cererii nr. 18596/02
prezentată de Ladislav MOKROŠ și Anna MOKROŠOVÁ
împotriva Republicii Cehe
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a cincilea secție), ședință la 2 mai 2006 într-o cameră compusă din
:
D.
P.
Lorenzen,
președinte,
Doamna
S.
Botoucharova,
DD.
K.
Jungwiert,
V.
Butkevych,
Doamna
M.
Tsatsa-Nikolovska,
DD.
R.
Maruste,
J.
Borrego Borrego,
judecători,
și
de
Doamna
grefieră de secție,
Considerând cererea de mai sus introdusă la 2 mai 2002,
Considerând decizia Curții de a se prevala de art. 29 § 3 din Convenție și de a examina simultan admisibilitatea și fondul cauzei,
Considerând observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamanți,
După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie
:
Reclamanții, d. Ladislav Mokroš și doamna Anna Mokrošová, soți, sunt cetățeni cehi, născuți respectiv în 1939 și 1954 și locuind la Hutník. Guvernul pârât era reprezentat de agentul său, d. V.A. Schorm.
Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
1.Procedura privind executarea ordinului de plată
La 6 aprilie 1993, reclamanții sesizară tribunalul de district (Okresní soud) din Hodonín cu o cerere privind adoptarea unui ordin de plată împotriva lui L.M. Ei cereau astfel plata sumei de 105 371 CZK (3 680 EUR), corespunzând sumei facturilor neachitate.
La 17 mai 1993, tribunalul din Hodonín și-a declarat incompetența teritorială și transmise cauza tribunalului de district din Břeclav. Urmând somației acestuia, reclamanta a precizat că ea singură era parte demandantă în cauză.
La 5 octombrie 1993, tribunalul a pronunțat un ordin de plată în favoarea reclamantei, obligând-o pe L.M. să-i ramburseze suma cerută și cheltuielile de procedură. Această decizie a dobândit forță de lucru judecat la 22 ianuarie 1994.
La 4 octombrie 1994, reclamanta a solicitat executarea judiciară a ordinului menționat prin vânzarea bunurilor imobiliare ale debitorului.
La 2 februarie 1995, tribunalul de district din Hodonín a ordonat această execuție. După ce această decizie a dobândit forță de lucru judecat, la 10 mai 1995, alți creditori ai lui L.M. și-au făcut valabile drepturile.
La 29 mai 1995, tribunalul a desemnat un expert încarcat cu evaluarea prețului imobilului în cauză; din cauza dificultăților de notificare la L.M., această decizie nu a dobândit forță de lucru judecat decât la 5 ianuarie 1996.
După ce a primit raportul de expertiză, la 3 aprilie 1996, tribunalul a determinat, la 10 aprilie 1996, prețul estimativ al imobilului.
La 13 septembrie 1996, tribunalul a stabilit la 21 noiembrie 1996 data vânzării la licitație a imobilului aparținând lui L.M.; conform legii, acest ordin a fost afișat pe panoul oficial al tribunalului.
Vânzarea la licitație din 21 noiembrie 1996 s-a soldat cu un eșec, din lipsă de cumpărător interesat. Din această cauză, tribunalul a hotărât, în conformitate cu art. 336 din codul de procedură civilă, să nu continue procedura.
Urmând cererii reclamantei din 23 mai 1997, prin care solicita continuarea procedurii, tribunalul a stabilit la 28 iulie 1997 noua dată a vânzării la licitație. După eșecul acesteia, tribunalul a hotărât, la 11 august 1997, să nu continue procedura.
Ca răspuns la cererea persoanei în cauză din 13 noiembrie 1997, tribunalul a stabilit la 2 martie 1998 noua dată a vânzării la licitație. Situația s-a repetat și, în aceeași zi, s-a hotărât să nu se continue procedura.
La 11 iunie 1998, reclamanta a solicitat continuarea procedurii. Vânzarea la licitație ținută la 9 septembrie 1998 nu s-a concretizat, ceea ce a avut ca consecință hotărârea de a nu continua procedura.
La 18 decembrie, persoana în cauză a cerut tribunalului să continue procedura.
La 24 februarie 1999, tribunalul a cerut unui expert să procedeze la o actualizare a prețului imobilului în cauză. Pe baza noului raport prezentat la 19 august 1999, tribunalul a determinat, la 27 septembrie 1999, un nou preț estimativ al imobilului și a stabilit la 24 ianuarie 2000 data vânzării la licitație. Aceasta a eșuat din nou și procedura nu a fost deci continuată.
Urmând cererilor următoare ale reclamantei, datate din 15 iunie 2000, 18 ianuarie, 2 iulie, 12 decembrie 2001, 12 august 2002, 4 aprilie și 29 decembrie 2003, procedura de execuție s-a continuat și au avut loc vânzări la licitație, fără rezultat, la 4 septembrie 2000, 21 martie, 20 august 2001, 3 aprilie 2002 (amânate la 22 aprilie 2002), 16 octombrie 2002, 30 iunie 2003 și 16 iunie 2004. La această ultimă dată, tribunalul a fost informat că reclamanta cedase creanța sa doamnei D.M., la prețul de 50 000 CZK (1 746 EUR); aceasta a devenit astfel parte la procedura de execuție în locul persoanei în cauză.
Între timp, la 9 august 2001, soțul reclamantei, acționând în calitate de reprezentant al acesteia, s-a adresat Curții Constituționale (Ústavní soud) pentru a denunța eșecul execuției și absența unei legislații care să permită o altă formă de vânzare a imobilului. Printr-o scrisoare din 21 august 2001, a fost informat că, din lipsă de introducere în bună și dupa formă, recursul acestuia a fost clasat fără curs.
De asemenea, din dosarul cauzei rezultă că prin scrisoarea din 23 martie 2001, tribunalul invită pe soțul persoanei în cauză să-l informeze «
cine are imobile în chirie și în ce scop
»; din nota manuscrisă a acestuia rezultă că sugera judecătorului să se informeze la o autoritate municipală sau la un executor judecătoresc.
Conform altui document prezentat Curții, reclamanta a fost, la o dată nespecificată, contactată de un executor judecătoresc care i propunea să depună o cerere la tribunal pentru ca acesta să se încărcae de execuție.
2.Procedura inițiată în urma unei plângeri penale a reclamantei
La 2 februarie 1993, reclamanta a depus o plângere penală împotriva lui J.Ž. și L.M., care nu i-ar fi plătit facturile.
