ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4236/2004

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 470 din 31

martie 2004, Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat pe

inculpatul C.V. la 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută

de art. 254 alin. (1), raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, iar pe

inculpata J.D., pentru complicitate la infracțiunea de luare de mită, prevăzută

de art. 26, raportat la art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din

Legea nr. 78/2000, fiind interzise și drepturile prevăzute de art. 64 lit. a),

b) și c) C. pen. și respectiv art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe timp de 2 ani.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că inculpatul C.V., în calitate de membru în Comisia de

aplicare a Legii nr. 10/2001 a Primăriei municipiului București, a pretins de

la denunțătorul S.B., pentru a îndeplini un act potrivit sarcinilor de serviciu

ce-i reveneau, respectiv, de a soluționa cu celeritate notificarea formulată de

A.P. necesară eliberării comunicării solicitate de denunțător.

În ce privește pe inculpata J.D., se

reține că aceasta a înlesnit primirea de către inculpatul-funcționar, a

respectivei sume de bani, în baza înțelegerii prealabile, în scopul sus-arătat.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel P.N.A. și inculpații.

P.N.A. a criticat hotărârea pentru

nelegalitate și netemeinicie și anume:

- neaplicarea pedepsei complementare

prevăzută de art. 64 lit. c) C. pen., pentru inculpata J.D. (consilier juridic

la SC S.L. SA al cărei administrator era chiar denunțătorul S.B.;

- omisiunea instanței de a se

pronunța cu privire la suma de bani ce constituie obiectul infracțiunii, astfel

potrivit art. 6/1 pct. 4 din Legea nr. 78/2000 să se constate restituirea sumei

de 150 milioane lei;

- greșita individualizare a

pedepselor.

Inculpata J.D. a cerut schimbarea

încadrării juridice din complicitate la infracțiunea de luare de mită în

complicitate la infracțiunea de dare de mită, neexistând o înțelegere

prealabilă între inculpați, iar inculpatul C.V., trimiterea cauzei spre

rejudecare la prima instanță pentru completarea probatoriului, deoarece a fost condamnat

pentru altă infracțiune decât cea pentru care a fost trimis în judecată și fără

a fi pusă în discuție.

Probele administrate sunt

contradictorii, activitatea de mituire fiind inutilă atâta timp cât putea fi

accesat site-ul Primăriei municipiului București și se afla situația

imobilului, iar pe de altă parte, rezoluția din dosar a fost semnată de S.A.

În sfârșit că, potrivit

convorbirilor dintre inculpat și denunțător, membrii comisiei au declarat că

nu-i mai trebuie celelalte semnături și că asupra lor nu s-au exercitat nici un

fel de influențe, și ca atare, se impune achitarea sa potrivit art. 11 pct. 2

lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., deoarece fapta nu

există; fapta nefiind dovedită prin probatorii certe și indubitabile, astfel

că, acestea sunt în favoarea sa conform principiului „in dubio pro reo”.

Prin decizia penală nr. 494/ A din

29 iunie 2004, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, analizând

sentința penală prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate, a admis

apelul P.N.A., a desființat în parte sentința și rejudecând cauza în baza art.

6

1

pct. 4 din Legea nr. 78/2000 a constatat că suma de 150 milioane

lei a fost restituită denunțătorului S.B.; s-au menținut celelalte dispoziții

ale hotărârii și s-au respins, ca nefondate apelurile inculpaților.

