De Luca împotriva Franței

La originea cauzei se află o cerere (nr. 8112/02) îndreptată împotriva Republicii Franceze și pe care un cetățean italian, M. Marino de Luca ("reclamantul"), a sesizat Curtea pe 31 octombrie 2001 în temeiul articolului 34 din Convenția de protecție a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamantul a fost reprezentat de Me M. Abensour-Gibert, avocat la Paris. Guvernul francez ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, M. R. Abraham, căruia i-a succedat în funcții dna E. Belliard, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Străine.

Pe 12 septembrie 2005, a doua secțiune a hotărât să comunice Guvernului grieful tras din iniquitatea procedurii devant camera criminală a Curții de Casație, rezultând din absența comunicării reclamantului sau consilului lui, înainte de ședință, raportului consilierului raptor și prezența avocatului general la deliberări. Invocând disposițiile articolului 29 § 3, secțiunea a hotărât că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și binefundul cauzei. PE FAPTE I.

Reclamantul este intermediar în comerț și deține 20% din acțiunile unei societăți italiene, societatea Delma.

Ca urmare a unei anchete vamale realizată de la 1 martie 1990 până la 11 martie 1991, șaptesprezece procese-verbale fuseseră întocmite de agenții Vămilor pentru fals declarare la importare privind șapte importări (din 7 noiembrie 1989 până la 27 februarie 1990) de ris de tineri bovini provenind din Statele Unite dar declarați ca provenind din Iugoslavia pentru a evita interdicția acestui tip de mărfuri din Statele Unite. Aceste importări reprezentau o valoare totală de 9 090 213 franci francezi (FRF) (adică 1 385 703 euro (EUR)).

Pe 13 august 1992, o anchetă judiciară fusese deschisă.

Ancheta confirmă că risul din tineri bovini fusese importat de societatea Cousin în ambalaje care lasă impresia că provenea din Iugoslavia atunci când, în realitate, provenea din Statele Unite.

Comercializarea acestei carne provenind din Statele Unite fusese suspendată, apoi limitată pe teritoriul comunității europene în temeiul a doi avizi miniștriali către importatori luați pe 25 ianuarie și 21 iunie 1989 în executarea a două decizii ale Comisiei Europene din 15 decembrie 1988 și 29 mai 1989.

Printr-o ordonanță din 5 ianuarie 1998, judecătorul de instrucție trimite reclamantul și co-acuzații săi în fața tribunalului corectional din Paris.

În fața tribunalului, reclamantul susținea că avisurile către importatori se bazau pe decizii comunitare viciate de ilegalitate conform unui acord internațional numit "acord SPS" privind aplicarea măsurilor fitosanitare. Hotărârea SPS fusese integrat în tratatul instituind organizația mondială a comerțului (mai jos OMC) și fusese reglementat în cadrul acordurilor GATT (acordul general asupra tarifelor vamale și comerțului). În ianuarie 1998, organul de apel al OMC considerase că cele două decizii ale Comisiei din 1988 și 1989 încălcau disposițiile acordului SPS.

În consecință, reclamantul estima că avisurile către importatori luate în executarea deciziilor comunitare viciate de ilegalitate nu erau susceptibile să servească de temei unui urmarire penală, și că, în plus, violau articolele 34 și 37 ale Constituției în măsura în care instituiau o interdicție de natură penală atunci când o asemenea incriminare nu putea, conform lui, rezulta decât din lege.

Printr-o sentință din 18 noiembrie 1998, tribunalul corectional din Paris respinge excepția de ilegalitate ridicată de reclamant, pe motiv că acordul SPS nu era direct aplicabil în ordinele juridice interne ale statelor membre ale comunității europene și că avisurile către importatori fuseseră luate conform deciziilor comunitare care nu fuseseră nici raportat de Comisia Europeană nici anulate de Curtea a Comunităților Europene. În plus, tribunalul considera că capetele de acuzare reținute împotriva reclamantului, și anume falsele declarări de origine la importare, nu rezultau din avisurile miniștriale ci erau prevăzute și pedepsite de codul vamilor (articolele 399, 426-2 și 414) și considera ca stabilit existența unui circuit fraudulos. Reclamantul fu condamnat în consecință la plata unei amenzi vamale de 7 000 000 FRF (adică 1 067 073,17 EUR), asortită de constrângere prin corp.

Printr-o hotărâre din 31 ianuarie 2000, curtea de apel din Paris, constatând că ancheta administrativă și ancheta judiciară stabiliseseră că risul importat de societatea Cousin provenea din Statele Unite și nu din Iugoslavia, confirmă sentința în toate disposițiile sale adoptând în mod expres motivația judecătorilor ai primei instanțe.

Printr-o hotărâre din 3 mai 2001, camera criminală a Curții de Casație respinge cererea de casație depusă de reclamant care era reprezentat de un avocat la Consiliul de Stat și la Curtea de Casație (mai jos, "avocat la Consilii").

Reclamantul indică că consilul lui nu a avut comunicare asupra sensului concluziilor avocatului general înainte de ședință, nici asupra raportului consilierului raptor. II.

