ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3854/2004

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3854/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta S.I.F. Banat Crișana SA

Arad a chemat în judecată A.P.S. București, pentru a fi obligată pârâta la

plata sumei de 33.300.000.000 lei, reprezentând prejudiciul suferit, prin

neîncasarea dividendelor, ca urmare a culpei pârâtei.

Prin întâmpinarea depusă, pârâta a

solicitat respingerea acțiunii, ca fiind prematur introdusă, față de

dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ., ca prescrisă și, pe fond, ca

neîntemeiată.

Cauza a venit la Curtea de Apel

București, prin declinarea de la Tribunalul București.

Prin sentința civilă 67 din 20 mai

2003, Curtea de Apel București a respins excepția dreptului la acțiune, iar pe fond

a admis acțiunea precizată și a obligat pe pârâtă la plata sumei de

33.000.000.000 lei.

S-a reținut, în legătură cu excepția

prematurității acțiunii (care a fost respinsă prin încheierea din 8 ianuarie

2002), că, față de probele depuse de reclamantă, aceasta a făcut dovada

efectuării concilierii, potrivit art. 720

1

C. proc. civ.

Cu referire la excepția de

prescripție a acțiunii (care a fost unită cu fondul), instanța a avut în vedere

dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul 167/1958, în sensul că reclamanta nu

a cunoscut paguba și întinderea acesteia decât în momentul finalizării

procesului de compensare plasat în anul 1999, până la această dată neavând cunoștință

nici de societățile comerciale la care pârâta i-ar fi cesionat acțiunile

nominative respective și nu se putea înregistra financiar cu o pagubă pe care a

cunoscut-o numai după 4 ani.

Susținerea pârâtei ar fi fost

justificată juridic, numai dacă, la data la care reclamanta a transferat la F.P.S.

acțiunile societăților de tip „exploatare a lucrărilor de îmbunătățiri

funciare”, pârâta i-ar fi oferit atunci acțiunile corespunzătoare în

compensare, iar reclamanta ar fi refuzat oferta.

Pe fondul litigiului, instanța a

avut în vedere dispozițiile Legii nr. 50/1994 și a H.G. nr. 656/1994, care au

creat cadrul legal special în procesul privatizării, privind înființarea R.A.I.F.,

iar în acest cadru, sub semnătura ambelor părți, s-a încheiat la 7 martie 1995 un

protocol de negocieri programate până la 21 martie 1995.

În consens cu protocolul, reclamanta

a propus lista cu societățile comerciale pentru compensare cu societățile de

tip S.C.E.L.I.F., iar pârâta a comunicat aprobarea compensării cotei de 30% din

capitalul social cuvenit F.P.P.-urilor, în baza Legii nr. 50/1994, urmând ca

pârâta să procedeze la înregistrarea acelor societăți la O.R.C., cu toate

mențiunile care se impuneau.

A rezultat, însă, din probe, că,

spre deosebire de reclamantă, pârâta nu a mai respectat protocolul, termenul

prevăzut și prima comunicare făcută, ca urmare a hotărârii Consiliului de

Administrație al F.P.S., pe care a anulat-o, de unde concluzia că reclamanta a

cedat cota de capital în valoare de 245.131.945.000 lei, dar pârâta nu i-a

compensat această valoare simultan cu cesiunea, întârziere care a cauzat o

pagubă reclamantei.

Cu alte cuvinte, instanța a

justificat existența prejudiciului, prin comportamentul pasiv al pârâtei

privind plata dividendelor, deși termenul prevăzut de Legea nr. 50/1994 era

imperativ pentru ambele părți.

Împotriva acestei hotărâri, a

declarat recurs pârâta A.P.A.P.S. (în prezent A.V.A.S.), care a invocat

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 10, 8, 7 și 9 C. proc.

civ., solicitându-se modificarea sentinței și respingerea acțiunii, iar în

subsidiar casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru

administrarea probei cu expertiză, greșit respinsă de instanța de fond.