La 30 ianuarie 1995, J.Ž. și L.M. au fost inculpați de fraudă. La 6 și 9 iunie 1995, au fost audiați, ca și martori, inclusiv reclamantul. La 30 august 1995, urmăririle penale au fost suspendate sub motiv că L.M. era de negăsit. După arestarea acestuia, anchetatorul a hotărât să continue procedura, la 19 aprilie 1996. La 8 noiembrie 1996, cei doi inculpați au fost oficial acuzați de fraudă.
La ședința ținută în fața tribunalului de district din Hodonín la 3 iunie 1997, reclamanta și-a susținut, în calitate de victimă, pretenția la acordarea daunelor și dobânzilor.
Ședința prevăzută la 7 octombrie 1997 a fost amânată, din cauza șederii lui L.M. în străinătate, până la 6 ianuarie 1998. La această ultimă dată, tribunalul a audiat pe J.Ž. și martori; observând absența lui L.M., a pronunțat un mandat de arestare în data de 9 februarie 1998.
La 20 iulie 1998, L.M. s-a prezentat în fața tribunalului, însoțit de avocatul său, și a făcut o promisiune scrisă de a se prezenta la toți actele de procedură.
Văzând absența martorilor citați, ședința din 22 septembrie 1998 a fost amânată la 10 noiembrie 1998, dată la care doi dintre ei au fost audiați. Alt martor a fost ascultat la ședința din 13 ianuarie 1999.
La urmarea ședinței ținute la 23 martie 1999, tribunalul a pronunțat sentința sa prin care a recunoscut pe J.Ž. și L.M. vinovați de fraudă și le-a impus o pedeapsă de doi și trei ani de închisoare, precum și obligația de a rambursa reclamantei daunele și dobânzile ce se ridicau la 105 371 CZK. Acuzații au apelat.
La 15 noiembrie 1999, tribunalul regional (Krajský soud) din Brno a anulat hotărârea atacată.
Ședința prevăzută de tribunalul de district la 26 ianuarie 2000 a fost amânată la 11 aprilie 2000, apoi la 9 iunie 2000, deoarece fratele și avocatul lui L.M. au informat tribunalul că acesta era în străinătate (în Elveția). Ședința din 9 iunie 2000 a fost amânată cu scopul de a emite un mandat de arestare împotriva lui L.M. Pronunțat la 20 iunie 2000, mandatul a fost tradus în germană și asistența ministerului justiției a fost solicitată.
La 21 martie 2001, L.M. a fost pus în detenție; recursul acestuia a fost respins la 17 aprilie 2001.
J.Ž. s-a scuzat pentru ședința din 30 mai 2001. Tribunalul de district a acceptat eliberarea lui L.M., în schimbul unei promisiuni scrise, dar această decizie a fost anulată de tribunalul regional la 9 iulie 2001.
Ședința prevăzută la 18 iulie 2001 a fost amânată la 8 august 2001 din cauza bolii lui J.Ž. La această ultimă dată, cei doi acuzați au fost audiați și tribunalul a respins promisiunea scrisă și cauțiunea propuse de L.M.
Ședința din 3 octombrie 2001 a fost amânată la 17 octombrie 2001 din cauza absenței avocatului lui L.M. Cea prevăzută la 12 decembrie 2001 a fost amânată din cauza bolii aceluiași avocat. La 12 decembrie 2001 și 30 ianuarie 2002, tribunalul s-a pronunțat asupra prelungirii detenției lui L.M.; la 14 februarie 2002, acesta a fost eliberat din cauza expirării termenului legal al detenției.
Ținând seama că J.Ž. nu s-a prezentat la ședința din 6 martie 2002, tribunalul a cerut poliției să-l aducă la cea din 22 martie 2002; această tentativă a eșuat deoarece J.Ž. nu se găsea la domiciliul său.
Ședința prevăzută la 29 mai 2002 a fost amânată la 2 octombrie 2002 din cauza bolii avocatului lui L.M. și absenței martorilor. Văzând că J.Ž. nu s-a prezentat la această ultimă dată și că citațiile nu-i putuseră fi notificate, tribunalul a hotărât să o dizoine pe cea de-a lui J.Ž. din cea a lui L.M.
În aceeași zi, și anume la 2 octombrie 2002, tribunalul de district recunoscut pe L.M. vinovat de fraudă și i-a impus o pedeapsă de zece luni de închisoare, precum și obligația de a rambursa reclamantei, solidar cu J.Ž., daunele și dobânzile ce se ridicau la 105 371 CZK.
La 29 octombrie 2002, persoana în cauză a depus apel privind chestiunea plății daunelor și dobânzilor, ținând seama că un ordin dată din 5 octombrie 1993 obligând doar pe L.M. să plătească suma menționată, nu fusese încă executat.
La 24 februarie 2003, tribunalul regional a anulat partea atacată a hotărârii, observând că dacă suma corespunzătoare fusese deja obiectul unei hotărâri definitive pronunțate într-o procedură civilă, reclamanta nu avea dreptul să o revendice în procedura penală (dusă împotriva lui L.M).
La 15 aprilie 2003, tribunalul de district s-a pronunțat în cauza disjoinată a lui J.Ž.; o declară vinovată, a condamnat-o la zece luni de închisoare și a obligat-o să ramburseze reclamantei, solidar cu L.M., suma de 105 371 CZK. Această hotărâre a dobândit forță de lucru judecat la 23 aprilie 2003.
B.
Dreptul intern pertinent
Cod de procedură civilă
Procedura de execuție, reglementată de codul de procedură civilă, este guvernată de principiul dispozitivului; execuția unei hotărâri judecătorești nu poate fi deci ordonată decât la cererea persoanei în favoarea căreia hotărârea s-a pronunțat.
Conform articolului 258 § 1 al codului menționat, execuția unei hotărâri privind plata unei sume poate fi efectuată, urmând propunerii creditorului, în particular prin rețineri din salariu (sau alt venit), cesiune de creanță sau prin vânzarea bunurilor im-/mobile.
Potrivit articolului 261, cel căruia hotărârea executorie îi recunoaște un drept trebuie să specifice în cererea sa prin care mijloace ar trebui efectuată execuția.
Articolele 335 și 336 prevăd că execuția prin vânzarea unui imobil nu poate fi ordonată decât dacă persoana titulară indică cu precizie ce imobil ar trebui vândut, și se efectuează prin licitație. Data acestei vânzări, care poate avea loc cel mai devreme treizeci de zile după determinarea prețului estimativ, este fixată de tribunal. Ordinul referitor la vânzarea la licitație este afișat pe panoul oficial al tribunalului, și este publicat în modul obișnuit de autoritatea administrativă locală. Dacă nicio ofertă minimă nu s-a făcut la vânzarea la licitație, tribunalul nu continuă procedura. O cerere de continuare a procedurii nu poate fi depusă decât trei luni după data vânzării care nu s-a concretizat. Dacă o asemenea cerere nu s-a depus în termenul unui an, tribunalul pronunță stingerea instanței de execuție.