Disposițiile relevante din codul vamilor, în vigoare la época faptelor sunt următoarele: art. 399 "1. Cei care au participat ca interesați în orice fel la un delict de contrabandă sau la un delict de import sau export fără declarare sunt pasibili de aceleași pedepse ca autorii infracțiunii și, în plus, de pedeapsele privative de drepturi edictate de art. 432 mai jos. 2. Sunt reputați interesați: a) antreprenori, membri de întreprinderi, asigurători, asigurați, furnizatori de fonduri, proprietari de mărfuri, și, în general, cei care au un interes direct în fraudă; b) cei care au cooperat în orice fel la un ansamblu de acte efectuate de un număr de indivizi acționând în concierto, conform unui plan de fraudă stabilit pentru a asigura rezultatul urmărit în comun; c) cei care, cu știința, au acoperit acțiunile fraudatorilor sau au încercat să le procure impunitatea, sau au cumpărat sau deținut, chiar și în afara diametrului, mărfuri provenind dintr-un delict de contrabandă sau import fără declarare. 3. Interesul în fraudă nu poate fi imputat celui care a acționat în caz de necesitate sau din cauza erorii invincibile." art. 414 "Sunt pasibili de o închisoare maximă de trei ani, confiscarea obiectului fraudei, confiscarea mijloacelor de transport, confiscarea obiectelor servind să ascundă frauda și o amendă între una și două ori valoarea obiectului fraudei, orice fapt de contrabandă, precum și orice fapt de import sau export fără declarare atunci când aceste infracțiuni se raportează la mărfuri din categoria celor care sunt interzise sau puternic impozitate conform prezentului cod. Pedeapsa de închisoare este portată la o durată maximă de zece ani și amenda poate merge până la cinci ori valoarea obiectului fraudei fie atunci când faptele de contrabandă, import sau export privesc mărfuri periculoase pentru sănătate, moralitate sau securitate publică, din care lista este fixată de ordin al ministrului în charge cu vămile, fie atunci când sunt comise în bandă organizată." art. 426 "Sunt reputate import sau export fără declarare de mărfuri interzise: (...) 2°) orice falsă declarare având scopul sau efectul de a evita aplicarea măsurilor de interdicție. Cu toate acestea, mărfurile interzise la intrare sau ieșire care au fost declarate sub o denumire relevând interdicția care le afectează nu sunt confiscate: acelea destinate importului sunt trimise în străinătate; acelea din a căror ieșire se cere rămân în Franța (...)"

Curtea constată că perioada de considerat a început pe 13 august 1992 și s-a încheiat pe 3 mai 2001. Procedura duraseaseași deci opt ani și mai mult de opt luni pentru trei grade de jurisdicție. Asupra admisibilității

Curtea reamintește că conform articolului 35 § 1 din Convenție, ea poate fi sesizată doar după epuizarea căilor de recurs interne. Reamintește că orice grief tras din durata unei proceduri judiciare, introdus în fața ei după 20 septembrie 1999, fără a fi fost anterior prezentat jurisdicțiilor interne în cadrul unui recurs fondat pe articolul L. 781-1 din codul organizării judiciare, este în principiu inadmisibil, indiferent de starea procedurii la plan intern (Mifsud c. Franța (dec.) [Marea Cameră], nr. 57220/00, CEDH 2002-VIII). Or, în cauza de față, reclamantul nu justifică că exercitase acest recurs anterior sesizării Curții.

De aici rezultă că această parte a griefului reclamantului, tras din durata rezonabilă a procedurii, trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. B. Asupra griefurilor trase din iniquitatea procedurii devant Curtea de Casație 1. Asupra admisibilității a) Asupra absența comunicării concluziilor avocatului general reclamantului

Curtea reamintește că, în hotărârea Reinhardt și Slimane-Kaïd (hotărâre din 31 martie 1998, Colecția hotărârilor și deciziilor 1998-II, § 106), constatase că, devant camera criminală a Curții de Casație, atunci când părțile sunt reprezentate de un avocat la Consilii, avocatul general informează pe acesta înainte de ziua ședinței asupra sensului concluziilor sale, de aceea atunci când, la cererea acelui avocat, cauza este pledată, acesta din urmă are posibilitatea să contrapună oral sau printr-o notă la deliberări. Estimase că această practică era "de natură să ofere [părților] posibilitatea să ia cunoștință de concluziile litigioase și să le comenteze în condiții satisfăcătoare" (ibidem) și, ulterior, concluzionase asupra absența manifestă de temei a griefurilor acestei naturi (vezi, de exemplu, Mac Gee c. Franța (dec.), nr. 46802/99, 10 iulie 2001; Pascolini c. Franța (dec.), nr. 45019/98, 25 aprilie 2002).

În cauza de față, Curtea constată că reclamantul era reprezentat de un avocat la Consilii la ședința publică a Curții de Casație și că acesta prezentă observații. Avocatul deci avea toată latitudinea să răspundă la concluzii avocatului general sau să depună o notă la deliberări dacă estimă necesar.

Această parte a cererii este deci evident nefondată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. b) Asupra respectării principiului contradictorului

Reclamantul susține că nu ar fi fost pus în măsură să ia cunoștință de întreaga documentație din posesia administrației vamilor. Curtea observă totuși că grievul nu fusese ridicat în mod expres, nici chiar în substanță devant jurisdicțiile interne.

