ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 36/2005

Deliberând asupra recursului

de față constată:

Prin sentința penală nr.

1255 din 16 decembrie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția I

penală, inculpatul V.V. a fost condamnat, între alții, la 6 ani închisoare,

pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzută de art. 312 C. pen., cu aplicarea

art. 13 C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71

și art. 64 C. pen.

În baza art. 88 C. pen., s-a

dedus din pedeapsă reținerea și arestarea preventivă de la 16 octombrie 1998 la

19 noiembrie 1998.

În baza art. 350 C. proc.

pen., s-a dispus arestarea inculpatului după rămânerea definitivă a hotărârii.

Inculpatul a fost obligat la

plata cheltuielilor judiciare către stat.

În fapt s-au reținut

următoarele:

La data de 15 octombrie

1998, pe baza unor informații, lucrătorii de poliție i-au legitimat și

percheziționat pe inculpații V.V., C.L. și D.R., cei din urmă fiind de asemenea

condamnați în cauză.

Asupra inculpatului C.L.

s-au găsit în buzunarul pantalonilor 3 punguțe conținând heroină cu cofeină și

o seringă, iar asupra inculpatului V.V. un tub cu medicamente în care se aflau

3 punguțe sigilate conținând 0,30 gr. heroină cu cofeină și două seringi

nefolosite.

La percheziția efectuată la

domiciliul inculpatului C.L. s-au mai găsit 4 punguțe cu heroină, 24 comprimate

de metadonă și staniol cu urme de heroină.

S-a reținut că toți

inculpații sunt consumatori de droguri, iar din declarațiile lui C.L. și D.R.

rezultă că aceștia își procurau drogurile de la inculpatul V.V., cu privire la

care instanța a reținut deținere de droguri și în vederea traficării nu numai

în vederea consumului propriu.

Prin decizia penală nr. 230

din 30 martie 2004, Curtea de Apel București, secția I penală, s-a respins, ca

nefondat, apelul declarat de inculpatul V.V. și ca inadmisibil apelul declarat

de inculpatul C.L.

Instanța de fond a reținut

că este nefondată susținerea inculpatului V.V. că nu a fost legal citat,

întrucât procedura de citare a fost îndeplinită la adresa indicată de acesta și

prin afișare la Consiliul local sector 3.

Referitor la apelul

inculpatului C.L. s-a reținut că nu se poate da curs cererii acestuia de

corectare a pedepsei rezultante pe care o are de executat, care este de 6 ani

și nu de 5 ani, întrucât s-ar agrava situația acestuia în propria cale de atac,

ceea ce este inadmisibil.

Inculpatul V.V. a declarat

recurs, susținând că nu a fost legal citat nici la prima instanță și nici în

apel întrucât actul de sesizare a fost întocmit la 5 ani după comiterea faptei

și în această perioadă soția sa a vândut apartamentul mutându-se în str. Ciuncu

și ulterior în str. Prevederii, iar inculpatul a fost plecat în străinătate din

1998 până în anul 2003.

S-a susținut că din

înscrisurile aflate la dosarul instanței de apel rezultă că la data judecării

apelului inculpatul locuia în str. Prevederii, împrejurare dovedită și cu copia

cărții de identitate, depusă în susținerea recursului.

S-a mai susținut că greșit

instanța de apel a reținut că soția inculpatului a vândut apartamentul din str.

Fizicienilor în anul 1995, deoarece la acea dată a fost înstrăinat un alt

apartament.

De asemenea, s-a arătat în

motivarea recursului că nu se poate reține că inculpatul s-a sustras cercetării

judecătorești, deoarece până la 24 decembrie 2003 a fost plecat în străinătate

să muncească și nu a avut cunoștință de proces, susținându-se că au fost

încălcate prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția europeană cu privire la

dreptul la un proces echitabil.

În subsidiar s-a solicitat

reducerea pedepsei.

Se impune precizarea că în

motivele scrise s-a mai invocat drept motiv de casare lipsa minutei sentinței

penale nr. 1255 din 16 decembrie 2003.

În susținerea orală a

recursului s-a renunțat însă la acest motiv de casare, întrucât apărătorul a

constatat că minuta sentinței se află la dosar fiind scrisă pe rechizitoriu.

Recursul își găsește temeiul

în dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 21, 17

1

și 14 C.

proc. pen., dar nu este fondat.

Astfel, Curtea constată din

examinarea cauzei că procedura de citare a inculpatului a fost legal

îndeplinită atât cu ocazia soluționării cauzei în primă instanță cât și în

apel.

Conform art. 177 alin. (1)

C. proc. pen., învinuitul sau inculpatul se citează la adresa unde locuiește,

iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului său de muncă, prin

serviciul personal al unității unde lucrează.