Legea nr. 120/2001 privind executorii și activitatea de execuție
Potrivit acestei legi, cel căruia o hotărâre executorie îi recunoaște un drept poate cere tribunalului să numească un executor judiciar responsabil de execuție; actele unui asemenea executor sunt considerate a fi ale unui tribunal. După ce s-a numit în mod valid de tribunal, executorul poate acționa din proprie inițiativă și alege de asemenea modul execuției.
1.Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanții se plâng de durata și inechitatea procedurii penale duse împotriva lui J.Ž. și L.M. de la 1993.
2.Ei denunță, de asemenea, inexecutarea hotărârii pronunțate la 5 octombrie 1993.
1.Guvernul ridică mai întâi o excepție de incompatibilitate ratione personae cu privire la reclamant, observând că singura reclamanta care și-a susținut dreptul la daunele și dobânzile în procedura penală și care a fost parte la procedura de execuție.
În observațiile sale, reclamanta confirmă că soțul ei a participat la procedurile menționate doar în calitate de reprezentant al acesteia și că nu se consideră victimă a unei încălcări a Convenției.
Curtea constată deci că cu privire la d. Mokroš, cererea este incompatibilă ratione personae cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3, și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 § 4.
2.1. Reclamanta se plânge că durata procedurii penale duse împotriva lui J.Ž. și L.M., în care a figurând ca parte civilă, a încălcat principiul «
termenului rezonabil
» prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează:
«
Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de o instanță (...), care va hotărî fie privind contestații cu privire la drepturile și obligațiile sale de caracter civil, fie asupra temeinicului oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.»
Potrivit Guvernului, perioada care trebuie considerată de Curtă a în speța de față început la 3 iunie 1997, data la care reclamanta și-a susținut dreptul la obținerea daunelor și dobânzilor; s-a terminat la 23 aprilie 2003. Guvernul susține că cauza prezenta o anumită complexitate dar admite că reclamanta nu a contribuit la durata procedurii. Numeroase întârzieri ar fi în schimb imputabile acuzaților care s-au absent repetat de la prezentarea în fața tribunalului de district, ceea ce-l determinase să emită un mandat de arestare împotriva lui L.M. Alte ședințe au trebuit amânate din cauza bolii lui J.Ž. și apărătorului lui L.M., precum și din cauza absenței martorilor. Activitatea tribunalului a fost deci frânată esențial de comportamentul acuzaților, deși acesta a întreprins toate demersurile pentru a asigura prezența lor și pentru a se pronunța într-un termen rezonabil.
Potrivit reclamantei, procedura a durat doisprezece ani, ceea ce este inexcuzabil pentru o cauză atât de simplă. Singurul lucru complex ar rezida în faptul că Statul ceh nu a creat condițiile pentru o «
bună funcționare a legislației
», ceea ce împiedică mulți antreprenori de a-și recupera bunurile de care au fost lipsiți prin fraudă. Apoi, interesata reproșează tribunalului că a acceptat promisiunea unui recidivist ca L.M. și a tolerat atitudinea de dispreț pentru tribunal manifestată de acuzați.
Cu Guvernul, Curtea consideră că perioada care trebuie considerată a început la 3 iunie 1997, data la care reclamanta și-a susținut dreptul de caracter civil (a se vedea, mutatis mutandis,
Torri c. Italia, hotărâre din 1 iulie 1997,
Recueil des arrêts et décisions 1997-IV, § 23
;
Pfleger c. Republica Cehă
, nr. 58116/00, § 46, 27 iulie 2004). După ce s-a încheiat la 15 aprilie 2003, procedura litigioasă a durat aproape șase ani pentru două instanțe, fiecare dintre ele pronunțând de două ori.
Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază urmând circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și enjeu al litigiului pentru persoana în cauză (a se vedea, printre altele,
Frydlender c. Franța
[GC], nr. 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII
;
Hartman c. Republica Cehă
,
nr. 53341/99, § 73, CEDH 2003-VIII).
Curtea consideră că prezenta cauză nu prezenta nicio complexitate particulară. Tribunalul de district s-a confruntat cu dificultăți în a se pune în legătură cu acuzații, ceea ce-l determinase, de îndată ce L.M. manecă promisiunea scrisă făcută la 20 iulie 1998, să emită un mandat de arestare împotriva lui și să-l plaseze în detenție ulterior. Mai târziu, tribunalul hotărî să dizoine cauzele referitoare la cei doi acuzați, ținând seama că J.Ž. devenise de data aceasta de negăsit și că tentativa de a-l aduce de poliție eșuase. Numeroase ședințe au trebuit amânate din cauza bolii avocatului lui L.M., ceea ce constituie un obstacol obiectiv. Pe de altă parte, dosarul nu arată perioade importante de inactivitate care ar putea fi imputate tribunalelor naționale.
Curtea a de altfel mereu amintit că art. 6 § 1 din Convenție impune rapiditatea procedurilor judiciare, în timp ce subliniază că această dispoziție consacră, de asemenea, principiul, mai general, al unei bune administrații a justiției. În circumstanțele cauzei, Curtea consideră că comportamentul tribunalelor naționale se dove-dește compatibil cu echilibrul just care trebuie menținut între diversele aspecte ale acestei cerințe fundamentale și că acestea au luat toate măsurile posibile pentru a asigura prezența acuzaților și pentru a avansa procedura.
Din aceasta urmează că această parte a cererii trebuie respingă ca fiind evident lipsită de temei, în conformitate cu articolele 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
2.2. În măsura în care reclamanta pare să conteste echitatea acestei proceduri, Curtea constată că a omis să ridice această plângere în fața Curții Constituționale cehe.
Din aceasta urmează că această plângere trebuie respingă pentru neepuizarea căilor de atac interne, în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
3.Reclamanta se plânge apoi că nu a încă obținut plata sumei care i-a fost acordată prin hotărârea din 5 octombrie 1993. Această plângere a fost comunicată Guvernului din perspectiva dreptului la o protecție judiciară efectivă, componentă a dreptului la o instanță consacrat de art. 6 § 1 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis,
Immobiliare Saffi c. Italia
[GC], nr. 22774/93, § 46, CEDH 1999–V).