De aici rezultă că trebuie respins grievul pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. c) Asupra altor griefuri

Curtea estimează, în schimb, că alte griefuri trase din absența comunicării reclamantului sau consilului lui, înainte de ședință, raportului consilierului raptor și participării avocatului general la deliberări, nu sunt evident nefundate în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea observă pe lângă că acestea nu se lovesc de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarate admisibile. 2. Asupra fondului

Guvernul subliniază că ca urmare a hotărârilor Reinhardt și Slimane Kaïd, Voisine și Meftah (citate mai sus), modalitățile de instrucție și de judecată ale cauzelor fuseseseără modificate. Deci, de acum, partea raportului consilierului raptor fixând problematica juridică a cauzei este comunicată cu dosarul ministerului public ca și cu părțile. În schimb, avizul raptorului asupra deciziei de luat și proiectele de hotărâri pe care le propune la deliberările Curții de Casație nu sunt comunicare nici avocaților generali, nici părților.

Guvernul indică că aceste măsuri fuseseări aplicate materiei criminale de la 2002. Când raportul sau fișa de orientare stabilite de consilierul raptor sunt depuse la grefierul criminal, acesta din urmă editeaza automat un aviz pentru a informa avocații la Consilii ai părților asupra datei acestui depozit sau a fisei de orientare în localurile grefierului. Avocații la Consilii, la fel ca avocatul general, sunt deci în măsură să ia cunoștință raportului consilierului raptor care se află în dosar.

Cu toate acestea, Guvernul precizează că aceste măsuri nu erau în vigoare la examinarea cererii de casație a reclamantului și declară în consecință să se remită la înțelepciunea Curții pentru a aprecia binefundul griefului.

Privitor la participarea avocatului general la deliberări, Guvernul indică că ședințele fuseseări reorganizate pentru a cuprinde o parte publică unde sunt dezvoltate în fiecare din cazuri, rapoartele membrilor Curții și avisurile și rechiziții ale avocaților generali, apoi o parte nepublică în cursul căreia Curtea deliberează. În consecință, avocatul general nu mai participă la deliberări. Guvernul precizează că aceste dispoziții permiteau punerea capăt dezechilibrului pe care Curtea ilrelevaseași în procedura de instrucție și de judecată urmată devant Curtea de Casație. Cu toate acestea, subliniază că aceste măsuri sânt aplicate de la 1 octombrie 2001, adică posterior faptelor prezentei cauze, și declară în consecință să se remită la înțelepciunea Curții pentru a aprecia binefundul griefului.

Reclamantul estimează că faptul că avocatul general a avut cunoștință raportului consilierului raptor, contrar avocatului lui, constituie o rupere a egalității armelor, care, conform lui, ar fi contribuit la respingerea cererii de casație. Consideră de asemeni că participarea avocatului general la deliberări este un factor agravant al iniquității procedurii devant Curtea de Casație și se plânge de faptul că Franța nu respectă jurisprudența Curții în acest sens.

Curtea reamintește că judeca deja în repetate rânduri că nici absența comunicării reclamantului sau consilului lui, înainte de ședință, raportului consilierului raptor, atunci când documentul fusese furnizat avocatului general (cf. Reinhardt și Slimane-Kaïd citat, pp. 665-666, § 105; Chesnay c. Franța, nr. 56588/00, §§ 21-23, 12 octombrie 2004), nici prezența avocatului general la deliberările Curții de Casație (cf. Fontaine și Bertin c. Franța, nrs. 38410/97 și 40373/98, §§ 66-67, 8 iulie 2003; vezi de asemeni Slimane-Kaïd c. Franța (nr. 2) nr. 48943/99, § 20, 27 noiembrie 2003; Quesne c. Franța, nr. 65110/01, §§ 14-16, 1 aprilie 2004) se acordau cu cerințele unui proces echitabil conform articolului 6 § 1 din Convenție.

Constatând că Guvernul admite că procedura s-a desfășurat deci în cauza de față și se remite la înțelepciunea sa, Curtea nu distinge nicio rație de a se abate de la jurisprudența sa menționată mai sus. Prin urmare, exista o încălcare a articolului 6 § 1 citat mai sus. II.

Reclamantul se plânge de a fi fost condamnat pe baza disposițiilor comunitare care, conform OMC, violau în mod evident acorduri internaționale. Alege încălcarea articolului 7 § 1 din Convenție, care se citește deci: "Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul comiterii, nu constituia o infracțiune conform dreptului intern sau internațional. De asemeni, nu se impune nici o pedeapsă mai grea decât cea care era aplicabilă în momentul comiterii infracțiunii."

Reclamantul expune că avisurile miniștriale către importatori și exportatori din 25 ianuarie și 2 iunie 1989, luate în executarea a două decizii ale comisiei europene din 15 decembrie 1988 și 29 mai 1989, sunt viciare de ilegalitate în măsura în care ar fi fost edictate pe baza deciziilor comunitare neconforme cu un acord internațional, "acordul SPS", care fusese integrat în tratatul fondator al OMC. Conform reclamantului, tratatele și acordurile internaționale având o valoare supra-legislativă în virtutea articolului 55 al Constituției franceze, rezultă de aici că avisurile litigioase se bazau pe texte contrazicând un acord internațional. Prin urmare, consideră că urmaririle engage de administrația vamilor împotriva lui erano lipsites de temei, că faptele pentru care era urmărit nu constituiau o infracțiune conform dreptului internațional, și deci, că condamnarea lui fu pronunțată în contradicție cu art. 7 din Convenție.

