ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1933/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

La data de 21 iunie 2004, G.V.

a chemat în judecată Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei,

pentru a fi obligat să-i recunoască vechimea în muncă, în profesia de medic

veterinar pe perioada 1 aprilie 1979 - 30 martie 1990 și să-i elibereze

adeverința necesară, în vederea înscrierii în carnetul de muncă, a vechimii

respective.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că la 12 martie 1945, familia sa a fost evacuată din

Ismail, Basarabia, în localități din județele Romanați și Dolj, ca sinistrați

de război.

Deși a făcut dovada acelor

împrejurări, cu înscrisuri oficiale și a solicitat emiterea actului legal în

baza căruia să-i fie plătită indemnizația lunară stabilită prin Legea nr. 563/2001,

precum și drepturile cuvenite ca persoană strămutată, conform aceluiași act

normativ, până în prezent cererea sa nu a primit o rezolvare favorabilă.

Prin sentința civilă nr. 563

din 7 octombrie 2004, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios

administrativ, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Instanța a reținut că din

actele depuse la dosar nu rezultă că reclamantul G.V. ar beneficia de

drepturile prevăzute de Legea nr. 563/2001, pe de o parte, iar pe de altă

parte, nu s-a făcut dovada vătămării sale într-un drept subiectiv legitim,

printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități

publice de a-i rezolva o cerere, ca o condiție de admisibilitate a acțiunii în

contenciosul administrativ.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs, reclamantul.

Recurentul a susținut că

prima instanță a pronunțat sentința cu încălcarea dreptului său la apărare.

Mai precis, datorită

necomunicării unui exemplar după întâmpinarea formulată de autoritatea publică

pârâtă, nu a cunoscut apărările acesteia și a fost împiedicat în valorificarea efectivă

a acelui drept, prin administrarea unor probe concludente.

Totodată, curtea de apel nu

a făcut aplicarea dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 29/1990 și cu motivarea

contrazisă de înscrisurile prezentate, și-a însușit apărarea pârâtului în

legătură cu înscrierea vechimii reale în carnetul de muncă.

Recursul este nefondat sub

aspectul ambelor critici formulate.

Din actele și lucrările

dosarului rezultă că litigiul s-a soluționat în adevăr, la termenul din 7

octombrie 2004, când reclamantul G.V. a fost reprezentat de fiica sa, avocat G.M.

Contrara susținerii din

recurs, consilierul juridic al autorității publice pârâte nu a depus

întâmpinare, iar în preambulul sentinței s-au consemnat concluziile

apărătorului reclamantului pentru admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată.

În condițiile date, care

infirmă realitatea afirmației recurentului privind pretinsa nesocotire a

dreptului său la apărare, prin faptul necomunicării întâmpinării, fără temei

acesta solicită desființarea sentinței pentru nelegalitate.

În fond, acțiunea introdusă

de reclamant nu putea fi primită, deoarece acesta nu a făcut dovada că printr-o

hotărâre pronunțată de către Comisia constituită pentru aplicarea Decretului - lege

nr. 118/1990, el a fost recunoscut ca beneficiar al acestui act normativ.

La dosar, G.V. a anexat o

copie după hotărârea nr. 49 din 7 august 2002, prin care comisia competentă i-a

acordat drepturile prevăzute de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, pentru

perioada de refugiu cuprinsă între 21 martie 1941 - 26 martie 1945, refugiu

datorat unor acte de persecuție din motive etnice.

Un asemenea înscris nu

constituie, însă, temei legal pentru acordarea în baza Legii nr. 563/2001, de

aprobare a O.U.G. nr. 173/2000, a unor drepturi aferente unei perioade

ulterioare, (cuprinsă între 1 aprilie 1979 - 30 martie 1990).

Se constată, deci, că în

lipsa dreptului legitim al reclamantului care să fi fost vătămat prin refuzul

nejustificat de eliberare a adeverinței pretinse, în mod greșit se susține în

recurs că acțiunea în contencios administrativ trebuia totuși admisă.

Față de considerentele

expuse și de inexistența în cauză a unor motive de casare de ordine publică,

care în sensul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., ar putea fi invocate din

oficiu, urmează a se respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de G.V., împotriva sentinței nr. 563 din 7 octombrie 2004 a Curții de Apel

Craiova, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 martie 2005.