I. În dezvoltarea motivului de

recurs prevăzut de art. 310 pct. 10 C. proc. civ. se susține, pe de o parte, că,

în mod nejustificat și fără nici o argumentare convingătoare, instanța de fond

a respins efectuarea unei noi expertize, iar pe de altă parte, dispunând

completarea expertizei inițiale, și cu toate că recurenta a depus în acest scop

atât actele de cesiune încheiate între părți cât și un număr important de

înscrisuri, pentru că această completare a expertizei s-a limitat la

obiectivele inițial stabilite, înscrisurile nu au mai fost examinate iar

instanța nu s-a pronunțat asupra semnificațiilor financiar-contabile ale

operațiunilor complexe intervenite între S.I.F.-uri și F.P.S., în contextul

actelor normative privind privatizarea.

În cadrul acestui motiv de recurs,

se face trimitere la conținutul actelor de cesiune a protocoalelor și a

efectelor acestora, ajungându-se la concluzia că inacțiunea pârâtei s-a reținut

fără ca instanța să analizeze actele de cesiune intervenite între părți,

subscrise de acestea și care fac referire la cadrul legal special în care s-a finalizat

compensarea, concomitent cu regularizarea portofoliului de acțiuni între părți,

respectiv Legea nr. 50/1994 și O.U.G. nr. 54/1998.

Motivul de recurs este nefondat,

deoarece art. 304 pct. 10 C. proc. civ. prevede ca instanța și nu alți

participanți în cadrul procesului să nu se fi pronunțat asupra unei dovezi

administrate sau a unui mijloc de apărare.

Or, în cauza de față, nu se pretinde

că instanța ar fi omis înscrisurile, ci că nu le-a apreciat ca necesare pentru

o nouă expertiză, constituind numai obiect de analiză în cadrul completării

raportului existent, dar care nu au schimbat concluzia inițială a expertului.

Cu alte cuvinte, instanța, analizând

aceste înscrisuri, nu le-a considerat pertinente pentru administrarea unei noi

probe, ceea ce excede conținutul textului vizând nelegalitatea sentinței,

invocat de recurentă.

Mai exact, din analiza pieselor

dosarului, rezultă că este vorba de un mod de apreciere a acestor înscrisuri de

către instanță, mai ales dacă se au în vedere obiectivele expertizei solicitate

de recurentă.

Faptul că înscrisurile și actele de

cesiune nu au schimbat concluzia expertului la întocmirea completării

expertizei, deși au fost analizate, nu intră sub incidența nelegalității la

care s-a referit legiuitorul în textul art. 304 pct. 10 C. proc. civ.

De aceea, toate discuțiile în

legătură cu greșita interpretare a convențiilor, protocoalelor sau a cadrului

legal, nu au nici o tangență cu acest motiv de nelegalitate, sub nici unul din

aspectele la care se referă.

II. În dezvoltarea motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se susține că, prin modul de

interpretare a Legii nr. 50/1994 și a celorlalte acte normative, operațiunea de

„compensație” exclude calificarea judiciară de „cesiune obișnuită” de acțiuni,

care să permită punerea în discuție a „dividendelor”.

Această susținere, recurenta o

întemeiază pe faptul că, în contextul legislației speciale, evaluările nu au

avut în vedere decât valoarea nominală a acțiunilor, făcându-se trimitere la

protocoalele intervenite între părți, de unde concluzia că factorul comun în

evoluarea relațiilor comerciale dintre F.P.S. și S.I.F., în procesul de

privatizare-restructurare, este „valoarea nominală a acțiunii”.

Tot în cadrul acestui motiv, se

arată că, la data publicării în Monitorul Oficial a diverselor acte normative,

legiuitorul nu a precizat valoarea la care se va efectua cesiunea de acțiuni,

menționându-se doar că se va ține seama de prevederile H.G. nr. 500/1994,

pentru ca în cazul Legii nr. 50/1994 să se stabilească quantumul creanței cu

întârziere, la data de 15 ianuarie 1996.

