ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5213/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 6030 din 28 octombrie 1997 reclamantul L.I. în contradictoriu cu pârâții R.A.E.D.P.P. Constanța, Municipiul Constanța prin Primar, Consiliul Local Constanța, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București reprezentat de D.G.F.P.S. Constanța și intervenienta N.V. a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Constanța, format din construcție și suprafața de 743 mp teren. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, imobilul solicitat a aparținut numitului S.L. și a fost preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950, măsura fiind nelegală, întrucât nu există identitate între titularul dreptului de proprietate și persoana înscrisă în anexa la decret.

N.V. prin cerere de intervenție în interesul pârâtei R.A.E.D.P.P. Constanța a solicitat respingerea acțiunii, cu motivarea că locuiește în imobilul din litigiu ca și chiriașă și este de bună credință. Prin sentința civilă nr. 638 din 9 iulie 1999 Tribunalul Constanța a admis acțiunea reclamantului L.I.Ș. și a obligat pârâții să-i lase în deplină proprietate și pașnică posesie imobilul solicitat a-i fi restituit. Cererea intervenientei N.V .a fost respinsă ca nefondată. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut faptul că, la data naționalizării, titularul dreptului de proprietate asupra imobilului era S.(S.)L. și nu D.L. În această situație s-a apreciat că măsura naționalizării a fost nelegală, nefiind respectată identitatea între titularul dreptului de proprietate și persoana înscrisă ca proprietar în anexa decretului.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâții Consiliul Local al Municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin Primar, R.A.E.D.P.P. Constanța, D.G.F.P.S. Constanța și intervenienta N.V. Consiliul Local al Municipiului Constanța a arătat că în mod greșit instanța de fond a reținut că, S.L. este identic cu L.S., nefiind legitimat procesual prin certificat de moștenitor coroborat cu titlul de proprietate, nefăcându-se dovada că este moștenitorul proprietarului tabular. R.A.E.D.P.P. Constanța a invocat în general aceleași motive indicate anterior, în plus susținând că nu s-a dovedit schimbarea numerotării imobilului revendicat cu nr. inițial 24 și în prezent 22, ignorându-se și faptul că este ocupat de chiriași de bună credință.

Intervenienta N.V. a depus în apel acte, iar apelanta D.G.F.P.S. Constanța a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive. Prin decizia civilă nr. 15/C din 19 februarie 2003 Curtea de Apel Constanța a admis apelurile pârâților Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța prin Primar, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.C.F.S. Constanța, R.A.E.D.P.P. Constanța și intervenientei N.V. A schimbat în tot sentința civilă nr. 630 din 9 iulie 1999 a Tribunalului Constanța și pe fond a respins acțiunea reclamantului ca nefondată. S-a reținut în ceea ce privește apelul Consiliului Local al Municipiului Constanța că S.L. este una și aceeași persoană cu L.S., care a decedat în 1954 în Grecia, fiind refugiat politic în România.

Referitor la apelul pârâtei R.A.E.D.P.P. Constanța, a avut în vedere că imobilul din litigiu a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, apărând în anexele acestuia în calitate de proprietar S.L. și că potrivit raportului de expertiză, imobilul avea inițial nr.24, iar în prezent este numerotat cu nr. 22. Intervenienta N.V. prin actele depuse a evidențiat că, în conformitate cu prevederile art. 1 ale acordului intervenit între Guvernul fostei R.S.R. și Guvernul Regatului Greciei, privind reglementarea problemelor financiare în suspensie între cele două țări, Guvernul R.S.R.

va plăti celuilalt o sumă forfetară de 3.500.000 dolari SUA pentru pretențiile de orice natură ce aparțin persoanelor fizice și juridice române, cu privire la bunurile atinse de măsuri de naționalizare, bunuri imobile ce se găsesc pe teritoriul României, aparținând elenilor ce au părăsit România până la 25 august 1956. S-a mai învederat că între România și Grecia s-au încheiat două acorduri în 1956 și 1966. Acordul din 1956 prevede că suma plătită de Guvernul R.S.R. Guvernului Elen pentru „pagubele suferite de resortisanții greci pentru bunurile din România din timpul războiului, în timp ce acordul din 1966 prevede clar că plata se face pentru pretențiile de orice natură ale Statului Grec, ale persoanelor fizice și juridice elene, față de Statul Român, cu privire la bunurile, drepturile și interesele care au fost atinse de măsura naționalizării, exproprierii, etc.”.

