ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5213/2004

Asupra recursului

de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 6030

din 28 octombrie 1997 reclamantul L.I. în contradictoriu cu pârâții

R.A.E.D.P.P. Constanța, Municipiul Constanța prin Primar, Consiliul Local

Constanța, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București

reprezentat de D.G.F.P.S. Constanța și intervenienta N.V. a solicitat

restituirea în natură a imobilului situat în Constanța, format din construcție

și suprafața de 743 mp teren.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că, imobilul solicitat a aparținut numitului S.L. și a fost preluat de

Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950, măsura fiind nelegală, întrucât nu

există identitate între titularul dreptului de proprietate și persoana înscrisă

în anexa la decret.

N.V. prin cerere de intervenție în

interesul pârâtei R.A.E.D.P.P. Constanța a solicitat respingerea acțiunii, cu

motivarea că locuiește în imobilul din litigiu ca și chiriașă și este de bună

credință.

Prin sentința civilă nr. 638 din 9

iulie 1999 Tribunalul Constanța a admis acțiunea reclamantului L.I.Ș. și a

obligat pârâții să-i lase în deplină proprietate și pașnică posesie imobilul

solicitat a-i fi restituit.

Cererea intervenientei N.V .a fost

respinsă ca nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de fond a reținut faptul că, la data naționalizării, titularul dreptului

de proprietate asupra imobilului era S.(S.)L. și nu D.L. În această situație

s-a apreciat că măsura naționalizării a fost nelegală, nefiind respectată

identitatea între titularul dreptului de proprietate și persoana înscrisă ca

proprietar în anexa decretului.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat apel pârâții Consiliul Local al Municipiului Constanța, Municipiul

Constanța prin Primar, R.A.E.D.P.P. Constanța, D.G.F.P.S. Constanța și

intervenienta N.V.

Consiliul Local al Municipiului

Constanța a arătat că în mod greșit instanța de fond a reținut că, S.L. este

identic cu L.S., nefiind legitimat procesual prin certificat de moștenitor

coroborat cu titlul de proprietate, nefăcându-se dovada că este moștenitorul

proprietarului tabular.

R.A.E.D.P.P. Constanța a invocat în

general aceleași motive indicate anterior, în plus susținând că nu s-a dovedit

schimbarea numerotării imobilului revendicat cu nr. inițial 24 și în prezent

22, ignorându-se și faptul că este ocupat de chiriași de bună credință.

Intervenienta N.V. a depus în apel

acte, iar apelanta D.G.F.P.S. Constanța a invocat excepția lipsei calității

procesuale pasive.

Prin decizia civilă nr. 15/C din 19

februarie 2003 Curtea de Apel Constanța a admis apelurile pârâților Consiliul

Local Constanța și Municipiul Constanța prin Primar, Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.C.F.S. Constanța,

R.A.E.D.P.P. Constanța și intervenientei N.V.

A schimbat în tot sentința civilă

nr. 630 din 9 iulie 1999 a Tribunalului Constanța și pe fond a respins acțiunea

reclamantului ca nefondată.

S-a reținut în ceea ce privește

apelul Consiliului Local al Municipiului Constanța că S.L. este una și aceeași

persoană cu L.S., care a decedat în 1954 în Grecia, fiind refugiat politic în

România.

Referitor la apelul pârâtei

R.A.E.D.P.P. Constanța, a avut în vedere că imobilul din litigiu a fost

naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, apărând în anexele acestuia în

calitate de proprietar S.L. și că potrivit raportului de expertiză, imobilul

avea inițial nr.24, iar în prezent este numerotat cu nr. 22.

Intervenienta N.V. prin actele

depuse a evidențiat că, în conformitate cu prevederile art. 1 ale acordului

intervenit între Guvernul fostei R.S.R. și Guvernul Regatului Greciei, privind

reglementarea problemelor financiare în suspensie între cele două țări,

Guvernul R.S.R. va plăti celuilalt o sumă forfetară de 3.500.000 dolari SUA

pentru pretențiile de orice natură ce aparțin persoanelor fizice și juridice

române, cu privire la bunurile atinse de măsuri de naționalizare, bunuri

imobile ce se găsesc pe teritoriul României, aparținând elenilor ce au părăsit

România până la 25 august 1956.

