procedură.

S-a mai susținut de

contestator, că instanța nu a respectat principiul contradictorialității, a

modificat temeiul legal invocat prin cerere și nici nu s-a pronunțat asupra

tuturor capetelor de cerere.

Conchizând, contestatorul a

relevat că prin decizia nr. 129 din 4 noiembrie 2002, Completul de 9 judecători

al instanței supreme a depășit atribuțiile puterii judecătorești, a comis

încălcări esențiale ale legii, determinând o soluționare greșită a cauzei pe

fond și a pronunțat o soluție vădit netemeinică.

Contestația în anulare nu

este fondată.

Potrivit art. 281 alin. (1) C.

proc. civ., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 138/2000, „erorile sau

omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de

calcul, precum și orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi

îndreptate din oficiu sau la cerere”.

Așa cum corect s-a subliniat

prin decizia ce face obiectul contestației în anulare, din ansamblul

dispozițiilor ce se referă la îndreptarea, lămurirea și completarea hotărârii,

rezultă că pot face cerere, de a se interveni pe această cale, numai părțile și

celelalte persoane care, participând în procesul civil, justifică un interes

pentru clarificarea soluției ce-i privește.

Or, contestatorul P.I.,

întemeindu-și cererea pe dispozițiile art. 281

2

C. proc. civ., nu

s-a conformat reglementării de ansamblu din acest text de lege, din care

rezultă că o atare cerere poate fi adresată, instanței care a pronunțat

hotărârea vizată, numai de către părțile constituite ca atare în proces, precum

și de persoanele enumerate la alin. (3) din articol, în măsura în care instanța

a omis să se pronunțe asupra drepturilor ce le-au solicitat.

Mai mult, așa cum corect s-a

motivat prin decizia atacată, din moment ce contestatorul nu a demonstrat în

nici un fel legitimarea sa procesuală, prin constituirea ca parte în etapele în

care aceasta mai era posibil ori prin participare ca intervenient în condițiile

admise de lege, nu se mai poate adresa ulterior instanței, pe calea unei cereri

complementare, cu efecte strict limitate.

De aceea, folosirea de către

contestator, a unei cereri complementare, cu efecte limitate, în scopul de a o

transforma într-o nouă cale de atac, neprevăzută de lege, pentru a obține

reformarea în părțile esențiale sau chiar totală a unei hotărâri irevocabile, a

fost considerată, în mod just, de către instanța supremă, constituită în

complet din 9 judecători, ca inadmisibilă.

Tot astfel, în mod corect

s-a considerat că dispozițiile deciziei nr. 1323 din 1 martie 2001, a secției

comerciale, fiind adoptate de o altă instanță, nu puteau face obiectul unei

cereri adresate Completului de 9 judecători, după cum invocarea deciziei

respective, în cuprinsul contestației în anulare, nu poate fi considerată temei

pentru înlăturarea deciziei prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea

de completare a deciziei prin care același complet a respins, ca tardiv

declarat, recursul în anulare declarat în cauză.

În consecință, urmează a se

dispune respingerea contestației în anulare, formulată de P.I., ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată,

contestația în anulare formulată de P.I. împotriva deciziei nr. 129 din 4

noiembrie 2002, a Curții Supreme de Justiție, constituită în complet format din

9 judecători.

Pronunțată în ședință

publică, azi 24 ianuarie 2005.