Guvernul excipe mai întâi neepuizarea căilor de atac interne, susținând că reclamanta nu a depus plângerea sa în fața Curții Constituționale.
Privind meritul cererii, Guvernul constată că tribunalul de district sesizat de reclamantă a procedat în conformitate cu legea și că nu a rămas inactiv. El susține în special că inițiativa oricărui act de execuție aparține titularului dreptului și că tribunalul trebuie să respecte cererea acestuia, inclusiv privind mijloacele propuse pentru obținerea plății; nu poate deci să-și modifice forma execuției din propria voință. În privința aceasta, Guvernul observă că tribunalul sesizat în speța aceasta a ordonat execuția hotărârii litigioase de îndată ce reclamanta i-a cerut, că a determinat prețul imobilelor în cauză și a pronunțat numeroase ordine fixând succesiv datele vânzărilor la licitație. Cu toate acestea, ținând seama că numeroase vânzări nu s-au concretizat, din lipsă de ofertă minimă, tribunalul nu putuse altceva decât să nu continue procedura, în conformitate cu codul de procedură civilă; apoi, a dat curs fiecărei cereri a reclamantei ordonând reluarea procedurii.
Guvernul subliniază deci că reclamantei îi revenia să aleagă forma execuției dorite și că nu pare că aceasta propuse un alt mijloc decât vânzarea imobilelor. Or, art. 6 § 1 din Convenție nu ar putea garanta un rezultat favorabil al unei proceduri de execuție atunci când creanta este irecuperabilă sau atunci când titularul dreptului nu alege un mod de execuție potrivit.
Pentru propria ei parte, reclamanta se opune excepției de neepuizare a căilor de atac interne, susținând că s-a adresat Curții Constituționale prin intermediul soțului ei, la 9 august 2001.
Interesata susține, de asemenea, că nu se poate pune la sarcina ei inexistența legii privind executorii justiciari la momentul în care a inițiat procedura de execuție. Ea se spune convinsă că eșecul execuției este integral imputabil tribunalului, care ar fi putut, ulterior, transfera cauza unui executor. Ea afirmă în cele din urmă că repetat a informat tribunalul că debitorul poseda revenus provenind din chirierea imobilelor pe care le afecta execuția, ceea ce ar rezulta de asemenea din documentele pe care le depusese Curții.
Curtea nu consideră necesar să examineze chestiunea eficacității în speța aceasta a unui posibil recurs constituțional depus în bună și dupa formă pentru că, în orice caz, plângerea reclamantei este inadmisibilă din alte motive indicate mai jos (a se vedea, mutatis mutandis,
Ciprová c. Republica Cehă
(decizie), nr. 33273/03, 22 martie 2005).
Pe fond, Curtea amintește jurisprudența sa potrivit căreia art. 6 din Convenție garantează fiecăruia dreptul de acces la justiție, care are ca corolار dreptul la execuția hotărârilor judiciare definitive (
Hornsby c. Grecia
, hotărâre din 19 martie 1997,
Recueil des arrêts et décisions 1997–II, § 40
). Acest drept nu poate totuși obliga un Stat să execute fiecare hotărâre de caracter civil oricare ar fi și indiferent de circumstanțe; îi revine în schimb să se doteze cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care-i încumb. Curtea are doar sarcina de a examina dacă măsurile adoptate de autoritățile naționale au fost adecvate și suficiente (
Ruianu c. România
,
nr. 34647/97, § 66, 17 iunie 2003), deoarece atunci când acestea sunt obligate să acționeze în executarea unei hotărâri judiciare și se abțin de a face-o, această inerție angajează răspunderea Statului pe terenul articolului 6 § 1 din Convenție (
Scollo c. Italia
, hotărâre din 28 septembrie 1995, seria A nr. 315–C, § 44).
Curtea observă că în speța de față, debitorul este un particulier, și nu o autoritate a Statului (a se vedea, a contrario,
Bourdov c. Rusia
, nr. 59498/00, CEDH 2002–III, și multe altele). Prin urmare, Statul, în calitate de depozitar al puterii publice, era chemat să aibă un comportament diligent și să asiste reclamanta, creditoare, în execuție. El era deci obligat să-i pune la dispoziție un sistem care să-i permită să obțină debitorului privat plata sumei acordate de tribunal (a se vedea, mutatis mutandis, Dachar c. Franța (decizie), nr. 42338/98, 6 iunie 2000).
În privința aceasta, Curtea observă că tribunalul de district sesizat de reclamantă nu a întârziat să pronunțe, la 2 februarie 1995, un ordin de execuție, urmând propunerea sa privind execuția prin vânzarea imobilelor debitorului. El a determinat apoi prețul acestor imobile și fixat data vânzării la licitație. Noi vânzări la licitație au fost organizate ca răspuns la fiecare dintre cererile reclamantei privind continuarea procedurii. Tribunalul a deci îndeplinit obligația care-i era impusă de codul de procedură civilă, fără ca acesta să poată fi ținut responsabil de eșecul acestor vânzări, datorat absenței potențialilor cumpărători.
Este de remarcat de altfel că, contrar afirmațiilor reclamantei, din dosarul cauzei nu rezultă că aceasta depusese o cerere specifică privind procedarea tribunalului altfel decât prin vânzarea imobilelor aparținând debitorului (de pildă prin efectuarea unor rețineri din pretinsa chirie). Singurul document la dispoziția Curții care ar putea se se refere la aceasta este scrisoarea din 23 martie 2001, prin care tribunalul invita p. Mokroš (reprezentant al reclamantei) să-l informeze «
cine are imobile în chirie și în ce scop
»; cu toate acestea, o notă manuscrisă plasată pe această scrisoare menționează că acesta sugera judecătorului să se informeze la o autoritate municipală sau la un executor. Reclamanta nu a informat Curtea cu privire la continuarea acestei demersuri.
Privind asistența unui executor judiciar în execuție, aceasta a fost făcută posibilă de legea nr. 120/2001, intră în vigoare la 1 mai 2001. Ar trebui subliniat că potrivit acestei legi, executorul poate interveni doar după ce a fost desemnat de tribunal la cererea titularului dreptului. Or, din dosarul cauzei nu rezultă că reclamanta s-ar fi folosit de această posibilitate, deși fusese direct contactată de un executor care-i propunea serviciile.
Atâta timp cât tribunalul era obligat să acționeze doar la cererea reclamantei, Curtea consideră că aceasta suficient o assistă pe tot parcursul procedurii de execuție și că a luat măsurile pe care aceasta i le ceruse (a se vedea, mutatis mutandis, Fociac c. România, nr. 2577/02, § 74, 3 februarie 2005); de altfel, debitorul a fost condamnat și în penal.