Curtea reamintește că art. 7 § 1 din Convenție nu se limitează la interzicerea aplicării retroactive a dreptului penal în dezavantajul acuzatului; consacră de asemeni, în mod mai general, principiul legalității delictelor și pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) (vezi S.W. c. Regatul Unit, hotărâre din 22 noiembrie 1995, seria A nr. 335-B).

În cauza de față, Curtea constată că, după cum constataseși jurisdicțiile interne, reclamantul fu condamnat, nu pe baza avisurilor miniștriale luate în executarea deciziilor comunitare, ci pe baza disposițiilor prevăzute în codul vamilor, care definesc infracțiunea (articolele 426-2 și 399 din codul menționat) și pedeapsa (prevăzută la art. 414 al aceluiași cod) referitoare la faptele cauzei, și anume, contrabanda de mărfuri interzise și în particular delictul de falsă declarare de origine la importare. Deci, Curtea constată că urmaririle din care a făcut obiect reclamantul și care au dus la condamnare era prevăzută de dreptul intern și îndeplinea condițiile de previzibilitate și accesibilitate necesare conform jurisprudenței Curții.

De aici rezultă că grievul este evident nefondat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. III.

Reclamantul a indicat că nicio sumă alocată cu titlu de cerere de satisfacție echitabilă nu ar putea pune capăt consecințelor dăunătoare suferite, și că doar reexaminarea cererii de casație constituiră o reparație adecvată.

Guvernul indică că nu aparține competenței Guvernului să acorde reclamantului o reexaminare a cererii de casație, și că aparține reclamantului să prezinte el însuși o cerere în acest sens comisiei de reexaminare prevăzute la art. 626-3 din codul de procedură penală, care va judeca dacă prin natura și gravitate, încălcarea constatată a Convenției atrage pentru condamnat consecințe dăunătoare cărora "satisfacția echitabilă" alocată pe baza articolului 41 din Convenție nu ar putea pune capăt.

Curtea reamintește că constatarea încălcării Convenției la care ajunge rezultă exclusiv dintr-o nerespectare a articolului 6 § 1 din Convenție devant camera criminală a Curții de Casație, datorită absența comunicării reclamantului raportului consilierului raptor și participării avocatului general la deliberări. În acest sens, Curtea reamintește că nu poate specula asupra unei desfășurări a procedurii devant Curtea de Casație conformă așteptărilor reclamantului (vezi mutatis mutandis, Fabre c. Franța, nr. 69225/01, § 36, 2 noiembrie 2004). Constată că în măsura în care un recurs în fața comisiei de reexaminare a cererii de casație este deschis în dreptul intern, de art. 626-3 din codul de procedură penală, aparține reclamantului să decida dacă trebuie exercitată aceasta cale de recurs.

Privitor la prejudiciul moral, Curtea se referă la jurisprudența constantă în cazuri analoge și estimează că constatarea încălcării furnizează în sine o satisfacție echitabilă suficientă (vezi Reinhardt și Slimane-Kaïd citat, în dispozitiv la punctul 3, p. 668). B. Frais et dépens

Privitor la frais et dépens suportate devant jurisdicțiile interne, reclamantul indică că se remite la înțelepciunea Curții. Curtea constată că prezentase note de onorarii, la etapă anterioară a procedurii, stabilite de avocatul lui și de avocatul lui la Consilii, pentru o sumă totală de 102 856 franci francezi (FRF) (adică 15 679,26 euro (EUR)). Cu titlu de frais et dépens suportate devant Curt ă, cere 4 558,23 EUR și furnizează o notă de onorarii a reprezentantului lui devant Curt ă.

Guvernul constată că reclamantul se remite la înțelepciunea Curții privitor la frais et dépens suportate cu titlu de procedura devant jurisdicțiile interne. Privitor la cheltuielile referitoare la procedura devant Curt ă, estimează că, deși reclamantul fondat să solicite rambursarea cheltuielilor suportate devant Curt ă, suma solicitată este în mod manifest excesivă, în special privitor la sumele obișnuit suportate pentru o procedur ă de acest tip devant Curt ă. Propune să i se aloce o sumă de 1 000 EUR la acest titlu.

Privitor la frais-uri ale reclamantului devant jurisdicțiile interne, Curtea estimează că nu trebuie reimbursate, acestea nefiind suportate pentru remedierea încălcării constatate (vezi, de exemplu, Lilly Franța c. Franța, nr. 53892/00, § 33, 14 octombrie 2003). Privitor la cheltuielile referitoare la recursul dus devant ea, Curtea estimează excesivă suma solicitată. Judecă rezonabil să aloce 1 000 EUR reclamantului cu titlu de frais et dépens referitoare la prezenta procedur ă. C. Dobândă moratoriu

