ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 36/2005

Deliberând asupra recursului de față constată: Prin sentința penală nr. 1255 din 16 decembrie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, inculpatul V.V. a fost condamnat, între alții, la 6 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzută de art. 312 C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsă reținerea și arestarea preventivă de la 16 octombrie 1998 la 19 noiembrie 1998. În baza art. 350 C. proc. pen., s-a dispus arestarea inculpatului după rămânerea definitivă a hotărârii. Inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat. În fapt s-au reținut următoarele: La data de 15 octombrie 1998, pe baza unor informații, lucrătorii de poliție i-au legitimat și percheziționat pe inculpații V.V., C.L.

și D.R., cei din urmă fiind de asemenea condamnați în cauză. Asupra inculpatului C.L. s-au găsit în buzunarul pantalonilor 3 punguțe conținând heroină cu cofeină și o seringă, iar asupra inculpatului V.V. un tub cu medicamente în care se aflau 3 punguțe sigilate conținând 0,30 gr. heroină cu cofeină și două seringi nefolosite. La percheziția efectuată la domiciliul inculpatului C.L. s-au mai găsit 4 punguțe cu heroină, 24 comprimate de metadonă și staniol cu urme de heroină. S-a reținut că toți inculpații sunt consumatori de droguri, iar din declarațiile lui C.L. și D.R. rezultă că aceștia își procurau drogurile de la inculpatul V.V., cu privire la care instanța a reținut deținere de droguri și în vederea traficării nu numai în vederea consumului propriu.

Prin decizia penală nr. 230 din 30 martie 2004, Curtea de Apel București, secția I penală, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul V.V. și ca inadmisibil apelul declarat de inculpatul C.L. Instanța de fond a reținut că este nefondată susținerea inculpatului V.V. că nu a fost legal citat, întrucât procedura de citare a fost îndeplinită la adresa indicată de acesta și prin afișare la Consiliul local sector 3. Referitor la apelul inculpatului C.L. s-a reținut că nu se poate da curs cererii acestuia de corectare a pedepsei rezultante pe care o are de executat, care este de 6 ani și nu de 5 ani, întrucât s-ar agrava situația acestuia în propria cale de atac, ceea ce este inadmisibil.

Inculpatul V.V. a declarat recurs, susținând că nu a fost legal citat nici la prima instanță și nici în apel întrucât actul de sesizare a fost întocmit la 5 ani după comiterea faptei și în această perioadă soția sa a vândut apartamentul mutându-se în str. Ciuncu și ulterior în str. Prevederii, iar inculpatul a fost plecat în străinătate din 1998 până în anul 2003. S-a susținut că din înscrisurile aflate la dosarul instanței de apel rezultă că la data judecării apelului inculpatul locuia în str. Prevederii, împrejurare dovedită și cu copia cărții de identitate, depusă în susținerea recursului. S-a mai susținut că greșit instanța de apel a reținut că soția inculpatului a vândut apartamentul din str. Fizicienilor în anul 1995, deoarece la acea dată a fost înstrăinat un alt apartament.

De asemenea, s-a arătat în motivarea recursului că nu se poate reține că inculpatul s-a sustras cercetării judecătorești, deoarece până la 24 decembrie 2003 a fost plecat în străinătate să muncească și nu a avut cunoștință de proces, susținându-se că au fost încălcate prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția europeană cu privire la dreptul la un proces echitabil. În subsidiar s-a solicitat reducerea pedepsei. Se impune precizarea că în motivele scrise s-a mai invocat drept motiv de casare lipsa minutei sentinței penale nr. 1255 din 16 decembrie 2003. În susținerea orală a recursului s-a renunțat însă la acest motiv de casare, întrucât apărătorul a constatat că minuta sentinței se află la dosar fiind scrisă pe rechizitoriu.

Recursul își găsește temeiul în dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 21, 17 1 și 14 C. proc. pen., dar nu este fondat. Astfel, Curtea constată din examinarea cauzei că procedura de citare a inculpatului a fost legal îndeplinită atât cu ocazia soluționării cauzei în primă instanță cât și în apel. Conform art. 177 alin. (1) C. proc. pen., învinuitul sau inculpatul se citează la adresa unde locuiește, iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului său de muncă, prin serviciul personal al unității unde lucrează. Potrivit art. 177 alin. (3) C. proc. pen., în caz de schimbare a adresei arătate în declarația învinuitului sau inculpatului acesta este citat la noua adresă numai dacă a încunoștiințat organul de urmărire penală sau instanța de judecată de schimbarea intervenită, sau dacă pe baza datelor obținute din procesul verbal întocmit de agentul care a afișat citația pe ușa locuinței (art. 180) rezultă că s-a produs o schimbare de adresă.