În aceste condiții, Curtea este de părere că eșecul execuției nu este imputabil Statului pârât, care a dat o continuare adecvată cererilor de execuție formulate de reclamantă.
În consecință, prezenta plângere se dove-dește evident lipsită de temei și trebuie respingă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, la unanimitate,
Declară
cererea inadmisibilă.
Claudia
Westerdiek
Peer
Lorenzen
Grefieră
Președinte
de la requête n
o
18596/02
présentée par Ladislav MOKROŠ et Anna MOKROŠOVÁ
contre la République tchèque
La Cour européenne des Droits de l’Homme (cinquième section), siégeant le 2 mai 2006 en une chambre composée de
:
M.
P.
Lorenzen
,
président
,
M
me
S.
Botoucharova
,
MM.
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
MM.
R.
Maruste,
J.
Borrego Borrego,
juges
,
et
de
M
me
greffière de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 2 mai 2002,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, M. Ladislav Mokroš et M
me
Anna Mokrošová, époux, sont des ressortissants tchèques, nés respectivement en 1939 et 1954 et résidant à Hutník. Le gouvernement défendeur était représenté par son agent, M. V.A. Schorm.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1.Procédure relative à l’exécution de l’ordonnance de paiement
Le 6 avril 1993, les requérants saisirent le tribunal de district
(Okresní soud)
de Hodonín d’une demande tendant à l’adoption d’une ordonnance de paiement à l’encontre de L.M. Ils réclamaient ainsi le paiement de la somme de 105
680 EUR), correspondant au montant des factures impayées.
Le 17 mai 1993, le tribunal de Hodonín déclara son incompétence territoriale et transmit l’affaire au tribunal de district de Břeclav. A la suite de la sommation de celui-ci, la requérante précisa qu’elle seule était partie demanderesse en l’affaire.
Le 5 octobre 1993, le tribunal rendit une ordonnance de paiement au profit de la requérante, enjoignant à L.M. de lui rembourser la somme demandée ainsi que les frais de procédure. Cette décision passa en force de chose jugée le 22 janvier 1994.
Le 4 octobre 1994, la requérante sollicita l’exécution judiciaire de ladite ordonnance par la vente des biens immeubles du débiteur.
Le 2 février 1995, le tribunal de district de Hodonín ordonna cette exécution. Après que cette décision passa en force de chose jugée, le
10
mai
1995, d’autres créanciers de L.M. firent valoir leurs droits.
Le 29 mai 1995, le tribunal désigna un expert chargé d’évaluer le prix de l’immeuble concerné
; en raison des difficultés de notification à L.M., cette décision n’acquit la force de chose jugée que le 5 janvier 1996.
Après avoir reçu le rapport d’expertise, le 3 avril 1996, le tribunal détermina, le 10 avril 1996, le prix estimatif de l’immeuble.
Le 13 septembre 1996, le tribunal fixa au 21 novembre 1996 la date de la vente aux enchères de l’immeuble appartenant à L.M.
; conformément à la loi, cet arrêté fit l’objet d’un affichage sur le panneau officiel du tribunal.
La vente aux enchères du 21 novembre 1996 se solda par un échec, faute d’acheteur intéressé. Pour cette raison, le tribunal décida, conformément à
l’article 336 du code de procédure civile, de ne pas poursuivre la procédure.
A la suite de la demande de la requérante datée du 23 mai 1997, par laquelle elle sollicitait la poursuite de la procédure, le tribunal fixa au 28
juillet 1997 la nouvelle date de la vente aux enchères. Après l’échec de celle-ci, le tribunal décida, le 11 août 1997, de ne pas poursuivre la procédure.
En réaction à la demande de l’intéressée du 13 novembre 1997, le tribunal fixa au 2 mars 1998 la nouvelle date de la vente aux enchères. La
situation se réitéra et, le jour même, il fut décidé de ne pas poursuivre la procédure.
Le 11 juin 1998, la requérante sollicita la poursuite de la procédure. La
vente aux enchères tenue le 9 septembre 1998 n’aboutit pas, ce qui eut pour conséquence la décision de ne pas poursuivre la procédure.
Le 18 décembre, l’intéressée demanda au tribunal de poursuivre la procédure.
Le 24 février 1999, le tribunal demanda à un expert de procéder à une mise à jour du prix de l’immeuble concerné. Sur la base du nouveau rapport soumis le 19 août 1999, le tribunal détermina, le 27 septembre 1999, un nouveau prix estimatif de l’immeuble et fixa au 24 janvier 2000 la date de la vente aux enchères. Celle-ci échoua de nouveau et la procédure ne fut donc pas poursuivie.
A la suite des demandes suivantes de la requérante, datées des 15
juin
2000, 18 janvier, 2 juillet, 12 décembre 2001, 12 août 2002, 4
avril
et 29
décembre 2003, la procédure d’exécution se poursuivit et des ventes aux enchères eurent lieu, sans résultat, les 4 septembre 2000, 21
mars, 20 août 2001, 3 avril 2002 (reportée au 22 avril 2002), 16
octobre
2002, 30 juin 2003 et 16 juin 2004. A cette dernière date, le tribunal fut informé que la requérante avait cédé sa créance à M
me
D.M., au prix de 50
; celle-ci devint donc partie à la procédure d’exécution à la place de l’intéressée.
Entre-temps, le 9 août 2001, l’époux de la requérante, agissant en tant que son représentant, s’adressa à la Cour constitutionnelle
(Ústavní soud)
pour dénoncer l’échec de l’exécution et l’absence d’une législation permettant une autre forme de la vente de l’immeuble. Par une lettre du 21
août 2001, il fut informé que, faute d’avoir été introduit en bonne et due forme, son recours avait été classé sans suite.
Il ressort également du dossier que par la lettre du 23 mars 2001, le
tribunal invita l’époux de l’intéressée à l’informer «
qui a des immeubles en location et à quelle fin
»
; il ressort d’une note manuscrite de celui-ci qu’il avait suggéré au juge de se renseigner auprès d’une autorité municipale ou auprès d’un huissier.
Selon un autre document soumis à la Cour, la requérante fut, à une date non spécifiée, contactée par un huissier de justice qui lui proposait de faire une demande auprès du tribunal pour qu’il puisse se charger de l’exécution.