Curtea judecă potrivit să bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procen tuale. DE ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privitor la griefurile trase din absența comunicării reclamantului sau consilului lui, înainte de ședință, raportului consilierului raptor și participării avocatului general la deliberările Curții de Casație, și inadmisibilă pentru rest; 2. Spune că exista o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Spune că constatarea încălcării furnizează în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant; 4. Spune: a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 1 000 EUR (o mie euro) pentru frais et dépens, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit; b) că, din expirarea termenului și până la plată, acea sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la un curs egal cu cel al facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabil în această perioadă, majorat cu trei puncte procen tuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 2 mai 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. S. Dollé I. Cabral Barreto Grefieră Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 8112/02) dirigée contre la République française et dont un ressortissant italien, M. Marino de Luca (« le requérant »), a saisi la Cour le 31 octobre 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e M. Abensour-Gibert, avocate à Paris. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. R. Abraham, auquel a succédé dans ses fonctions M me E. Belliard, directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

Le 12 septembre 2005, la deuxième section a décidé de communiquer au Gouvernement le grief tiré de l’iniquité de la procédure devant la chambre criminelle de la Cour de cassation, résultant de l’absence de communication au requérant ou à son conseil, avant l’audience, du rapport du conseiller rapporteur et de la présence de l’avocat général au délibéré. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, la section a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT I.

Le requérant est intermédiaire en négoce et détient 20 % des parts d’une société italienne, la société Delma.

A la suite d’une enquête douanière réalisée à partir du 1 er mars 1990 et jusqu’au 11 mars 1991, dix ‑ sept procès ‑ verbaux furent dressés par les agents des Douanes pour fausses déclarations à l’importation concernant sept importations (du 7 novembre 1989 au 27 février 1990) de ris de jeunes bovins provenant des Etats-Unis mais déclarés comme provenant de Yougoslavie afin d’éluder la prohibition de ce type de marchandises en provenance des Etats-Unis. Ces importations représentaient une valeur totale de 9 090 213 francs français (FRF) (soit 1 385 703 euros (EUR)).

Le 13 août 1992, une information judiciaire fut ouverte.

L’enquête confirma que les ris de jeunes bovins avaient été importés par la société Cousin dans des conditionnements laissant penser qu’ils provenaient de Yougoslavie alors qu’en réalité ils provenaient des Etats ‑ Unis.

La commercialisation de cette viande en provenance des Etats ‑ Unis avait été suspendue, puis limitée sur le territoire de la communauté européenne en vertu de deux avis ministériels aux importateurs pris les 25 janvier et 21 juin 1989 en exécution de deux décisions de la Commission européenne des 15 décembre 1988 et 29 mai 1989.

Par une ordonnance du 5 janvier 1998, le juge d’instruction renvoya le requérant ainsi que ses co ‑ prévenus devant le tribunal correctionnel de Paris.

Devant le tribunal, le requérant alléguait que les avis aux importateurs étaient fondés sur des décisions communautaires frappées d’illégalité au regard d’un accord international dit « accord SPS » concernant l’application de mesures phytosanitaires. L’accord SPS avait été intégré au traité instituant l’organisation mondiale du commerce (ci ‑ après OMC) et avait été régularisé dans le cadre des accords du GATT (accord général sur les tarifs douaniers et le commerce). En janvier 1998, l’organe d’appel de l’OMC avait considéré comme contraires aux dispositions de l’accord SPS les deux décisions de la Commission de 1988 et de 1989.

En conséquence, le requérant estimait que les avis aux importateurs pris en exécution de décisions communautaires frappées d’illégalité n’étaient pas susceptibles de servir de fondement à une poursuite pénale, et qu’en outre, ils violaient les articles 34 et 37 de la Constitution en ce qu’ils instituaient une prohibition de nature délictuelle alors qu’une telle incrimination ne pouvait, selon lui, résulter que de la loi.

Par un jugement du 18 novembre 1998, le tribunal correctionnel de Paris rejeta l’exception d’illégalité soulevée par le requérant, au motif que l’accord SPS n’était pas directement applicable dans les ordres juridiques internes des Etats membres de la communauté européenne et que les avis aux importateurs avaient été pris conformément à des décisions communautaires qui n’avaient été ni rapportées par la Commission européenne ni invalidées par la Cour de justice des communautés européennes. De plus, le tribunal considéra que les chefs d’accusation retenus à l’encontre du requérant, à savoir les fausses déclarations d’origine à l’importation, ne résultaient pas des avis ministériels mais étaient prévus et réprimés par le code des douanes (articles 399, 426 ‑ 2 et 414) et considéra comme établie l’existence d’un circuit frauduleux. Le requérant fut condamné en conséquence à payer une amende fiscale de 7 000 000 FRF (soit 1 067 073,17 EUR), assortie de la contrainte par corps.

Par un arrêt du 31 janvier 2000, la cour d’appel de Paris, relevant que l’enquête administrative et l’information avaient établi que les ris importés par la société Cousin étaient originaires des Etats-Unis et non de Yougoslavie, confirma le jugement en toutes ses dispositions en adoptant expressément la motivation des premiers juges.

Par un arrêt du 3 mai 2001, la chambre criminelle de la Cour de cassation, rejeta le pourvoi en cassation formé par le requérant qui était représenté par un avocat au Conseil d’Etat et à la Cour de cassation (ci ‑ après, « avocat aux Conseils »).

Le requérant indique que son conseil n’a pas eu communication du sens des conclusions de l’avocat général avant l’audience, ni du rapport du conseiller rapporteur. II.