De asemenea, potrivit art. 177 alin. (4) C. proc. pen., dacă nu se cunoaște adresa unde locuiește învinuitul sau inculpatul și nici locul său de muncă, citația se afișează la sediul consiliului local în a cărei rază s-a săvârșit infracțiunea. Din actele dosarului rezultă că în declarațiile date în faza de urmărire penală inculpatul a arătat că locuiește în București, str. Fizicienilor. Și în fișa de evidență inculpatul figurează ca fiind domiciliat la adresa susmenționată de la 3 iulie 1995. Verificarea s-a făcut urmare faptului că la data de 13 noiembrie 2001 un lucrător de poliție a constatat că în apartamentul nr. 10 din str. Fizicienilor nu locuiește nimeni, iar administratorul imobilului a afirmat că apartamentul este proprietatea numitului P.I.

Se constată astfel că, întrucât noua adresă a inculpatului nu era cunoscută, prima instanță l-a citat nu numai la vechea adresă dar și prin afișare la ușa Consiliului local sector 3. Curtea reține că și la judecarea apelului inculpatul a fost legal citat. Astfel se constată că deși inculpatul a fost reprezentat de un apărător ales nu s-a menționat nici un moment că inculpatul locuiește la o altă adresă decât cea precizată în cursul urmăririi penale ci doar s-a solicitat citarea la Spitalul Colentina unde s-a pretins că inculpatul este internat. La una din filele dosarului se află o copie a cărții de identitate al numitei V.E., iar la alta o dovadă că inculpatul s-a prezentat la un consult medical, dar aceste acte nu reprezintă o încunoștințare făcută de inculpat în sensul art. 177 alin. (3) C. proc.

pen., că și-a schimbat adresa menționată în declarațiile date în faza de urmărire penală. Copia cărții de identitate a inculpatului nu a fost depusă în apel de apărătorul inculpatului, ci abia în recurs. Așa fiind, având în vedere că nici în cererea de recurs inculpatul nu a arătat care este noua adresă la care locuiește, Curtea apreciază că în mod deliberat inculpatul nu a adus la cunoștința organelor judiciare schimbarea intervenită. În consecință se reține că procedura de citare a fost legal îndeplinită cu inculpatul și în faza de judecare a apelului. Este adevărat că instanța de apel a reținut greșit că apartamentul a fost vândut din 1995, dar această eroare nu este de natură a duce la casarea deciziei.

Susținerea inculpatului, în sensul că a fost lipsit de un proces echitabil, întrucât a fost judecat fără a avea cunoștință de proces deoarece până la 24 decembrie 2003 a fost plecat din țară, este nefondată. Este cert că inculpatul a avut cunoștință de faptul că este implicat într-un proces penal atâta timp cât a fost reținut și arestat preventiv în cauză. Mai mult decât atât la judecarea cauzei în apel inculpatul a fost reprezentat de un apărător ales și și-a justificat absența de la proces prin acte medicale, situație în care este evident că a avut cunoștință de existența procesului și a beneficiat de toate garanțiile procesuale conferite de lege. Așa fiind, se reține că susținerea că au fost încălcate dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția europeană este lipsită de temei.

Curtea apreciază că nici motivul de recurs vizând greșita individualizare a pedepsei nu este fondat, întrucât au fost avute în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., precum și prevederile art. 52 C. pen., referitoare la scopul pedepsei. Se reține astfel că pedeapsa aplicată este corespunzătoare pericolului social concret al faptei, de împrejurările în care a fost comisă, de comportarea inculpatului pe parcursul procesului. Este de reținut că inculpatul a părăsit țara după punerea în libertate susținând fie că a plecat pentru a munci, fie pentru că avea nevoie de tratament medical. Cert este că nu a revenit în România de bună voie ci a fost returnat de autoritățile din Olanda. Având în vedere și circumstanțele personale ale inculpatului, Curtea apreciază că nu există nici un motiv care să justifice reducerea pedepsei.

Din examinarea cauzei în raport cu dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., se constată că nu există nici un motiv de casare care să poată fi luat în considerare din oficiu. Față de toate considerentele expuse, Curtea va respinge recursul, ca nefondat, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul V.V. împotriva deciziei penale nr. 230 din 30 martie 2004 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă pe recurent la plata sumei de 1.200.000 lei cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 5 ianuarie 2005.