ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4236/2004

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 470 din 31 martie 2004, Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat pe inculpatul C.V. la 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 254 alin. (1), raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, iar pe inculpata J.D., pentru complicitate la infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 26, raportat la art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, fiind interzise și drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. și respectiv art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe timp de 2 ani.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că inculpatul C.V., în calitate de membru în Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 a Primăriei municipiului București, a pretins de la denunțătorul S.B., pentru a îndeplini un act potrivit sarcinilor de serviciu ce-i reveneau, respectiv, de a soluționa cu celeritate notificarea formulată de A.P. necesară eliberării comunicării solicitate de denunțător. În ce privește pe inculpata J.D., se reține că aceasta a înlesnit primirea de către inculpatul-funcționar, a respectivei sume de bani, în baza înțelegerii prealabile, în scopul sus-arătat. Împotriva acestei sentințe au declarat apel P.N.A. și inculpații. P.N.A. a criticat hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie și anume: - neaplicarea pedepsei complementare prevăzută de art. 64 lit. c) C. pen., pentru inculpata J.D.

(consilier juridic la SC S.L. SA al cărei administrator era chiar denunțătorul S.B.; - omisiunea instanței de a se pronunța cu privire la suma de bani ce constituie obiectul infracțiunii, astfel potrivit art. 6/1 pct. 4 din Legea nr. 78/2000 să se constate restituirea sumei de 150 milioane lei; - greșita individualizare a pedepselor. Inculpata J.D. a cerut schimbarea încadrării juridice din complicitate la infracțiunea de luare de mită în complicitate la infracțiunea de dare de mită, neexistând o înțelegere prealabilă între inculpați, iar inculpatul C.V., trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță pentru completarea probatoriului, deoarece a fost condamnat pentru altă infracțiune decât cea pentru care a fost trimis în judecată și fără a fi pusă în discuție.

Probele administrate sunt contradictorii, activitatea de mituire fiind inutilă atâta timp cât putea fi accesat site-ul Primăriei municipiului București și se afla situația imobilului, iar pe de altă parte, rezoluția din dosar a fost semnată de S.A. În sfârșit că, potrivit convorbirilor dintre inculpat și denunțător, membrii comisiei au declarat că nu-i mai trebuie celelalte semnături și că asupra lor nu s-au exercitat nici un fel de influențe, și ca atare, se impune achitarea sa potrivit art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., deoarece fapta nu există; fapta nefiind dovedită prin probatorii certe și indubitabile, astfel că, acestea sunt în favoarea sa conform principiului „in dubio pro reo”.

Prin decizia penală nr. 494/ A din 29 iunie 2004, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, analizând sentința penală prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate, a admis apelul P.N.A., a desființat în parte sentința și rejudecând cauza în baza art. 6 1 pct. 4 din Legea nr. 78/2000 a constatat că suma de 150 milioane lei a fost restituită denunțătorului S.B.; s-au menținut celelalte dispoziții ale hotărârii și s-au respins, ca nefondate apelurile inculpaților. Împotriva hotărârii pronunțată de instanța de control judiciar au declarat recurs inculpații: - C.V., a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie susținând motivele de recurs prevăzute de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen.; - erori grave de fapt care au influențat pronunțarea în hotărârea de condamnare; - art. 385 9 pct. 10 C. proc.

pen., instanțele au ignorat probele esențiale administrate în cauză, înscrisurile oficiale ale Primăriei municipiului București – D.R.U.; declarația martorului N.R.; condițiile așa-zisului flagrant; caracterul contradictoriu al declarației denunțătorului; - art. 385 9 pct. 12 C. proc. pen., instanțele au pronunțat hotărâri de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care a fost trimis în judecată prin rechizitoriu; - art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., greșit s-a reținut că inculpatul și-a exprimat opinia, iar decizia a aparținut membrilor comisiei și nu s-a dovedit că dosarul a fost repartizat lui N.R.; - art. 385 9 pct. 17 C. proc. pen., rechizitoriul și instanțele au reținut o infracțiune de drept comun săvârșită la o dată imposibilă.

- în sfârșit, inutilitatea comiterii infracțiunii de mituire, art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., greșita individualizare și nu în ultimul rând, nulitatea declarației fiului inculpatului C.V. și a tuturor înregistrărilor audio și video, solicitând achitarea, conform dispozițiilor art. 10 alin. (1) lit. a), fapta nu există. Inculpata J.D. a cerut admiterea recursului, casarea hotărârilor și invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 10 și 17 C. proc. pen., să se dispună achitarea, pe de o parte, pentru că inculpata l-a contactat pe C.V. la cererea denunțătorului, deci trebuie audiată ca martoră și în mod greșit instanțele nu au pus în discuție schimbarea încadrării juridice a faptei, în complicitate la infracțiunea de dare de mită.