După ce se face trimitere și se

analizează actele normative intervenite în materie, inclusiv Legea nr. 82/1991,

se consideră că instanța eronat a redus „compensarea” la transferul de acțiuni

în compensare și, ca urmare, fără nici un temei probator, apreciază că

recurenta este culpabilă prin inacțiune pe neîndeplinirea obligației „de a

transfera reclamantei” societățile comerciale pe care le avea în portofoliu și

de la care a încasat dividende.

Motivul de recurs este nefondat, iar

analiza probelor, inclusiv expertiza, converg la concluzia că valoarea

acțiunilor deținute de reclamantă era cunoscută încă de la data transferului

participațiilor reclamantei la societăți, ceea ce avea drept consecință doar

transferul de pârâtă a acțiunilor, de aceeași valoare contabilă. Mai mult, în

cadrul procesului de compensare, pârâta a acceptat propunerea de compensare a

reclamantei, pe care ulterior a revocat-o.

Dar, se omite de recurentă că, compensarea

făcută cu întârziere a avut în vedere aceleași valori care existau și la

momentul la care, potrivit legii, trebuia să transfere reclamantei acțiuni în

schimbul celor cedate de F.P.S., și nu s-a dovedit că în intervalul de la

nașterea obligației F.P.S.-ului până la data când și-a îndeplinit-o a

intervenit o normă legală care să favorizeze acest transfer de acțiuni.

Invocarea nerespectării Legii nr. 82/1991

și critica făcută expertizei, că nu s-a stabilit dacă reclamanta avea o

evidentă contabilă analitică a creanțelor față de F.P.S., nu rezolvă obiectul

cauzei, pentru că recurenta avea prin nome imperative, enunțate chiar de

aceasta, obligația transferului de acțiuni, fără nici o legătură privind

exonerarea de obligație, dacă reclamanta avea o evidență clară contabilă a sumelor.

Afirmația din motivul de recurs, că

nu exista obligația legală de transferare a acțiunilor către reclamantă (care

cu întârziere a fost făcută), se contrazice cu logica elementară, pentru că, în

atare situație, ar trebui să se considere compensarea nelegală și să se ceară

restituirea acțiunilor, ceea ce nici nu s-a susținut și nici nu s-a făcut.

În aceste condiții când instanța a

avut în vedere actele normative care reglementau obligațiile părților și

raporturile juridice dintre acestea, aspecte neînlăturate de recurentă, nu se

poate reține nici una din situațiile menționate de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ.

III. În dezvoltarea motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct.7 C. proc. civ., se susține

contradictorialitatea considerentelor în privința pretinsului prejudiciu, prin

aceea că instanța a refuzat omologarea uneia din variantele expertizei, dar

reține în schimb varianta II, fără administrarea unei alte expertize, ceea ce a

condus la stabilirea unui prejudiciu greșit.

Motivul de recurs este nefondat,

deoarece, din lectura acestuia, rezultă mai mult o critică pe netemeinicie,

ceea ce legea nu mai reglementează ca motiv de recurs.

Deși nu se arată concret și explicit

în ce constă contradictorialitatea hotărârii, se constată că în răspunsul

expertului la obiecțiunile recurentei a rezultat că suma dividendelor încasate

de recurentă a fost mult mai mare decât a pretins pârâta, dar, respectându-se

principiul disponibilității, s-a acordat doar cât s-a solicitat prin acțiune.

IV. În dezvoltarea motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se susține, în principal,

excepția prescripției dreptului la acțiune [art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958,

în sensul că momentul în care se naște dreptul la acțiune coincide în general

cu data la care este încălcat dreptul subiectiv, excepțiile fiind de strictă

interpretare, făcându-se trimitere la dispozițiile art. 8 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958, în virtutea căruia momentul nașterii dreptului la

repararea prejudiciului este data când păgubitul a cunoscut paguba sau trebuia

să o cunoască, cât și pe cel care a produs-o].