S-a mai evidențiat că „repartizarea sumelor prevăzute la art.1 între cei în drept, cade în exclusivitate în competența Regatului Greciei, fără ca din aceasta să rezulte o răspundere pentru Guvernul R.S.R.” S-a conchis că proprietarul imobilului din litigiu a părăsit țara înainte de anul 1956, s-a stabilit în Grecia și în conformitate cu art. 5 din Legea nr. 10/2001, primind despăgubiri nu este îndreptățit la restituire sau la măsuri reparatorii, înlăturându-se apărarea sa în sensul nedovedirii că a încasat despăgubiri. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul L.I., susținând că hotărârea este nelegală, întrucât: - potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., deoarece s-au ignorat principiile contradictorialității și al dreptului la apărare prin acordarea cuvântului apărătorului pârâtei R.A.E.D.P.P. Constanța, în lipsa apărătorului intimatului-reclamant și prin acceptarea de către instanță a unor acte ce nu i s-au prezentat, ca în raport de ele să se poată face apărarea; - se mai arată că a fost încălcat principiul disponibilității prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ., instanța pronunțându-se pe un alt temei de drept, respectiv art. 5 din Legea nr. 10/2001; - o a doua critică se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., hotărârea instanței de apel fiind dată cu încălcarea legii; în acest sens se învederează că în cazul în care instanța de recurs ar trece peste aspectele nelegalității invocate prin primul motiv, trebuie observat că în apel greșit s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care nu s-au dovedit pretențiile formulate de Statul Grec ori de persoane fizice, proprietarul imobilului pe numele căruia s-a naționalizat decedând în România, împrejurare în raport de care nu avea cum să mai formuleze o cerere în Grecia. Recursul este fondat potrivit considerentelor ce vor fi prezentate în continuare. Este adevărat, așa cum rezultă din dosarul cauzei, că au fost încălcate principiile contradictorialității și al dreptului la apărare al recurentului prin faptul că, instanța de apel (așa cum rezultă din practicaua deciziei civile nr. 15/C din 19 februarie 2003, dosar 4906/1999) acordând cuvântul apărătorului apelantei-pârâte R.A.E.D.P.P.

Constanța, care a depus și un set de acte avute în vedere la soluționarea cauzei, în absența apărătorului intimatului-reclamant (care depusese cerere pentru apelarea cauzei la o oră mai târzie, același dosar). Ulterior, în absența celorlalte părți și fără a i se comunica actele depuse de partea adversă, la o reapelare a cauzei i se acordă cuvântul asupra apelurilor și apărătorului intimatului-reclamant (dosar 4906/1999 al Curții de Apel Constanța), în acest mod nefiind satisfăcute cerințele celor două principii. În această manieră recurentului-reclamant i s-a pricinuit o vătămare procesuală, care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate. De asemenea, trebuie reținut că, potrivit prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc.

civ. „judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”. Recurentul-reclamant a investit instanța cu soluționarea unei acțiuni în revendicare, urmând ca aceasta să cerceteze și să hotărască asupra preluării ilegale, fără titlu, de către stat, neexistând identitate între titularul dreptului de proprietate asupra imobilului și persoana înscrisă în anexa Decretului nr. 92/1950, statul neavând asupra imobilului un titlu valabil. Acțiunea a fost fondată în drept pe prevederile art. 480 și art. 481, având drept scop restituirea în natură a imobilului, aceasta fiind voința juridică a reclamantului. Instanța de apel nu a dat o rezolvare a cauzei pe baza temeiurilor de drept invocate prin acțiune și în baza art. 5 din Legea nr. 10/2001, intrată în vigoare după sesizarea instanței de fond a soluționat cauza așa cum s-a arătat prin hotărârea recurată, fără ca reclamantul să opteze pentru aplicarea acestei legi.

Instanța în apel avea obligația să soluționeze cauza, examinând legalitatea și temeinicia hotărârii supusă apelului în raport de regulile privind revendicarea imobiliară, referitoare la compararea titlurilor, reținând dacă au fost respectate aceste reguli și să dea prioritate titlului de proprietate mai bine caracterizat. Prin urmare, se constată că față de motivarea cererii intitulată „acțiune în revendicare”, față de temeiurile juridice invocate de reclamant și față de modul în care acesta a înțeles să-și conceapă susținerile în fața instanței, curtea de apel a schimbat cadrul procesual în limitele căruia judecata în apel ar fi trebuit să aibă loc. Este adevărat faptul că o anume situație de fapt expusă și probată trebuie calificată juridic de instanțele de judecată, lămurirea și explicarea obiectului procesului presupunând stabilirea tuturor instituțiilor și regulilor juridice aplicabile.

În același timp însă, calificarea juridică a unei situații de fapt date nu poate fi făcută cu încălcarea principiului disponibilității, schimbându-se astfel total obiectul și temeiul juridic al acțiunii, situație în care Înalta Curte constată că hotărârea Curții de Apel Constanța a fost dată prin încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. În plus, recursul este fondat chiar dacă s-ar trece peste aceste aspecte de nelegalitate invocate prin motivul de recurs anterior analizat, constatându-se că greșit s-au aplicat în speță prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001. Sub acest aspect se reține că acordul avut în vedere de instanța de apel se referă la despăgubiri „pentru pretențiile de orice natură ale Statului Grec și ale persoanelor fizice și juridice elene față de Statul Român, ori intimații-pârâți nu au dovedit că s-ar fi formulat o astfel de pretenție de către cei evidențiați”.

Persoana care a figurat ca proprietar al imobilului la aplicarea Decretului nr. 92/1950 a fost D.L. ori, așa cum s-a dovedit, a decedat la 1 martie 1948 în România, situație în care este evident că nu mai putea formula pretenții în Grecia. Ca urmare, imobilul fiind trecut în anexa decretului de naționalizare ca fiind proprietatea unei persoane care nu a părăsit România, acesta nu putea fi inclus în categoria imobilelor pentru care s-au calculat și acordat despăgubiri. Așa fiind, față de cele arătate, în temeiul art. 312 și art. 314 C. proc. civ., recursul va fi admis, se va casa decizia recurată și cauza va fi trimisă Curții de Apel Constanța pentru judecarea apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantul L.I.Ș. împotriva deciziei civile nr. 15 C din 19 februarie 2003 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe pentru judecarea apelului. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie 2004.