Împotriva hotărârii pronunțată de

instanța de control judiciar au declarat recurs inculpații:

- C.V., a criticat-o pentru

nelegalitate și netemeinicie susținând motivele de recurs prevăzute de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen.;

- erori grave de fapt care au

influențat pronunțarea în hotărârea de condamnare;

- art. 385

9

pct. 10 C.

proc. pen., instanțele au ignorat probele esențiale administrate în cauză,

înscrisurile oficiale ale Primăriei municipiului București – D.R.U.; declarația

martorului N.R.; condițiile așa-zisului flagrant; caracterul contradictoriu al

declarației denunțătorului;

- art. 385

9

pct. 12 C.

proc. pen., instanțele au pronunțat hotărâri de condamnare pentru o altă faptă

decât cea pentru care a fost trimis în judecată prin rechizitoriu;

- art. 385

9

pct. 18 C.

proc. pen., greșit s-a reținut că inculpatul și-a exprimat opinia, iar decizia

a aparținut membrilor comisiei și nu s-a dovedit că dosarul a fost repartizat

lui N.R.;

- art. 385

9

pct. 17 C.

proc. pen., rechizitoriul și instanțele au reținut o infracțiune de drept comun

săvârșită la o dată imposibilă.

- în sfârșit, inutilitatea comiterii

infracțiunii de mituire, art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., greșita

individualizare și nu în ultimul rând, nulitatea declarației fiului

inculpatului C.V. și a tuturor înregistrărilor audio și video, solicitând

achitarea, conform dispozițiilor art. 10 alin. (1) lit. a), fapta nu există.

Inculpata J.D. a cerut admiterea

recursului, casarea hotărârilor și invocând cazurile de casare prevăzute de

art. 385

9

pct. 10 și 17 C. proc. pen., să se dispună achitarea, pe

de o parte, pentru că inculpata l-a contactat pe C.V. la cererea

denunțătorului, deci trebuie audiată ca martoră și în mod greșit instanțele nu

au pus în discuție schimbarea încadrării juridice a faptei, în complicitate la

infracțiunea de dare de mită.

Recursurile sunt nefondate și vor fi

respinse pentru următoarele considerente:

Hotărârea instanței de control

judiciar este legală și temeinică atât sub aspectul situației de fapt, al

încadrării juridice, precum și al vinovăției inculpaților.

În cauză au fost administrate

suficiente probatorii atât la urmărirea penală, cât și în fața instanței de

judecată încât, sub acest aspect, nu se impune trimiterea cauzei spre rejudecare.

Susținerea că inculpații au fost

condamnați pentru altă infracțiune decât cea pentru care au fost trimiși în

judecată, iar instanța nu a pus în discuția părților schimbarea încadrării

juridice a faptelor, nu poate fi reținută, atâta timp cât cu ocazia

dezbaterilor în fond apărătorul ales al inculpatei J.D. a cerut schimbarea

încadrării juridice a faptei, iar procurorul a concluzionat, în sensul

respingerii acestei cereri ca nefondată.

Față de probele administrate, precum

și de prevederile art. 26 C. pen., rezultă că nu au fost încălcate prevederile

art. 334 C. proc. pen.; considerente pentru care acest motiv de recurs este

neîntemeiat și va fi înlăturat ca atare. Martorii audiați în cauză (S.B., R.I.,

S.A., M.C., M.D., C.M., N.R., C.M.D. și A.P.), și-au menținut declarațiile date

la urmărirea penală, cu unele nuanțări dar care nu sunt de natură a influența

cu nimic asupra stării de fapt reținută prin rechizitoriu.

Se constată că denunțătorul a avut o

poziție sinceră pe parcursul procesului penal, descriind cu lux de amănunte

desfășurarea evenimentelor de la depunerea cererii la Primărie în noiembrie

2002 apoi în luna iunie - iulie 2003 până la discuțiile cu inspectorul R.N. în

luna septembrie și ulterior cu inculpata J.D. care i-a promis că-l poate ajuta

(în schimbul sumei de bani), întrucât îl cunoaște pe inculpatul C.V. (care i-a

solicitat în schimbul serviciului suma de 5000 dolari S.U.A.).

De altfel, denunțătorul a precizat

că a sunat la Primărie în perioada de 15 - 20 septembrie 2003, pentru a afla de

ce dosarul său se află la inculpatul C.V. și cine este acesta, și ulterior, a

discutat cu inculpata J.D. și martorul R.N., context în care inculpata J.D.

care îl cunoștea pe inculpatul C.V. s-a oferit să-l ajute, ocazie cu care a

aflat cine este și ce funcție ocupă inculpatul.