2.Procédure engagée à la suite d’une plainte pénale de la requérante
Le 2 février 1993, la requérante porta une plainte pénale à l’encontre de J.Ž. et L.M., qui ne lui auraient pas réglé des factures.
Le 30 janvier 1995, J.Ž. et L.M. furent inculpés de fraude. Les 6 et 9
juin
1995, ils furent entendus, de même que des témoins, dont le requérant. Le 30 août 1995, les poursuites pénales furent suspendues au motif que L.M. était introuvable. Après la mise en détention de celui-ci, l’enquêteur décida de poursuivre la procédure, le 19 avril 1996. Le
8
novembre 1996, les deux inculpés furent formellement accusés de fraude.
A l’audience tenue devant le tribunal de district de Hodonín le 3
juin
1997, la requérante fit valoir, en sa qualité de victime, sa prétention à
l’octroi des dommages et intérêts.
L’audience prévue au 7 octobre 1997 fut reportée, en raison du séjour de L.M. à l’étranger, jusqu’au 6 janvier 1998. A cette dernière date, le tribunal entendit J.Ž. et des témoins
; ayant constaté l’absence de L.M., il rendit un mandat d’arrêt à son encontre en date du 9 février 1998.
Le 20 juillet 1998, L.M. se présenta devant le tribunal, accompagné de son avocat, et fit une promesse écrite de comparaître à tous les actes de procédure.
Vu l’absence des témoins convoqués, l’audience du 22
septembre 1998 fut reportée au 10 novembre 1998, date à laquelle deux d’entre eux furent auditionnés. Un autre témoin fut entendu lors de l’audience du 13
janvier
1999.
A l’issue de l’audience tenue le 23 mars 1999, le tribunal rendit son jugement par lequel il reconnut J.Ž. et L.M. coupables de fraude et leur infligea une peine de deux et trois ans de prison, ainsi que l’obligation de rembourser à la requérante les dommages et intérêts s’élevant à
105
371
CZK. Les accusés firent appel.
Le 15 novembre 1999, le tribunal régional
(Krajský soud)
de Brno annula le jugement attaqué.
L’audience prévue par le tribunal de district au 26 janvier 2000 fut reportée au 11 avril 2000, puis au 9 juin 2000, car le frère et l’avocat de L.M. informèrent le tribunal que celui-ci était à l’étranger (en Suisse). L’audience du 9
juin 2000 fut reportée en vue de délivrer un mandat d’arrêt à l’encontre de L.M. Rendu le 20 juin 2000, le mandat fut traduit en allemand et l’assistance du ministère de la Justice fut sollicitée.
Le 21 mars 2001, L.M. fut placé en détention
; son recours fut rejeté le 17 avril 2001.
J.Ž. s’excusa pour l’audience du 30 mai 2001. Le tribunal de district accepta d’élargir L.M., en contrepartie d’une promesse écrite, mais cette décision fut annulée par le tribunal régional le 9 juillet 2001.
L’audience prévue au 18 juillet 2001 fut reportée au 8 août 2001 en raison de la maladie de J.Ž. A cette dernière date, les deux accusés furent entendus et le tribunal rejeta la promesse écrite et la caution proposées par L.M.
L’audience du 3 octobre 2001 fut reportée au 17 octobre 2001 en raison de l’absence de l’avocat de L.M. Celle prévue au 12 décembre 2001 fut reportée en raison de la maladie de ce même avocat. Les 12 décembre 2001 et 30 janvier 2002, le tribunal statuait sur la prolongation de la détention de L.M.
; le 14 février 2002, celui-ci fut mis en liberté en raison de l’expiration du délai légal de la détention.
Etant donné que J.Ž. ne comparut pas à l’audience du 6 mars 2002, le tribunal demanda à la police de l’amener à celle du 22 mars 2002
; cette tentative échoua car J.Ž. ne se trouvait pas à son domicile.
L’audience prévue au 29 mai 2002 fut reportée au 2 octobre 2002 en raison de la maladie de l’avocat de L.M. et de l’absence de témoins. Vu que J.Ž. ne comparut pas à cette dernière date et que les citations n’avaient pas pu lui être notifiées, le tribunal décida de disjoindre son affaire de celle de L.M.
Le même jour, à savoir le 2 octobre 2002, le tribunal de district reconnut L.M. coupable de fraude et lui infligea une peine de dix mois de prison ainsi que l’obligation de rembourser à la requérante, solidairement avec J.Ž., des dommages et intérêts s’élevant à 105
Le 29 octobre 2002, l’intéressée interjeta appel quant à la question du paiement des dommages et intérêts, étant donné qu’une ordonnance datée du 5
octobre 1993 et enjoignant à L.M. seul de payer ladite somme, n’avait pas encore été exécutée.
Le 24 février 2003, le tribunal régional annula la partie attaquée du jugement, relevant que si la somme correspondante avait déjà fait l’objet d’une décision définitive rendue dans une procédure civile, la requérante n’était pas en droit de la revendiquer dans la procédure pénale (menée à
l’encontre de L.M).
Le 15 avril 2003, le tribunal de district statua dans l’affaire disjointe de J.
Ž.
; la déclarant coupable, il la condamna à dix mois de prison et lui enjoignit de rembourser à la requérante, solidairement avec L.M., la somme de 105
371 CZK. Ce jugement passa en force de chose jugée le 23
avril
2003.
B.
Le droit interne pertinent
Code de procédure civile
La procédure d’exécution, réglementée par le code de procédure civile, est régie par le principe du dispositif
; l’exécution d’une décision de justice ne peut donc être ordonnée que sur demande de la personne en faveur de laquelle la décision a été rendue.
Aux termes de l’article 258 § 1 dudit code, l’exécution d’une décision en paiement d’une somme peut être effectuée, suivant la proposition du créancier, notamment par les retenues sur le salaire (ou un autre revenu), l’assignation d’une créance ou par la vente des biens im-/meubles.
Selon l’article 261, celui à qui la décision exécutoire reconnaît un droit doit spécifier dans sa demande par quels moyens l’exécution devrait être effectuée.
Les articles 335 et 336 disposent que l’exécution par la vente d’un immeuble ne peut être ordonnée que si l’ayant droit indique précisément quel immeuble devrait être vendu, et s’effectue par une vente aux enchères. La date de cette vente, qui peut se tenir au plus tôt trente jours après la détermination du prix estimatif, est fixée par le tribunal. L’arrêté relatif à la vente aux enchères fait l’objet d’un affichage sur le panneau officiel du tribunal, et il est publié de manière habituelle par l’autorité administrative locale. Si aucune offre minimum n’a pas été faite lors de la vente aux enchères, le tribunal ne poursuit pas la procédure. Une demande de poursuivre la procédure ne peut être introduite que trois mois après la date de la vente qui n’a pas abouti. Si une telle demande n’a pas été formée dans le délai d’un an, le tribunal prononce l’extinction de l’instance d’exécution.