Recursurile sunt nefondate și vor fi respinse pentru următoarele considerente: Hotărârea instanței de control judiciar este legală și temeinică atât sub aspectul situației de fapt, al încadrării juridice, precum și al vinovăției inculpaților. În cauză au fost administrate suficiente probatorii atât la urmărirea penală, cât și în fața instanței de judecată încât, sub acest aspect, nu se impune trimiterea cauzei spre rejudecare. Susținerea că inculpații au fost condamnați pentru altă infracțiune decât cea pentru care au fost trimiși în judecată, iar instanța nu a pus în discuția părților schimbarea încadrării juridice a faptelor, nu poate fi reținută, atâta timp cât cu ocazia dezbaterilor în fond apărătorul ales al inculpatei J.D.

a cerut schimbarea încadrării juridice a faptei, iar procurorul a concluzionat, în sensul respingerii acestei cereri ca nefondată. Față de probele administrate, precum și de prevederile art. 26 C. pen., rezultă că nu au fost încălcate prevederile art. 334 C. proc. pen.; considerente pentru care acest motiv de recurs este neîntemeiat și va fi înlăturat ca atare. Martorii audiați în cauză (S.B., R.I., S.A., M.C., M.D., C.M., N.R., C.M.D. și A.P.), și-au menținut declarațiile date la urmărirea penală, cu unele nuanțări dar care nu sunt de natură a influența cu nimic asupra stării de fapt reținută prin rechizitoriu. Se constată că denunțătorul a avut o poziție sinceră pe parcursul procesului penal, descriind cu lux de amănunte desfășurarea evenimentelor de la depunerea cererii la Primărie în noiembrie 2002 apoi în luna iunie - iulie 2003 până la discuțiile cu inspectorul R.N.

în luna septembrie și ulterior cu inculpata J.D. care i-a promis că-l poate ajuta (în schimbul sumei de bani), întrucât îl cunoaște pe inculpatul C.V. (care i-a solicitat în schimbul serviciului suma de 5000 dolari S.U.A.). De altfel, denunțătorul a precizat că a sunat la Primărie în perioada de 15 - 20 septembrie 2003, pentru a afla de ce dosarul său se află la inculpatul C.V. și cine este acesta, și ulterior, a discutat cu inculpata J.D. și martorul R.N., context în care inculpata J.D. care îl cunoștea pe inculpatul C.V. s-a oferit să-l ajute, ocazie cu care a aflat cine este și ce funcție ocupă inculpatul. Pretinderea sumei de 5000 dolari S.U.A. este indubitabilă, indiferent de nuanțările invocate atâta timp cât din declarațiile date în fața instanței inculpata J.D.

precizează că suma respectivă i-a fost pretinsă de inculpatul C.V., ba mai mult cu precizarea că „dacă nu-i va primi de la S.A., are posibilitatea de a o lua de la fostul proprietar”. Nici apărarea inculpatului că nu-l cunoaște pe denunțător, nu este relevantă, atâta timp cât din declarațiile inculpatei rezultă că inculpatul nu a dorit întâlnirea cu acesta, ci numai primirea banilor. De altfel, în același sens a declarat și denunțătorul. Implicarea inculpatului C.V. în rezolvarea cu celeritate a cererii denunțătorului condiționată de remiterea sumei de bani rezultă și din activitățile întreprinse în calitatea sa de membru în Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, a se vedea declarația martorei C.M., potrivit căreia, aceasta trebuia să întocmească referatul cu propunerea de respingere a notificării depusă de fostul proprietar, înscriindu-și rezoluția pe coperta dosarului.

Referitor la declarația martorului C.M., se constată că aceasta a fost luată conform dispozițiilor art. 467 C. proc. pen., martorul fiind de acord să depună declarație, fiind asistat și de apărător ales, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 197 C. pen. Cât privește apărarea potrivit căreia nu există motivația mituirii intră în contradicție cu interesul manifestat de inculpat și infirmă afirmația și susținerea inutilității” unui astfel de demers, declarația martorului N.R. „am aflat de la colegi că dir. adj. C.V. cere dosarul, mi-a comunicat S.M. că dosarul se află la Dl. C.V., i l-am dat personal în anticamera biroului său” în care sens relatează și martora C.M. Prin urmare este de netăgăduit că inculpatul C.V.

în virtutea funcției, urma a se implica în rezolvarea cu celeritate a cererii denunțătorului în schimbul remiterii sumei pretinse astfel cum s-a dovedit cu convorbirile telefonice între cei doi inculpați privitoare la sumă, mod de remitere și chiar reproșuri adresate inculpatei față de amânarea remiterii banilor. Ca atare, în condițiile în care probele administrate în cauză, cu referire specială la convorbirile telefonice dintre cei doi inculpați, au dovedit acțiunea de pretindere a sumei de bani, în scopul îndeplinirii unui act de serviciu, vinovăția inculpatului a fost pe deplin dovedită, încât apărările formulate sunt neîntemeiate. Nici apărarea făcută de inculpata J.D. care în principal cere schimbarea încadrării juridice în complicitate la infracțiunea de dare de mită, nu este întemeiată.

Înțelegerea frauduloasă dintre cei doi inculpați rezultă din conținutul convorbirilor telefonice (astfel la 8 octombrie 2003 inculpatul C.V. și-a manifestat nemulțumirea de întârzierea cu o zi pentru predarea sumei de către denunțător), declarațiile denunțătorului și celelalte probatorii administrate în cauză. Față de toate considerentele sus-arătate, Curtea constată că inculpații se fac vinovați de săvârșirea infracțiunii pentru care au fost condamnați și pe cale de consecință, conform prevederilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., se vor respinge, ca nefondate, recursurile declarate de aceștia, și se va deduce din pedepsele aplicate timpul arestării preventive. Văzând și prevederile art. 192 alin. (2) C. proc.

pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații C.V. și J.D. împotriva deciziei penale nr. 494/ A din 29 iunie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Deduce din pedeapsă, timpul arestării preventive a inculpaților de la 9 octombrie 2003, la 25 august 2004. Obligă pe recurenți la plata sumei de câte 1.200.000 lei fiecare, cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 25 august 2004.