ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4028/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta SC C. SA Cluj Napoca, a

chemat în judecată pe pârâta SC C. SRL Sfântu Gheorghe, solicitând obligarea

acesteia la plata sumei de 115.042.422 lei, reprezentând diferență de preț la

marfa livrată și cheltuieli de judecată.

Pârâta, prin întâmpinare susține că

a efectuat plăți și compensări de preț, rămânând în discuție suma de 42.443.594

lei.

Tribunalul Covasna, prin sentința

civilă 195 din 9 aprilie 1999, a admis în parte acțiunea, obligând pe pârâtă la

plata sumei de 83.634.727 lei, cu titlu de preț și la 4.601.000 lei cheltuieli

de judecată.

Instanța de fond a reținut, în

esență, că reclamanta a livrat pârâtei încălțăminte, însoțită de factura 273691

din 23 iulie 1997, plătindu-i-se suma de 210.331.420 lei, iar ulterior suma de

26.000.000 lei.

Curtea de Apel Brașov, soluționând

apelul declarat de pârâtă, prin decizia civilă 576/ Ap din 25 noiembrie 1999, a

admis cererea, a schimbat în tot sentința atacată și a obligat pe pârâtă să

plătească reclamantei, suma de 42.443.594 lei, diferență de preț.

Instanța de apel a reținut că

reclamanta a solicitat plata facturilor 273691, 286496 și 286497/1997,

pretenție redusă prin precizarea acțiunii, la 83.634.727 lei, ca urmare a

achitării la data de 5 ianuarie și 2 februarie 1998, a sumei de 26.000.000 lei

și totodată a făcut dovada unor compensări și cesiuni de creanță către SC R. SA,

cu acordul reclamantei Curtea Supremă de Justiție, prin decizia 5168 din 27

octombrie 2000, a admis recursul reclamantei și a casat decizia curții de apel,

cu trimitere spre rejudecare, considerând că plățile făcute cu O.P. 114 și

116/1997, nu se referă la litigiul părților, iar suma de 26.000.000 lei a fost

scăzută din datoria pentru care reclamanta a introdus acțiunea.

În rejudecare, Curtea de Apel

Brașov, prin decizia 140/ Ap din 11 aprilie 2001, a admis apelul pârâtei și

schimbând sentința tribunalului, a admis în parte acțiunea, obligând pe

reclamantă la plata sumei de 42.443.594 lei, diferență de preț și la 3.221.615

lei cheltuieli de judecată.

Instanța a reținut că prin procesul

verbal de compensare din 3 noiembrie 1997 părțile au convenit la ștergerea

datoriei de 107.634.727 lei, rezultată din facturile 286496 și 286497/1998, cu

O.P. 117 și 119/1998, pârâta a plătit suma de 26.000.000 lei, iar prin O.P. 114

și 116/1997 s-au achitat datoriile în valoare de 9.191.133 lei și 32.000.000

lei, care reprezentau debitele rezultate din facturile 286496 și 286497/1997,

înscrise ca fiind contravaloare compensare și confirmate prin procesul verbal

de compensare din 3 noiembrie 1997.

Împotriva acestei hotărâri

judecătorești, reclamanta a declarat recurs susținând că greșit instanța de

apel a reținut că cele două facturi înscrise în procesul verbal de compensare,

reprezintă o plată în prezentul litigiu, în anexele 4 – 42 la acțiune nefigurând

cele două facturi, iar compensarea confirmată de SC R. Râșnov, nu face

precizarea facturilor emise iar O.P. 114 și 116/1997 nu au fost contestate, încă

au fost plătite anterior promovării acțiunii.

Recursul este nefondat și va fi

respins, pentru considerentele ce se vor expune:

În cadrul relațiilor comerciale

dintre părți, reclamanta a furnizat pârâtei încălțăminte, în perioada ianuarie

1997 – iulie 1997, pe care aceasta din urmă a plătit-o parțial, cu ordine de

plată și proces verbal de compensare din 3 noiembrie 1997.

Susținerea reclamantei recurente că

procesul verbal de compensare nu se referă la facturile 286496 și 286497 este

contrazisă de actul încheiat între cele două părți și SC R. SA Râșnov.

Mențiunea expresă înscrisă în procesul verbal, face dovada deplină a

compensării datoriei de 107.634.727 lei, sumă care face obiectul acțiunii

introductive.

Natura procesului verbal de

compensare este mai de grabă aceea de transmitere a obligației prin cesiunea de

creanță. Astfel creanța s-a transmis de la cedent la cesionar, acesta din urmă

devenind creditor, pentru valoarea nominală a creanței. În această măsură,

acțiunea reclamantei este cel puțin atipică, singura justificare a obligării

pârâtei fiind recunoașterea unei datorii în sumă de 42.443.594 lei, ca efect al

raportului contractual.

Motivarea potrivit căreia cesionarul

SC R. SA Râșnov nu a confirmat plata cu O.P. 114 și 116/1997, nu este susținută

de nici o dovadă, după cum nesusținută este și afirmația datoriei de 2.000.000

lei, rezultată din nota de compensare 9424 din 3 octombrie 1997.

Astfel, instanța de a caracterizat

judicios desfășurarea operațiunilor de plată între părți, pronunțând o hotărâre

legală și temeinică.

Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art.

312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat

recursul declarat, împotriva deciziei 140/ Ap din 11 aprilie 2001 pronunțată de

Curtea de Apel Brașov.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta SC C. SA Cluj Napoca, împotriva deciziei nr. 140/ Ap din

11 aprilie 2001 a Curții de Apel Brașov.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 26 octombrie 2004.