Transpusă excepția la speță și

făcând analiza bunurilor transferate (acțiuni), recurenta consideră că,

potrivit Legii nr. 82/1991, paguba trebuia cunoscută de la data transferului de

acțiuni către F.P.S., făcându-se trimitere la texte din H.G. nr. 704/1993, de

aprobare a Regulamentului de aplicare a legii contabilității.

În cadrul recursului, se combate

apărarea reclamantei, în sensul că prescripția dreptului la acțiune curge de la

predarea pachetului de acțiuni când a fost în măsură să afle situația

dividendelor anterioare, cu dispozițiile art. 2 din Legea nr. 50/1994, fiind

vorba de reguli speciale, în ceea ce privește dreptul la dividende, pentru perioada

anterioară cesiunii.

În aceste condiții, se apreciază de

recurentă că se încalcă dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958

și, cum acțiunea a fost introdusă cu depășirea termenului de 3 ani de la data

vizată de recurentă, se pretinde că a fost încălcată legea de către instanță.

Și acest motiv de recurs este

nefondat, avându-se în vedere situația de fapt din speță și obiectul

litigiului, respectiv drepturi născute din fapte ilicite.

Așa cum s-a arătat și de recurentă,

dispoziția care operează este art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar

problema de esență, care rezolvă această excepție, constă în fixarea momentului

de la care reclamanta trebuia să acționeze pentru recuperarea despăgubirilor.

Mai înainte de a se analiza,

raportat la speță, momentul nașterii dreptului la acțiune din fapte ilicite, se

mai impun unele precizări de ordin teoretic, în sensul că, în atare situație,

deși dreptul de creanță se naște din momentul obiectiv al cauzării

prejudiciului, prescripția nu începe însă să curgă din acel moment, deoarece

este posibil ca o perioadă de timp păgubitul să nu cunoască existența pagubei

sau pe cel care răspunde de cauzarea ei și, deci, să nu poată acționa. Mai

mult, s-ar putea ajunge la paradoxul juridic ca dreptul la acțiune să se stingă

mai înainte ca cel păgubit să fi avut posibilitatea de a-l executa.

Legiuitorul a avut, însă, în vedere

și ipoteza ca începerea prescripției să nu fie excesiv întârziată, astfel că în

art. 8 din Decretul nr. 167/1958 s-a stabilit că aceasta curge de la data când

păgubitul trebuia să cunoască paguba și pe cel ce răspunde de ea.

Transpuse, aceste principii

teoretice la cauza de față, se constată că recurenta stabilește eronat momentul

nașterii dreptului la acțiune, pe baza unei interpretări care excede situației

de fapt, și anume, că paguba putea fi cunoscută din momentul sărăcirii

patrimoniului reclamantei, respectiv data la care au fost transferate pachetele

de acțiuni deținute de S.I.F. Banat Crișana la fostele S.C.E.L.I.F.-uri.

Așa cum corect s-a reținut și de

instanța fondului, momentul de la care a început să curgă prescripția este cel

al finalizării procesului de compensare în 1999, pentru că până la această dată

nu erau cunoscute societățile comerciale de la care pârâta i-ar fi cesionat acțiunile

nominative și asta, deoarece prejudiciul produs de pârâtă nu este consecința

ieșirii acțiunilor deținute de S.C.E.L.I.F.-uri din patrimoniul reclamantei, ci

a executării cu mare întârziere a obligațiilor care reveneau F.P.S.-ului, de a

transfera la schimb acțiuni la societăți din patrimoniul său.