Les dispositions pertinentes du code des douanes, en vigueur à l’époque des faits sont les suivantes : Article 399 « 1. Ceux qui ont participé comme intéressés d’une manière quelconque à un délit de contrebande ou à un délit d’importation ou d’exportation sans déclaration sont passibles des mêmes peines que les auteurs de l’infraction et, en outre, des peines privatives de droits édictées par l’article 432 ci-après. 2. Sont réputés intéressés : a) les entrepreneurs, membres d’entreprise, assureurs, assurés, bailleurs de fonds, propriétaires de marchandises, et, en général, ceux qui ont un intérêt direct à la fraude ; b) ceux qui ont coopéré d’une manière quelconque à un ensemble d’actes accomplis par un certain nombre d’individus agissant de concert, d’après un plan de fraude arrêté pour assurer le résultat poursuivi en commun ; c) ceux qui ont, sciemment, soit couvert les agissements des fraudeurs ou tenté de leur procurer l’impunité, soit acheté ou détenu, même en dehors du rayon, des marchandises provenant d’un délit de contrebande ou d’importation sans déclaration. 3. L’intérêt à la fraude ne peut être imputé à celui qui a agi en état de nécessité ou par suite d’erreur invincible. » Article 414 « Sont passibles d’un emprisonnement maximum de trois ans, de la confiscation de l’objet de fraude, de la confiscation des moyens de transport, de la confiscation des objets servant à masquer la fraude et d’une amende comprise entre une et deux fois la valeur de l’objet de fraude, tout fait de contrebande ainsi que tout fait d’importation ou d’exportation sans déclaration lorsque ces infractions se rapportent à des marchandises de la catégorie de celles qui sont prohibées ou fortement taxées au sens du présent code. La peine d’emprisonnement est portée à une durée maximale de dix ans et l’amende peut aller jusqu’à cinq fois la valeur de l’objet de la fraude soit lorsque les faits de contrebande, d’importation ou d’exportation portent sur des marchandises dangereuses pour la santé, la moralité ou la sécurité publiques, dont la liste est fixée par arrêté du ministre chargé des douanes, soit lorsqu’ils sont commis en bande organisée. » Article 426 « Sont réputés importation ou exportation sans déclaration de marchandises prohibées : (...) 2º) toute fausse déclaration ayant pour but ou pour effet d’éluder l’application des mesures de prohibition. Cependant, les marchandises prohibées à l’entrée ou à la sortie qui ont été déclarées sous une dénomination faisant ressortir la prohibition qui les frappe ne sont point saisies : celles destinées à l’importation sont envoyées à l’étranger ; celles dont la sortie est demandée restent en France (...) » EN DROIT I.

La Cour constate que la période à considérer a débuté le 13 août 1992 et s’est terminée le 3 mai 2001. La procédure a donc duré huit ans et plus de huit mois pour trois degrés de juridiction. Sur la recevabilité

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes. Elle rappelle que tout grief tiré de la durée d’une procédure judiciaire, introduit devant elle après le 20 septembre 1999, sans avoir préalablement été soumis aux juridictions internes dans le cadre d’un recours fondé sur l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire, est en principe irrecevable, quel que soit l’état de la procédure au plan interne ( Mifsud c. France (déc.) [GC], n o 57220/00, CEDH 2002-VIII). Or, en l’espèce, le requérant ne justifie pas avoir exercé ce recours préalablement à la saisine de la Cour.

Il s’ensuit que cette branche du grief du requérant, tiré de la durée déraisonnable de la procédure, doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. B. Sur les griefs tirés de l’iniquité de la procédure devant la Cour de cassation 1. Sur la recevabilité a) Sur l’absence de communication des conclusions de l’avocat général au requérant

La Cour rappelle que, dans l’arrêt Reinhardt et Slimane-Kaïd (arrêt du 31 mars 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ II, § 106), elle a relevé que, devant la chambre criminelle de la Cour de cassation, lorsque les parties sont représentées par un avocat aux Conseils, l’avocat général informe celui-ci avant le jour de l’audience du sens de ses propres conclusions, de sorte que lorsque, à la demande dudit avocat, l’affaire est plaidée, ce dernier a la possibilité de répliquer aux conclusions oralement ou par une note en délibéré. Elle a estimé que cette pratique était « de nature à offrir [aux parties] la possibilité de prendre connaissance des conclusions litigieuses et de les commenter dans des conditions satisfaisantes » ( ibidem ) et a, par la suite, conclu au défaut manifeste de fondement des griefs de cette nature (voir, par exemple, Mac Gee c. France (déc.), n o 46802/99, 10 juillet 2001 ; Pascolini c. France (déc.), n o 45019/98, 25 avril 2002).

En l’espèce, la Cour relève que le requérant était représenté par un avocat aux Conseils à l’audience publique de la Cour de cassation et que ce dernier y a présenté des observations. L’avocat avait donc toute latitude pour répondre aux conclusions de l’avocat général ou déposer une note en délibéré s’il l’estimait nécessaire.

Cette partie de la requête est donc manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. b) Sur le respect du principe du contradictoire

Le requérant allègue qu’il n’aurait pas été mis en mesure de prendre connaissance de l’intégralité des pièces en possession de l’administration des douanes. La Cour observe toutefois que ce grief n’a pas été soulevé expressément, ni même en substance devant les juridictions internes.

