ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5814/2004

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea adresată la data de 2 decembrie 1998 Judecătoriei Sinaia, reclamantul V.D.F. a chemat în judecată pârâta SC S. SA Sinaia solicitând să se dispună obligarea acesteia de a-i lăsa în liniștită proprietate și posesie imobilul situat în orașul Sinaia, numit „Vila Albina” și terenul aferent de 1437 mp. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că este unicul moștenitor al defuncților săi părinți V.A. și V.V., proprietarii originari ai imobilului. În anul 1948 bunul a fost rechiziționat fără plata vreunei indemnizații iar în 1950, pentru a se da operațiunii o aparență de legalitate, a fost inclus în anexele Decretului nr. 92, cu încălcarea flagrantă a prevederilor art. II din acest act normativ întrucât tatăl reclamantului a fost profesor universitar și consilier juridic iar mama casnică.

Prin încheierea de ședință de la 10 februarie 1999 s-a dispus, la cererea pârâtei SC S.I. SA, introducerea în cauză, ca intervenientă forțată, a pârâtei SC S. SA, administratorul imobilului în litigiu. Ulterior, prin încheierile de la 8 iunie 1999 și 16 iunie 1999 au fost introduși în cauză, la cererea pârâtei SC S. SA, în calitate de chemați în garanție Consiliul local Sinaia, Primăria Sinaia și Fondul Proprietății de Stat cu motivarea că bunul revendicat face parte din domeniul public de interes local și este în curs de privatizare; aceeași pârâtă a cerut să i se acorde un drept de retenție asupra imobilului.

Printr-o cerere completatoare a acțiunii reclamantul a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 98 din 31 martie 1995 încheiat între Fondul Proprietății de Stat, în calitate de vânzător și Asociația S., Programul Acțiunilor Salariaților în calitate de cumpărătoare, cu motivarea că părțile au fost de conivență frauduloasă, cunoscând că pe rolul instanțelor se află o altă acțiune în revendicarea imobilului. În fine, pârâta SC S.I. SA a formulat cerere de chemare în judecată a titularilor dreptului asupra bunului în litigiu, respectiv Asociația S.I., PAS și Asociația S. PAS. Prin sentința civilă nr. 156 din 22 februarie 2000, Judecătoria Sinaia a admis excepția necompetenței materiale invocată de reclamant și, constatând că valoarea imobilului revendicat este mai mare de 150.000.000 lei, a făcut aplicarea dispozițiilor art. 2 pct. 2 lit. b) C. proc.

civ. și și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Prahova. Soluționând cauza ca instanță de fond, Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 126 din 11 mai 2001 a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtele SC S.I. SA și Asociația PAS Sinaia și a admis acțiunea în revendicare, astfel cum a fost completată și precizată în sensul că a obligat pârâtele SC S. SA, SC S.I. SA și Asociația PAS Sinaia să lase reclamantului în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul situat în Sinaia, compus din construcție, Vila „Albina” și teren în suprafață de 1458 mp conform rapoartelor de expertiză tehnică.

Prin aceeași sentință tribunalul a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare nr. 98/1995 încheiat între FPS (devenit A.P.A.P.S.) și Asociația PAS Sinaia având ca obiect înstrăinarea imobilului; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a FPS și a admis excepția ridicată de acesta din urmă privind lipsa calității procesuale active a pârâtei SC S. SA de a formula cerere de chemare în garanție; s-a respins cererea SC S. SA privind arătarea titularului dreptului și acordarea unui drept de retenție asupra imobilului. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, sub un prim aspect că în precedentul litigiu care s-a purtat între părți cu privire la același imobil nu s-a soluționat fondul cauzei astfel încât nu poate opera autoritatea de lucru judecat.

Tribunalul a mai stabilit că imobilul revendicat a aparținut autorilor reclamantului și a fost naționalizat în mod abuziv, cu încălcarea evidentă a prevederilor art. I și II din Decretul nr. 92/1950. Imobilul a constituit casa de vacanță a familiei și chiar locuință statornică iar părinții reclamantului, profesor universitar și casnică, erau exceptați de la măsura naționalizării, nefăcând parte din categoria „exploatatorilor”. În fine, s-a considerat că actul de vânzare-cumpărare nr. 98 din 31 martie 1995, prin care FPS a înstrăinat Asociației PAS Sinaia 70% din capitalul social al SC S. SA, ce cuprindea și Vila „Albina” cu terenul aferent este lovit de nulitate absolută, fiind încheiat după pronunțarea sentinței nr. 1519 din 30 martie 1995 a Judecătoriei Câmpina prin care se admisese acțiunea în revendicare formulată de reclamant.

