ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1522/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 22 mai 2003, Colegiul Medicilor din România a solicitat în contradictoriu cu C.N.A.S., să se dispună anularea deciziei nr. 139 din 11 martie 2003, emisă de pârâtă, ca nelegală. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin acest act administrativ de autoritate s-a stabilit că societățile de asigurare A. SA, Ar. SA, As. SA și A.Ț. SA, sunt „singurele societăți de asigurare-reasigurare acreditate pentru a încheia asigurări de răspundere civilă profesională, cu furnizori de servicii medicale și farmaceutice aflați în contract cu casele de asigurări de sănătate, din subordinea C.N.A.S.”, conform prevederilor anexelor la decizie.

În opinia sa, autoritatea publică emitentă nu este abilitată de lege să dispună o asemenea măsură, iar limitarea numărului de societăți îi prejudiciază pe medicii care nu mai au posibilități să aleagă asigurătorul, în funcție de condițiile oferite de acesta. Prin sentința civilă nr. 242 din 9 februarie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a admis acțiunea, astfel cum a fost formulată. Instanța a reținut că atribuția prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. p) din O.U.G. nr. 150/2002, se referă la aspecte specifice ale sectorului medical, respectiv la obligația furnizorilor de servicii medicale de a se asigura, la obiectul asigurării, termen, iar nu la stabilirea discreționară a numărului și numelui societăților de asigurare care pot să activeze în acest segment de piață.

Totodată, s-a considerat că existența unei vătămări în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990, a fost dovedită de reclamant, cu înscrisurile depuse în dosar, din care rezultă că medicii care nu prezintă contracte de asigurare încheiate cu societățile de asigurare nominalizate în decizia nr. 139/2003, sunt pasibili de rezilierea contractelor încheiate cu casele teritoriale de asigurări de sănătate, chiar dacă posedă o asigurare încheiată cu o altă societate. Împotriva sentinței a declarat recurs, pârâta C.N.A.S. Recurenta a invocat mai multe motive de casare ce vizează, deopotrivă, legalitatea și temeinicia soluției.

Între altele, ea a susținut că la data soluționării pricinii, actul administrativ supus controlului jurisdicțional nu mai era aplicabil, deoarece prin dispoziția art. 2, se stabilise că acreditarea societăților de asigurare este valabilă doar până la 31 decembrie 2003. Pe de altă parte, Curtea a ignorat împrejurarea că printr-o hotărâre judecătorească, devenită ulterior irevocabilă, instanțele de contencios administrativ au respins o acțiune cu obiect identic, formulată de Colegiul Medicilor Dolj. Totodată, recurenta a susținut că în realitate, din înscrisurile depuse de reclamant, în dosar, nu rezultă vătămarea unui drept subiectiv legitim, cerință impusă de lege pentru admisibilitatea acțiunii în contencios administrativ.

Recursul este fondat. Prin decizia nr. 139 din 11 martie 2003, emisă de pârâta C.N.A.S., s-a stabilit, în adevăr, că un număr de patru societăți de asigurare, nominalizate la art. 1, sunt acreditate să încheie asigurări de răspundere civilă profesională cu furnizorii de servicii medicale și farmaceutice aflați în contract cu casele de asigurări de sănătate din subordinea autorităților publice emitente. În articolul următor al deciziei s-a precizat durata limitată de aplicare a măsurii de acreditare, care expiră la data de 31 decembrie 2003. Rezultă, așadar, fără echivoc că la data soluționării cauzei (9 februarie 2004), actul administrativ cu caracter normativ nu mai era în vigoare, ca urmare a expirării termenului de valabilitate și a încetării caracterului său obligatoriu pentru toți subiecții de drept vizați.

Ignorând această împrejurare și admițând, totuși, acțiunea îndreptată împotriva unui act administrativ, a cărui aplicabilitate încetase prin expirarea termenului stabilit la data emiterii lui, curtea de apel a pronunțat o hotărâre vădit nelegală. Concluzia se impune și în raport cu un alt aspect care se referă la condițiile de admisibilitate a acțiunii prevăzute de art. 1 al Legii privind contenciosul administrativ nr. 29/1990, invocat atât de instanță, cât și în recursul pârâtei. Mai precis, este vorba de dovada vătămării reclamantului, într-un drept subiectiv, recunoscut de lege, care în speță nu a fost făcută de către Colegiul Medicilor din România.

Pe de altă parte, numai posibilitatea rezilierii în viitor a contractelor de asigurare încheiate de furnizorii de servicii medicale și farmaceutice, cu casele teritoriale de asigurări, menționate în considerentele sentinței, nu este suficientă pentru a justifica concluzia în sens contrar a instanței, cu consecința admiterii acțiunii și anulării actului administrativ. Așa fiind, urmează a se admite recursul și a fi modificată sentința, în sensul respingerii acțiunii introdusă de reclamantul Colegiul Medicilor din România.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta C.N.A.S. împotriva sentinței civile nr. 242 din 9 februarie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ. Modifică sentința atacată și în fond, respinge acțiunea formulată de reclamantul Colegiul Medicilor din România. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 martie 2005.