Dès lors, il y a lieu de rejeter ce grief pour non épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. c) Sur les autres griefs

La Cour estime, en revanche, que les autres griefs tirés de l’absence de communication au requérant ou à son conseil, avant l’audience, du rapport du conseiller rapporteur et de la participation de l’avocat général au délibéré, ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que ceux-ci ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables. 2. Sur le fond

Le Gouvernement souligne qu’à la suite des arrêts Reinhardt et Slimane Kaïd , Voisine et Meftah (précités), les modalités d’instruction et de jugement des affaires ont été modifiées. Ainsi, désormais, la partie du rapport du conseiller rapporteur fixant la problématique juridique de l’affaire est communiquée avec le dossier au ministère public comme aux parties. En revanche, l’avis du rapporteur sur la décision à adopter et les projets d’arrêts qu’il propose au délibéré de la Cour de cassation ne sont communiqués ni aux avocats généraux, ni aux parties.

Le Gouvernement indique que ces mesures ont été appliquées à la matière criminelle depuis 2002. Lorsque le rapport ou la fiche d’orientation établis par le conseiller rapporteur sont déposés au greffe criminel, ce dernier édite automatiquement un avis afin d’informer les avocats aux Conseils des parties de la date de ce dépôt ou la fiche d’orientation dans les locaux du greffe. Les avocats aux Conseils, au même titre que l’avocat général, sont ainsi en mesure de prendre connaissance du rapport du conseiller rapporteur qui figure au dossier.

Toutefois, le Gouvernement précise que ces mesures n’étaient pas en vigueur lors de l’examen du pourvoi en cassation du requérant et déclare en conséquence s’en remettre à la sagesse de la Cour pour apprécier le bien ‑ fondé du grief.

S’agissant de la participation de l’avocat général au délibéré, le Gouvernement indique que les audiences ont été réorganisées afin de comprendre une partie publique où sont développés dans chacune des affaires, les rapports des membres de la Cour et les avis et réquisitions des avocats généraux, puis une partie non publique au cours de laquelle la Cour délibère. Par conséquent, l’avocat général n’assiste plus au délibéré. Le Gouvernement précise que ces dispositions ont permis de mettre fin au déséquilibre que la Cour avait relevé dans la procédure d’instruction et de jugement suivie devant la Cour de cassation. Toutefois, il souligne que ces mesures sont appliquées depuis le 1 er octobre 2001, soit postérieurement aux faits de la présente affaire, et déclare en conséquence s’en remettre à la sagesse de la Cour pour apprécier le bien-fondé du grief.

Le requérant estime que le fait que l’avocat général a eu connaissance du rapport du conseiller rapporteur, contrairement à son avocat, constitue une rupture de l’égalité des armes, laquelle aurait, selon lui, contribué au rejet de son pourvoi en cassation. Il considère également que la participation de l’avocat général au délibéré est un facteur aggravant de l’iniquité de la procédure devant la Cour de cassation et se plaint du fait que la France ne respecte pas la jurisprudence de la Cour à cet égard.

La Cour rappelle qu’elle a déjà jugé à maintes reprises que ni l’absence de communication au requérant ou à son conseil, avant l’audience, du rapport du conseiller rapporteur, alors que ce document avait été fourni à l’avocat général (cf. Reinhardt et Slimane-Kaïd précité, pp. 665 ‑ 666, § 105 ; Chesnay c. France , n o 56588/00, §§ 21-23, 12 octobre 2004), ni la présence de l’avocat général au délibéré de la Cour de cassation (cf. Fontaine et Bertin c. France , n os 38410/97 et 40373/98, §§ 66-67, 8 juillet 2003 ; voir également Slimane-Kaïd c. France (n o 2) n o 48943/99, § 20, 27 novembre 2003 ; Quesne c. France , n o 65110/01, §§ 14-16, 1 er avril 2004) ne s’accordaient avec les exigences du procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

Relevant que le Gouvernement admet que la procédure s’est déroulée ainsi en l’espèce, et s’en remet à sa sagesse, la Cour ne distingue aucune raison de s’écarter de sa jurisprudence susmentionnée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 précité. II.

Le requérant se plaint d’avoir été condamné sur la base de dispositions communautaires qui, selon l’OMC, violent manifestement des accords internationaux. Il allègue la violation de l’article 7 § 1 de la Convention, qui se lit ainsi : « Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international. De même il n’est infligé aucune peine plus forte que celle qui était applicable au moment où l’infraction a été commise. »

Le requérant expose que les avis ministériels aux importateurs et exportateurs des 25 janvier et 2 juin 1989, pris en exécution de deux décisions de la commission européenne des 15 décembre 1988 et 29 mai 1989, sont entachés d’illégalité dans la mesure où ils auraient été édictés sur le fondement de décisions communautaires non conformes à un accord international, « l’accord SPS », lequel a été intégré au traité fondateur de l’OMC. Selon le requérant, les traités et accords internationaux ayant une valeur supra législative en vertu de l’article 55 de la Constitution française, il en résulte que les avis litigieux se sont fondés sur des textes contredisant un accord international. Par conséquent, il considère que les poursuites engagées par l’administration des douanes à son encontre étaient dépourvues de fondement, que les faits pour lesquels il était poursuivi ne constituaient pas une infraction selon le droit international, et dès lors, que sa condamnation a été prononcée en contradiction avec l’article 7 de la Convention.