Loi n
o
120/2001 sur les huissiers de justice et l’activité d’exécution
Selon cette loi, celui à qui une décision exécutoire reconnaît un droit peut demander au tribunal de nommer un huissier de justice chargé de l’exécution
; les actes d’un tel huissier sont considérés comme étant ceux d’un tribunal. Après avoir été valablement nommé par le tribunal, le huissier peut agir de sa propre initiative et choisit également le mode de l’exécution.
GRIEF
1.Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée et de l’iniquité de la procédure pénale menée à l’encontre de J.Ž. et L.M. depuis 1993.
2.Ils dénoncent également l’inexécution de la décision rendue le 5
octobre 1993.
1.Le Gouvernement soulève d’abord une exception d’incompatibilité
ratione personae
à l’égard du requérant, relevant que c’est uniquement la requérante qui a fait valoir son droit à des dommages et intérêts dans la procédure pénale et qui a été partie à la procédure d’exécution.
Dans ses observations, la requérante confirme que son époux a participé auxdites procédures seulement en tant que son représentant et qu’il ne se considère pas comme victime d’une violation de la Convention.
La Cour constate donc qu’au regard de M. Mokroš, la requête est incompatible
ratione personae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35 § 3, et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4.
2.1. La requérante se plaint que la durée de la procédure pénale menée à
l’encontre de J.Ž. et L.M., dans laquelle elle a figuré en tant que partie civile, a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. »
Selon le Gouvernement, la période à considérer par la Cour a en l’espèce débuté le 3 juin 1997, date à laquelle la requérante a fait valoir son droit à
l’obtention des dommages et intérêts
; elle s’est terminée le 23 avril 2003. Le Gouvernement soutient que l’affaire présentait une certaine complexité mais admet que la requérante n’a pas contribué à la durée de la procédure. De nombreux retards seraient en revanche imputables aux accusés qui ont à
plusieurs reprises manqué de comparaître devant le tribunal de district, ce qui l’avait amené à délivrer un mandat d’arrêt à l’encontre de L.M. D’autres audiences ont dû être reportées en raison de la maladie de J.Ž. et du défenseur de L.M., ainsi que pour cause de l’absence de témoins. L’activité du tribunal a donc été freinée essentiellement par le comportement des accusés, bien qu’il ait entrepris toutes les démarches afin d’assurer leur comparution et de décider dans un délai raisonnable.
Selon la requérante, la procédure a duré douze ans, ce qui est inexcusable pour une affaire aussi simple. Le seul problème complexe résiderait dans le fait que l’Etat tchèque n’a pas créé les conditions pour un «
bon fonctionnement de la législation
», ce qui empêcherait de nombreux entrepreneurs de recouvrer les biens dont ils ont été privés par fraude. Puis, l’intéressée reproche au tribunal d’avoir accepté la promesse d’un récidiviste comme L.M. et d’avoir toléré l’attitude de mépris pour le tribunal que manifestaient les accusés.
Avec le Gouvernement, la Cour estime que la période à prendre en considération a commencé le 3 juin 1997, date à laquelle la requérante s’est prévalue de son droit de caractère civil (voir,
mutatis mutandis
,
Torri c.
Italie
, arrêt du 1
er
juillet 1997,
Recueil des arrêts et décisions
23
;
Pfleger c. République tchèque
, n
o
58116/00, §
46, 27 juillet 2004). Ayant pris fin le 15 avril 2003, la procédure litigieuse a donc duré presque six ans pour deux instances, dont chacune a statué à deux reprises.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour l’intéressé (voir, parmi beaucoup d’autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
;
Hartman c.
République tchèque
,
n
o
53341/99, §
La Cour estime que la présente affaire ne revêtait aucune complexité particulière. Le tribunal de district a cependant été confronté aux difficultés de joindre les accusés, ce qui l’a amené, dès que L.M. avait manqué à sa promesse écrite faite le 20 juillet 1998, à délivrer un mandat d’arrêt à son encontre et à le placer en détention par la suite. Plus tard, le tribunal a décidé de disjoindre les affaires concernant les deux accusés, étant donné que c’est J.Ž. qui était devenue introuvable à son tour et que la tentative de la faire amener par la police avait échoué. Plusieurs audiences ont dû être reportées en raison de la maladie de l’avocat de L.M., ce qui constitue un obstacle objectif. En revanche, le dossier ne fait pas apparaître d’importantes périodes d’inactivité qui pourraient être imputées aux tribunaux nationaux.
La Cour a par ailleurs toujours rappelé que l’article
6 § 1 de la Convention prescrit la célérité des procédures judiciaires, tout en soulignant que cette disposition consacre également le principe, plus général, d’une bonne administration de la justice. Dans les circonstances de la cause, la Cour considère que le comportement des tribunaux nationaux se révèle compatible avec le juste équilibre à ménager entre les divers aspects de cette exigence fondamentale et que ceux-ci ont pris toutes les mesures possibles pour assurer la comparution des accusés et faire avancer la procédure.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.2. Dans la mesure où la requérante semble contester l’équité de ladite procédure, la Cour constate qu’elle a omis de soulever ce grief devant la Cour constitutionnelle tchèque.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
3.La requérante se plaint ensuite de ne pas avoir encore obtenu le paiement de la somme qui lui a été accordée par la décision du 5
octobre
1993.Ce grief a été communiqué au Gouvernement sous l’angle du droit à une protection judiciaire effective, composante du droit à un tribunal consacré par l’article 6 § 1 de la Convention (voir,
mutatis mutandis,
Immobiliare Saffi c. Italie
[GC], n
o
22774/93, §
‑
V).
Le Gouvernement excipe d’abord du non-épuisement des voies de recours internes, faisant valoir que la requérante a manqué de soumettre son grief à la Cour constitutionnelle.