Pretinderea sumei de 5000 dolari

S.U.A. este indubitabilă, indiferent de nuanțările invocate atâta timp cât din

declarațiile date în fața instanței inculpata J.D. precizează că suma

respectivă i-a fost pretinsă de inculpatul C.V., ba mai mult cu precizarea că

„dacă nu-i va primi de la S.A., are posibilitatea de a o lua de la fostul

proprietar”.

Nici apărarea inculpatului că nu-l

cunoaște pe denunțător, nu este relevantă, atâta timp cât din declarațiile

inculpatei rezultă că inculpatul nu a dorit întâlnirea cu acesta, ci numai

primirea banilor. De altfel, în același sens a declarat și denunțătorul.

Implicarea inculpatului C.V. în

rezolvarea cu celeritate a cererii denunțătorului condiționată de remiterea

sumei de bani rezultă și din activitățile întreprinse în calitatea sa de membru

în Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, a se vedea declarația martorei

C.M., potrivit căreia, aceasta trebuia să întocmească referatul cu propunerea

de respingere a notificării depusă de fostul proprietar, înscriindu-și

rezoluția pe coperta dosarului.

Referitor la declarația martorului

C.M., se constată că aceasta a fost luată conform dispozițiilor art. 467 C.

proc. pen., martorul fiind de acord să depună declarație, fiind asistat și de

apărător ales, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 197 C. pen.

Cât privește apărarea potrivit

căreia nu există motivația mituirii intră în contradicție cu interesul

manifestat de inculpat și infirmă afirmația și susținerea inutilității” unui

astfel de demers, declarația martorului N.R. „am aflat de la colegi că dir.

adj. C.V. cere dosarul, mi-a comunicat S.M. că dosarul se află la Dl. C.V., i

l-am dat personal în anticamera biroului său” în care sens relatează și martora

C.M.

Prin urmare este de netăgăduit că inculpatul

C.V. în virtutea funcției, urma a se implica în rezolvarea cu celeritate a

cererii denunțătorului în schimbul remiterii sumei pretinse astfel cum s-a

dovedit cu convorbirile telefonice între cei doi inculpați privitoare la sumă,

mod de remitere și chiar reproșuri adresate inculpatei față de amânarea

remiterii banilor.

Ca atare, în condițiile în care

probele administrate în cauză, cu referire specială la convorbirile telefonice

dintre cei doi inculpați, au dovedit acțiunea de pretindere a sumei de bani, în

scopul îndeplinirii unui act de serviciu, vinovăția inculpatului a fost pe

deplin dovedită, încât apărările formulate sunt neîntemeiate.

Nici apărarea făcută de inculpata J.D. care în

principal cere schimbarea încadrării juridice în complicitate la infracțiunea

de dare de mită, nu este întemeiată.

Înțelegerea frauduloasă dintre cei

doi inculpați rezultă din conținutul convorbirilor telefonice (astfel la 8

octombrie 2003 inculpatul C.V. și-a manifestat nemulțumirea de întârzierea cu o

zi pentru predarea sumei de către denunțător), declarațiile denunțătorului și

celelalte probatorii administrate în cauză.

Față de toate considerentele

sus-arătate, Curtea constată că inculpații se fac vinovați de săvârșirea

infracțiunii pentru care au fost condamnați și pe cale de consecință, conform

prevederilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., se vor

respinge, ca nefondate, recursurile declarate de aceștia, și se va deduce din

pedepsele aplicate timpul arestării preventive.

Văzând și prevederile art. 192 alin.

(2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de inculpații C.V. și J.D. împotriva deciziei penale nr. 494/ A din

29 iunie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Deduce din pedeapsă, timpul

arestării preventive a inculpaților de la 9 octombrie 2003, la 25 august 2004.

Obligă pe recurenți la plata sumei

de câte 1.200.000 lei fiecare, cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

25 august 2004.