La Cour rappelle que l’article 7 § 1 de la Convention ne se borne pas à prohiber l’application rétroactive du droit pénal au désavantage de l’accusé ; il consacre aussi, de manière plus générale, le principe de la légalité des délits et des peines ( nullum crimen, nulla poena sine lege) (voir S.W. c. Royaume-Uni , arrêt du 22 novembre 1995, série A n o 335 ‑ B).

En l’espèce, la Cour relève que, ainsi que l’ont constaté les juridictions internes, le requérant a été condamné, non pas sur le fondement des avis ministériels pris en exécution de décisions communautaires, mais sur le fondement de dispositions prévues dans le code des douanes, lesquelles définissent l’infraction (articles 426 ‑ 2 et 399 du code précité) et la peine (prévue à l’article 414 du même code) se rapportant aux faits de l’espèce, à savoir, la contrebande de marchandises prohibées et en particulier le délit de fausse déclaration d’origine à l’importation. Ainsi, la Cour constate que les poursuites dont a fait l’objet le requérant et ayant abouti à sa condamnation étaient prévues par le droit interne et remplissaient les conditions de prévisibilité et d’accessibilité requises par la jurisprudence de la Cour.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Le requérant a indiqué qu’aucun montant alloué au titre d’une demande de satisfaction équitable ne pourrait mettre un terme aux conséquences dommageables qu’il a subies, et que seul le réexamen de son pourvoi en cassation constituerait une réparation adéquate.

Le Gouvernement indique qu’il ne relève pas de la compétence du Gouvernement d’accorder au requérant un réexamen de son pourvoi en cassation, et qu’il appartient au requérant de présenter lui ‑ même une demande en ce sens à la commission de réexamen prévue à l’article 626 ‑ 3 du code de procédure pénale, qui jugera si par sa nature et sa gravité, la violation constatée de la Convention entraîne pour le condamné des conséquences dommageables auxquelles la « satisfaction équitable » allouée sur le fondement de l’article 41 de la Convention ne pourrait mettre un terme.

La Cour rappelle que le constat de violation de la Convention auquel elle parvient résulte exclusivement d’une méconnaissance de l’article 6 § 1 de la Convention devant la chambre criminelle de la Cour de cassation, en raison de l’absence de communication au requérant du rapport du conseiller rapporteur et de la participation de l’avocat général au délibéré. A cet égard, la Cour rappelle qu’elle ne saurait spéculer sur un déroulement de la procédure devant la Cour de cassation conforme aux attentes du requérant (voir mutatis mutandis , Fabre c. France , n o 69225/01, § 36, 2 novembre 2004). Elle constate que dans la mesure où un recours devant la commission de réexamen des pourvois est ouvert en droit interne, par l’article 626 ‑ 3 du code de procédure pénale, il appartient au requérant de décider s’il y a lieu d’exercer cette voie de recours.

Quant au préjudice moral, la Cour se réfère à sa jurisprudence constante dans des affaires analogues et estime que le constat de violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante (voir Reinhardt et Slimane-Kaïd précité, dans son dispositif au point 3, p. 668). B. Frais et dépens

Concernant les frais et dépens encourus devant les juridictions internes, le requérant indique s’en remettre à la sagesse de la Cour. La Cour relève qu’il a produit des notes d’honoraires, à un stade antérieur de la procédure, établies par son avocate ainsi que par son avocat aux Conseils, pour un montant total de 102 856 francs français (FRF) (soit 15 679,26 euros (EUR)). Au titre des frais et dépens encourus devant la Cour, il demande 4 558,23 EUR, et fournit une note d’honoraires de son représentant devant la Cour.

Le Gouvernement constate que le requérant s’en remet à la sagesse de la Cour pour ce qui concerne les frais et dépens encourus au titre de la procédure devant les juridictions internes. S’agissant des frais relatifs à la procédure devant la Cour, il estime que, bien que le requérant soit fondé à solliciter le remboursement des frais qu’il a engagés devant la Cour, le montant réclamé est manifestement excessif, notamment au regard des sommes habituellement engagées pour une procédure de ce type devant la Cour. Il propose de lui allouer une somme de 1 000 EUR à ce titre.

Quant aux frais du requérant devant les juridictions internes, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de les rembourser, ceux ‑ ci n’ayant pas été exposés pour remédier à la violation constatée (voir, par exemple, Lilly France c. France , n o 53892/00, § 33, 14 octobre 2003). S’agissant des frais relatifs au recours porté devant elle, la Cour estime excessif le montant réclamé. Elle juge raisonnable d’allouer 1 000 EUR au requérant au titre des frais et dépens relatifs à la présente procédure. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés de l’absence de communication au requérant ou à son conseil, avant l’audience, du rapport du conseiller rapporteur et de la participation de l’avocat général au délibéré de la Cour de cassation, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit que le constat de violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par le requérant ; 4. Dit :a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 1 000 EUR (mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 2 mai 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé I. Cabral Barreto Greffière Président