Potrivit art. 177 alin. (3)

C. proc. pen., în caz de schimbare a adresei arătate în declarația învinuitului

sau inculpatului acesta este citat la noua adresă numai dacă a încunoștiințat

organul de urmărire penală sau instanța de judecată de schimbarea intervenită,

sau dacă pe baza datelor obținute din procesul verbal întocmit de agentul care

a afișat citația pe ușa locuinței (art. 180) rezultă că s-a produs o schimbare

de adresă.

De asemenea, potrivit art.

177 alin. (4) C. proc. pen., dacă nu se cunoaște adresa unde locuiește

învinuitul sau inculpatul și nici locul său de muncă, citația se afișează la

sediul consiliului local în a cărei rază s-a săvârșit infracțiunea.

Din actele dosarului rezultă

că în declarațiile date în faza de urmărire penală inculpatul a arătat că

locuiește în București, str. Fizicienilor.

Și în fișa de evidență

inculpatul figurează ca fiind domiciliat la adresa susmenționată de la 3 iulie

1995.

Verificarea s-a făcut urmare

faptului că la data de 13 noiembrie 2001 un lucrător de poliție a constatat că

în apartamentul nr. 10 din str. Fizicienilor nu locuiește nimeni, iar

administratorul imobilului a afirmat că apartamentul este proprietatea

numitului P.I.

Se constată astfel că,

întrucât noua adresă a inculpatului nu era cunoscută, prima instanță l-a citat

nu numai la vechea adresă dar și prin afișare la ușa Consiliului local sector

3.

Curtea reține că și la

judecarea apelului inculpatul a fost legal citat.

Astfel se constată că deși

inculpatul a fost reprezentat de un apărător ales nu s-a menționat nici un

moment că inculpatul locuiește la o altă adresă decât cea precizată în cursul

urmăririi penale ci doar s-a solicitat citarea la Spitalul Colentina unde s-a

pretins că inculpatul este internat.

La una din filele dosarului

se află o copie a cărții de identitate al numitei V.E., iar la alta o dovadă că

inculpatul s-a prezentat la un consult medical, dar aceste acte nu reprezintă o

încunoștințare făcută de inculpat în sensul art. 177 alin. (3) C. proc. pen.,

că și-a schimbat adresa menționată în declarațiile date în faza de urmărire

penală. Copia cărții de identitate a inculpatului nu a fost depusă în apel de

apărătorul inculpatului, ci abia în recurs.

Așa fiind, având în vedere

că nici în cererea de recurs inculpatul nu a arătat care este noua adresă la

care locuiește, Curtea apreciază că în mod deliberat inculpatul nu a adus la

cunoștința organelor judiciare schimbarea intervenită.

În consecință se reține că

procedura de citare a fost legal îndeplinită cu inculpatul și în faza de

judecare a apelului.

Este adevărat că instanța de

apel a reținut greșit că apartamentul a fost vândut din 1995, dar această

eroare nu este de natură a duce la casarea deciziei.

Susținerea inculpatului, în

sensul că a fost lipsit de un proces echitabil, întrucât a fost judecat fără a

avea cunoștință de proces deoarece până la 24 decembrie 2003 a fost plecat din

țară, este nefondată.

Este cert că inculpatul a

avut cunoștință de faptul că este implicat într-un proces penal atâta timp cât

a fost reținut și arestat preventiv în cauză.

Mai mult decât atât la

judecarea cauzei în apel inculpatul a fost reprezentat de un apărător ales și

și-a justificat absența de la proces prin acte medicale, situație în care este

evident că a avut cunoștință de existența procesului și a beneficiat de toate

garanțiile procesuale conferite de lege.

Așa fiind, se reține că

susținerea că au fost încălcate dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția

europeană este lipsită de temei.

Curtea apreciază că nici

motivul de recurs vizând greșita individualizare a pedepsei nu este fondat,

întrucât au fost avute în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., precum

și prevederile art. 52 C. pen., referitoare la scopul pedepsei.

Se reține astfel că pedeapsa

aplicată este corespunzătoare pericolului social concret al faptei, de

împrejurările în care a fost comisă, de comportarea inculpatului pe parcursul

procesului.

Este de reținut că

inculpatul a părăsit țara după punerea în libertate susținând fie că a plecat

pentru a munci, fie pentru că avea nevoie de tratament medical. Cert este că nu

a revenit în România de bună voie ci a fost returnat de autoritățile din Olanda.

Având în vedere și

circumstanțele personale ale inculpatului, Curtea apreciază că nu există nici

un motiv care să justifice reducerea pedepsei.

Din examinarea cauzei în

raport cu dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., se

constată că nu există nici un motiv de casare care să poată fi luat în

considerare din oficiu.

Față de toate considerentele

expuse, Curtea va respinge recursul, ca nefondat, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Conform art. 192 alin. (2)

C. proc. pen., inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către

stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul V.V. împotriva deciziei penale nr. 230 din 30

martie 2004 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă pe recurent la plata

sumei de 1.200.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 5 ianuarie 2005.