S-a mai învederat că între România

și Grecia s-au încheiat două acorduri în 1956 și 1966.

Acordul din 1956 prevede că suma

plătită de Guvernul R.S.R. Guvernului Elen pentru „pagubele suferite de

resortisanții greci pentru bunurile din România din timpul războiului, în timp

ce acordul din 1966 prevede clar că plata se face pentru pretențiile de orice

natură ale Statului Grec, ale persoanelor fizice și juridice elene, față de

Statul Român, cu privire la bunurile, drepturile și interesele care au fost

atinse de măsura naționalizării, exproprierii, etc.”.

S-a mai evidențiat că „repartizarea

sumelor prevăzute la art.1 între cei în drept, cade în exclusivitate în

competența Regatului Greciei, fără ca din aceasta să rezulte o răspundere

pentru Guvernul R.S.R.”

S-a conchis că proprietarul

imobilului din litigiu a părăsit țara înainte de anul 1956, s-a stabilit în

Grecia și în conformitate cu art. 5 din Legea nr. 10/2001, primind despăgubiri

nu este îndreptățit la restituire sau la măsuri reparatorii, înlăturându-se

apărarea sa în sensul nedovedirii că a încasat despăgubiri.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul L.I., susținând că hotărârea este nelegală, întrucât:

- potrivit dispozițiilor art. 304

pct. 5 C. proc. civ. instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute

sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece s-au

ignorat principiile contradictorialității și al dreptului la apărare prin

acordarea cuvântului apărătorului pârâtei R.A.E.D.P.P. Constanța, în lipsa

apărătorului intimatului-reclamant și prin acceptarea de către instanță a unor

acte ce nu i s-au prezentat, ca în raport de ele să se poată face apărarea;

- se mai arată că a fost încălcat

principiul disponibilității prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ.,

acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ.,

instanța pronunțându-se pe un alt temei de drept, respectiv art. 5 din Legea nr.

10/2001;

- o a doua critică se întemeiază pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea instanței de apel fiind

dată cu încălcarea legii; în acest sens se învederează că în cazul în care

instanța de recurs ar trece peste aspectele nelegalității invocate prin primul

motiv, trebuie observat că în apel greșit s-a făcut aplicarea dispozițiilor

art. 5 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care nu s-au dovedit pretențiile

formulate de Statul Grec ori de persoane fizice, proprietarul imobilului pe

numele căruia s-a naționalizat decedând în România, împrejurare în raport de

care nu avea cum să mai formuleze o cerere în Grecia.

Recursul este fondat potrivit

considerentelor ce vor fi prezentate în continuare.

Este adevărat, așa cum rezultă din

dosarul cauzei, că au fost încălcate principiile contradictorialității și al

dreptului la apărare al recurentului prin faptul că, instanța de apel (așa cum

rezultă din practicaua deciziei civile nr. 15/C din 19 februarie 2003, dosar

4906/1999) acordând cuvântul apărătorului apelantei-pârâte R.A.E.D.P.P.

Constanța, care a depus și un set de acte avute în vedere la soluționarea

cauzei, în absența apărătorului intimatului-reclamant (care depusese cerere

pentru apelarea cauzei la o oră mai târzie, același dosar).

Ulterior, în absența celorlalte

părți și fără a i se comunica actele depuse de partea adversă, la o reapelare a

cauzei i se acordă cuvântul asupra apelurilor și apărătorului

intimatului-reclamant (dosar 4906/1999 al Curții de Apel Constanța), în acest

mod nefiind satisfăcute cerințele celor două principii.