Împotriva acestei sentințe au declarat apeluri pârâtele SC S.I. SA, SC S. SA, Asociația PAS Sinaia și A.P.A.P.S., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și solicitând respingerea acțiunii reclamantului ca nefondată.

Curtea de Apel Ploiești, prin decizia civilă nr. 111 din 29 octombrie 2001 a respins toate apelurile ca neîntemeiate, reținând în esență că: - reclamantul a făcut dovada că este unicul moștenitor al părinților săi, proprietarii originari ai imobilului; - bunul a fost rechiziționat în anul 1948 și apoi naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor art. II din acest act normativ; trecerea abuzivă a imobilului în proprietatea statului este în afară de orice dubiu; - bunul revendicat în prezent este practic același cu cel naționalizat, expertizele tehnice efectuate constatând modificări nesemnificative; - perfectarea actului de vânzare-cumpărare din 31 martie 1995 către FPS și Asociația PAS Sinaia s-a făcut în frauda drepturilor adevăratului proprietar, după ce prin sentința civilă nr. 1519/1995 a Judecătoriei Câmpina imobilul fusese retrocedat reclamantului; - autoritatea de lucru judecat prevăzută de art. 1201 C. civ.

nu poate fi reținută în cauză; este reală împrejurarea că prin decizia civilă nr. 2736 din 17 noiembrie 1995 a Tribunalului Prahova a fost schimbată în totalitate sentința civilă nr. 1519/1995 a Judecătoriei Câmpina, respingându-se acțiunea în revendicare a reclamantului însă această soluție nu a fost una de fond, instanța de apel constatând doar, în lumina deciziei nr. 1/1995 a Curții Supreme de Justiție, că instanțele judecătorești nu au competența materială de a rezolva astfel de cereri; - pârâta SC S. SA, fiind terț față de contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, nu poate formula pretenții în legătură cu acest act și nu are nici calitate procesuală activă în cererea de chemare în garanție.

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri pârâtele SC S.I. SA, Asociația PAS Sinaia, SC S. SA și Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului (A.P.A.P.S.), devenită pe parcursul soluționării căii de atac A.V.A.S. Părțile au depus la dosarul cauzei înscrisuri în temeiul art. 305 C. proc. civ. Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor ca nefondate. La data de 22 septembrie 2003 s-a făcut declarație de către recurenta-pârâtă SC S.I. SA, prin reprezentanții legali, în sensul renunțării la judecarea recursului, astfel încât Înalta Curte va lua act de această manifestare de voință. În recursurile lor, pârâtele Asociația PAS Sinaia și SC S. SA au formulat critici identice, invocând art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc.

civ. și arătând că: - în mod greșit a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat, toate condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ. fiind cumulativ întrunite; - reclamantul s-a adresat anterior formulării acțiunii comisiei constituite în baza Legii nr. 112/1995, care a și stabilit despăgubiri în favoarea lui, ceea ce înseamnă că el a achiesat la ideea preluării imobilului cu titlu; - nu s-au făcut dovezi certe în sensul că autorul reclamantului era exceptat de la naționalizare și nici asupra identității dintre imobilul trecut în proprietatea statului și cele revendicat; - în mod nejustificat a fost respinsă cererea de chemare în garanție. În recursul său, A.V.A.S. (fostă A.P.A.P.S.) a criticat hotărârile pentru nelegalitate conform art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținând că: - nu are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind vorba despre un contract de vânzare-cumpărare de acțiuni iar nu de bunuri; fostul FPS nu a fost nici un moment proprietarul bunurilor din patrimoniul SC S. SA; - contractul de vânzare-cumpărare nu s-a făcut în frauda intereselor reclamantului, căruia nu i s-a produs nici un prejudiciu. Examinând întregul material probator administrat în fazele procesuale succesive, în raport de criticile formulate, Înalta Curte reține că recursurile sunt nefondate. Ambele instanțe au analizat în mod coroborat dovezile administrate și au rezolvat legal principalele probleme de drept ale cauzei în sensul considerentelor ce succed. Cu privire la criticile comune cuprinse în recursurile declarate de pârâtele SC S. SA și Asociația PAS Sinaia se rețin următoarele: - Problema autorității de lucru judecat a fost soluționată corect de către instanțe prin respingerea excepției.

Este de principiu, sub acest aspect, că poate fi pusă în discuție autoritatea de lucru judecat, în întreita ei identitate de obiect, cauză și părți, numai dacă cele două judecăți soluționează fondul litigiului.