Quant au bien-fondé de la requête, le Gouvernement constate que le tribunal de district a en l’espèce procédé conformément à la loi et qu’il n’est pas resté inactif. Il soutient notamment que l’initiative de tout acte d’exécution appartient à l’ayant droit et que le tribunal doit respecter la demande faite par celui-ci, y compris pour ce qui est des moyens proposés pour obtenir le paiement
; il ne peut donc pas modifier la forme d’exécution de son propre gré. A cet égard, le Gouvernement relève que le tribunal saisi en l’occurrence a ordonné l’exécution de la décision litigieuse dès que la requérante le lui a demandé, qu’il a fait établir le prix des immeubles concernés et rendu de nombreux arrêtés fixant successivement les dates des ventes aux enchères. Cependant, étant donné que les maintes ventes n’ont pas abouti, faute d’offre minimum, le tribunal n’avait d’autre possibilité que de ne pas poursuivre la procédure, conformément au code de procédure civile
; puis, il a donné suite à chaque demande de la requérante en ordonnant la reprise de la procédure.
Le Gouvernement souligne donc qu’il incombait à la requérante de choisir la forme de l’exécution
voulue et qu’il ne semble pas que celle-ci ait proposé un moyen autre que la vente des immeubles. Or, l’article 6 § 1 de la Convention ne saurait garantir une issue favorable d’une procédure d’exécution lorsque la créance est irrécouvrable ou lorsque l’ayant droit ne choisit pas un mode d’exécution approprié.
Pour sa part, la requérante s’oppose à l’exception de non-épuisement des voies de recours internes, faisant valoir qu’elle s’est adressée à la Cour constitutionnelle par l’intermédiaire de son époux, le 9 août 2001.
L’intéressée soutient également que l’on ne saurait mettre à sa charge l’inexistence de la loi sur les huissiers de justice au moment où elle a engagé la procédure d’exécution. Elle se dit convaincue que l’échec de l’exécution est entièrement imputable au tribunal, qui aurait pu, par la suite, transmettre l’affaire à un huissier. Elle affirme enfin avoir à plusieurs reprises informé le tribunal que le débiteur possédait des revenus provenant de la location des immeubles frappés par l’exécution, ce qui ressortirait également des documents qu’elle avait soumis à la Cour.
La Cour n’estime pas nécessaire d’examiner la question de l’efficacité en l’espèce d’un éventuel recours constitutionnel formé en bonne et due forme car, en tout état de cause, le grief de la requérante est irrecevable pour d’autres motifs indiqués ci-dessous (voir,
mutatis mutandis
,
Ciprová c.
République tchèque
(déc.), n
o
33273/03, 22 mars 2005).
Sur le fond, la Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle l’article 6 de la Convention garantit à chacun le droit d’accès à la justice, lequel a pour corollaire le droit à l’exécution des décisions judiciaires définitives (
Hornsby c. Grèce
, arrêt du 19 mars 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
II, § 40). Ce droit ne peut cependant obliger un Etat à faire exécuter chaque jugement de caractère civil quel qu’il soit et quelles que soient les circonstances
; il lui appartient en revanche de se doter d’un arsenal juridique adéquat et suffisant pour assurer le respect des obligations positives qui lui incombent. La Cour a uniquement pour tâche d’examiner si les mesures adoptées par les autorités nationales ont été adéquates et suffisantes (
Ruianu c. Roumanie
,
n
o
34647/97, § 66, 17 juin 2003), car lorsque celles-ci sont tenues d’agir en exécution d’une décision judiciaire et omettent de le faire, cette inertie engage la responsabilité de l’Etat sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention (
Scollo c. Italie
, arrêt du 28
septembre 1995, série A n
o
315
‑
La Cour note qu’en l’occurrence, le débiteur est un particulier, et non une autorité de l’Etat (voir,
a contrario
,
Bourdov c. Russie
, n
o
‑
III, et beaucoup d’autres). Dès lors, l’Etat, en sa qualité de dépositaire de force publique, était appelé à avoir un comportement diligent et à assister la requérante, créancière, dans l’exécution. Il était donc obligé de mettre à
sa disposition un système lui permettant d’obtenir du débiteur privé le paiement de la somme allouée par le tribunal (voir,
mutatis mutandis, Dachar c.
France
(déc.), n
o
42338/98, 6 juin 2000).
A cet égard, la Cour observe que le tribunal de district saisi par la requérante n’a pas tardé à rendre, le 2 février 1995, une ordonnance d’exécution, suivant ainsi sa proposition visant à ce que l’exécution soit effectuée par la vente des immeubles du débiteur. Il a ensuite déterminé le prix de ces immeubles et fixé la date de la vente aux enchères. De nouvelles ventes aux enchères ont été organisées à la suite de chacune des demandes de la requérante tendant à la poursuite de la procédure. Le tribunal a ainsi rempli l’obligation que lui imposait le code de procédure civile, sans que l’on puisse le tenir responsable de l’échec de ces ventes, dû à l’absence d’acheteurs potentiels.
Il est à noter par ailleurs que, contrairement aux allégations de la requérante, il ne ressort pas du dossier que celle-ci ait introduit une demande spécifique tendant à ce que le tribunal procède autrement que par la vente des immeubles appartenant au débiteur (par exemple en frappant les prétendus revenus de la location). Le seul document à la disposition de la Cour qui pourrait s’y rapporter est la lettre du 23 mars 2001, dans laquelle le tribunal avait invité M. Mokroš (représentant de la requérante) à l’informer «
qui a des immeubles en location et à quelle fin
»
; cependant, une note manuscrite apposée sur cette lettre mentionne que celui-ci a suggéré au juge de se renseigner auprès d’une autorité municipale ou auprès d’un huissier. La requérante n’a pas informé la Cour de la suite de cette démarche.
Pour ce qui est de l’assistance d’un huissier de justice lors de l’exécution, celle-ci a été rendue possible par la loi n
o
120/2001, entrée en vigueur le 1
er
mai 2001. Il convient de souligner que selon cette loi, l’huissier ne peut intervenir qu’après avoir été désigné par le tribunal
sur la demande de l’ayant droit
. Or, il ne ressort pas du dossier que la requérante ait eu recours à cette possibilité, bien qu’elle ait été directement contactée par un huissier lui proposant ses services.
Pour autant que le tribunal n’était donc tenu d’agir que sur demande de la requérante, la Cour estime qu’il l’a suffisamment assistée tout au long de la procédure d’exécution et qu’il a pris les mesures qu’elle lui avait demandées
(voir,
mutatis mutandis, Fociac c. Roumanie
, n
o
2577/02, §
74, 3
février 2005) ; par ailleurs, le débiteur a aussi été condamné au pénal.
Dans ces conditions, la Cour est d’avis que l’échec de l’exécution n’est pas imputable à l’Etat défendeur, lequel a donné une suite adéquate aux demandes d’exécution formées par la requérante.
Par conséquent, le présent grief se révèle manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Claudia
Westerdiek
Peer
Lorenzen
Greffière
Président