În această manieră

recurentului-reclamant i s-a pricinuit o vătămare procesuală, care nu poate fi

înlăturată decât prin casarea deciziei recurate.

De asemenea, trebuie reținut că,

potrivit prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. „judecătorii hotărăsc

numai asupra obiectului cererii deduse judecății”.

Recurentul-reclamant a investit

instanța cu soluționarea unei acțiuni în revendicare, urmând ca aceasta să

cerceteze și să hotărască asupra preluării ilegale, fără titlu, de către stat,

neexistând identitate între titularul dreptului de proprietate asupra

imobilului și persoana înscrisă în anexa Decretului nr. 92/1950, statul neavând

asupra imobilului un titlu valabil. Acțiunea a fost fondată în drept pe

prevederile art. 480 și art. 481, având drept scop restituirea în natură a

imobilului, aceasta fiind voința juridică a reclamantului.

Instanța de apel nu a dat o

rezolvare a cauzei pe baza temeiurilor de drept invocate prin acțiune și în

baza art. 5 din Legea nr. 10/2001, intrată în vigoare după sesizarea instanței

de fond a soluționat cauza așa cum s-a arătat prin hotărârea recurată, fără ca

reclamantul să opteze pentru aplicarea acestei legi.

Instanța în apel avea obligația să

soluționeze cauza, examinând legalitatea și temeinicia hotărârii supusă

apelului în raport de regulile privind revendicarea imobiliară, referitoare la

compararea titlurilor, reținând dacă au fost respectate aceste reguli și să dea

prioritate titlului de proprietate mai bine caracterizat.

Prin urmare, se constată că față de

motivarea cererii intitulată „acțiune în revendicare”, față de temeiurile

juridice invocate de reclamant și față de modul în care acesta a înțeles să-și

conceapă susținerile în fața instanței, curtea de apel a schimbat cadrul

procesual în limitele căruia judecata în apel ar fi trebuit să aibă loc. Este

adevărat faptul că o anume situație de fapt expusă și probată trebuie

calificată juridic de instanțele de judecată, lămurirea și explicarea

obiectului procesului presupunând stabilirea tuturor instituțiilor și regulilor

juridice aplicabile.

În același timp însă, calificarea

juridică a unei situații de fapt date nu poate fi făcută cu încălcarea

principiului disponibilității, schimbându-se astfel total obiectul și temeiul

juridic al acțiunii, situație în care Înalta Curte constată că hotărârea Curții

de Apel Constanța a fost dată prin încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C.

proc. civ.

În plus, recursul este fondat chiar

dacă s-ar trece peste aceste aspecte de nelegalitate invocate prin motivul de

recurs anterior analizat, constatându-se că greșit s-au aplicat în speță

prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect se reține că

acordul avut în vedere de instanța de apel se referă la despăgubiri „pentru

pretențiile de orice natură ale Statului Grec și ale persoanelor fizice și

juridice elene față de Statul Român, ori intimații-pârâți nu au dovedit că s-ar

fi formulat o astfel de pretenție de către cei evidențiați”.

Persoana care a figurat ca

proprietar al imobilului la aplicarea Decretului nr. 92/1950 a fost D.L. ori,

așa cum s-a dovedit, a decedat la 1 martie 1948 în România, situație în care

este evident că nu mai putea formula pretenții în Grecia.

Ca urmare, imobilul fiind trecut în

anexa decretului de naționalizare ca fiind proprietatea unei persoane care nu a

părăsit România, acesta nu putea fi inclus în categoria imobilelor pentru care

s-au calculat și acordat despăgubiri.

Așa fiind, față de cele arătate, în

temeiul art. 312 și art. 314 C. proc. civ., recursul va fi admis, se va casa

decizia recurată și cauza va fi trimisă Curții de Apel Constanța pentru

judecarea apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamantul L.I.Ș.

împotriva deciziei civile nr. 15 C din 19 februarie 2003 a Curții de Apel

Constanța, secția civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe

pentru judecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie

2004.