Or, decizia civilă nr. 2736din 17 noiembrie 1995 a Tribunalului Prahova, deși pronunțată în precedenta acțiune în revendicare a reclamantului, nu a rezolvat fondul ci a constatat, în lumina deciziei nr. 1/1995 a Plenului Curții Supreme de Justiție, că instanțele judecătorești nu aveau, la acel moment, competența materială de a soluționa astfel de pricini; litigiul a fost deci tranșat pe excepție, fără să se facă nici o apreciere cu privire la temeinicia ori, dimpotrivă, lipsa de justețe a pretențiilor reclamantului; - În privința celui de-al doilea motiv de recurs, este reală împrejurarea că reclamantul s-a adresat în anul 1995 Comisiei constituite în baza Legii nr. 112/1995, solicitând restituirea imobilului în natură; comisia i-a acordat despăgubiri iar reclamantul nemulțumit a atacat decizia în instanță, în prezent constatându-se perimarea contestației în contextul în care s-a formulat acțiunea de față; în orice caz însă această împrejurare nu semnifică, așa cum se susține în recurs, vreo achiesare a reclamantului la teza valabilității titlului statului și nu implică nici o posibilitate ca aceasta să obțină două titluri pentru același imobil.

Referitor la cel de-al treilea motiv comun de recurs al pârâtelor, Înalta Curte reține de asemenea caracterul nefondat al criticilor. Cu înscrisuri oficiale necontestate s-a făcut dovada certă că tatăl reclamantului a fost toate viața sa profesională cadrul didactic universitar și consilier juridic iar mama casnică, categorii sociale exceptate de la aplicarea Decretului nr. 92/1950. Construcția simplă, pentru nevoile unei sigure familii, a fost edificată în regie, cu plata în rate, ceea ce atestă că, fie și în concepția legiuitorului de la 1950, autorii reclamantului nu erau niște „exploatatori de locuințe” iar casa lor de vacanță nu ar fi trebuit, din punct de vedere legal, să fie naționalizată.

În privința susținerii că nu s-a făcut dovada identității între imobilul trecut în proprietatea statului și cel supus revendicării aceasta este de asemenea neîntemeiată. Instanțele au comparat situația de pe teren, constatată prin expertiza ing. G. cu autorizația nr. 4091/1943, cu planurile arh. R., cu celelalte înscrisuri și a concluzionat că imobilul existent în prezent și revendicat este același cu cel edificat de autorii reclamantului în anul 1943. Faptul că în interior s-au produs unele compartimentări și amenajări de către pârâți, pentru a-l exploata în scop turistic, nu are nici o relevanță cu privire la identitatea imobilului, care are aceleași temelii, aceeași suprafață construită, același număr de nivel și amplasament pe teren.

În fine, referitor la chemarea în garanție a statului, respinsă în mod corect de către instanțe, este relevantă împrejurarea că din cuprinsul actului de vânzare-cumpărare rezultă că acesta a fost încheiat între FPS București în calitate de vânzător și pârâta Asociația PAS Sinaia în calitate de cumpărător; așadar, pârâta-recurentă SC S. SA nu a fost parte contractantă iar pârâta-cumpărătoare Asociația PAS Sinaia nu a formulat cerere de chemare în garanție, deci nu are, sub acest aspect, legitimarea de a pune în discuție o asemenea problemă în recurs. În ceea ce privește recursul declarat de către A.P.A.P.S. (actualmente A.V.A.S.), acesta este de asemenea neîntemeiat. Pârâta-recurentă are calitate procesuală pasivă întrucât prin acțiunea completată reclamantul a solicitat să se constate nulitatea absolută parțială a unui contract în care ea avea calitatea de vânzător.

Este deci în conformitate cu principiile elementare de drept ca validitatea unui act juridic să se dezbată în contradictoriu cu părțile contractante și numai în ipoteza contrară recurenta ar fi fost prejudiciată. Fraudarea intereselor reclamantului a fost în mod corect reținută de către instanțe în condițiile în care bunul era litigios și figurează ca atare, Vila „Albina”, în lista anexă a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni iar cumpărătorul se obligă să nu înstrăineze bunul respectiv timp de 10 ani. Lezarea intereselor reclamantului este în acest caz evidentă, astfel încât nici una dintre criticile formulate nu poate fi primită. Așa fiind, cum hotărârile pronunțate în cauză sunt în întregime legale și temeinice, recursurile vor fi respinse ca nefondate conform prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II – a C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondate recursurile declarate de A.V.A.S. și Asociația PAS Sinaia și SC S. SA împotriva deciziei nr. 111 din 29 octombrie 2001 a Curții de Apel Ploiești. Ia act de renunțarea SC S.I. SA la recursul declarat împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2004.