Cu alte cuvinte, numai din momentul

în care au fost cunoscute societățile comerciale la care cu mare întârziere

pârâta a cesionat acțiunile ce se cuveneau reclamantei, aceasta a avut

reprezentarea pagubei respectiv a dividendelor încasate pe tot intervalul de

pârâtă, deși se cuveneau reclamantei și, în raport de aceasta, care s-a

finalizat în 1999, acțiunea este introdusă în termen și nu sunt incidente

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

De menționat, în această problemă a

excepției de prescripție, că nu s-a făcut nici o dovadă de către pârâtă că

procesul de compensare, bazat pe Legea nr. 50/1994, s-a încheiat anterior

intervalului de 3 ani în care se putea formula acțiunea de față. Dimpotrivă,

s-au depus de reclamantă acte de cesiune din 1999, ceea ce face neîntemeiată

excepția invocată de pârâtă, așa cum s-a mai arătat.

Acest motiv de nelegalitate (art. 304

pct. 9 C. proc. civ.) este invocat și pe fondul cauzei, deși în cadrul

celorlalte motive s-a făcut referire (mai puțin prescripția) tot la fondul

litigiului, motive la care s-a răspuns deja și pentru care se mențin

argumentele.

În dezvoltarea acestui motiv de

nelegalitate pe fond, se susține că nu au fost examinate problemele în cadrul

normativ legal, invocându-se legislația specifică privatizării (care a fost

ignorată de instanță), ajungându-se la concluzia că paguba pretinsă nu are

ființă legală, iar legea specială nu sancționează conduita pârâtei care a

convenit cu reclamanta în limitele legii speciale transferul de acțiuni

A.P.A.P.S., care a avut o conduită permisă de lege, ceea ce exclude o faptă

ilicită sau o culpă în întârzierea realizării acordului de transfer.

Tot în cadrul acestui motiv, pe

fondul litigiului, se face referire la expertiza H.D.V. și la dispoziții

considerate speciale de către recurentă, care sunt incidente, dar care nu au

fost avute în vedere de instanță, pentru că, în caz contrar, s-ar fi ajuns la

unica concluzie că procesul de compensare dintre F.P.S. și S.I.F.-uri s-au suprapus

în timp cu procesul de regularizare și de restructurare a portofoliilor proprii,

prin schimb de acțiuni.

De aceea, în opinia recurentei, se

exclude caracterizarea de „cesiune uzuală de acțiuni”, dată de reclamantă,

pretinsă drept faptă ilicită generatoare de daune calculate prin raportare la

dividendele cuvenite.

O altă omisiune din partea instanței,

în analiza și interpretarea legilor în materie, se consideră și neanalizarea

corelației compensării cu celelalte operațiuni specifice restructurării portofoliilor

F.P.S. și S.I.F.-uri, deși actele normative enunțate au fost completate de

legiuitor prin O.U.G. nr. 54/1998, în sensul stingerii obligațiilor F.P.S.

Raportat la acest ultim act normativ,

procedura de compensare își desfășoară normal cursul până în prezent, avându-se

în vedere și dispozițiile art. 1146 C. civ.

Și această susținere din motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondată.

Este de necontestat, cum s-a arătat

și la analiza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., că

instanța a avut în vedere cadrul legal special, adică Legea nr. 50/1994, în

temeiul căreia atât reclamanta cât și pârâta aveau obligația comună de a

compensa cota de 30% din capitalul social la societățile comerciale de

exploatare și lucrări de îmbunătățiri financiare pe care le deținea reclamanta.

În considerentele sentinței se

vorbește de cadrul legal special în procesul de privatizare, ceea ce înseamnă

că nu este nici o omisiune sau o interpretare greșită a legii din partea instanței.

Tocmai că, în acest cadru legal

special, s-a încheiat între părți în 1995 un protocol, din care rezultă că

negocierile dintre reclamantă și pârâtă s-au stabilit pentru 21 martie 1995,

reclamanta propunând lista cu societățile comerciale pentru compensare de tip S.C.E.L.I.F.,

iar pârâta, într-o primă fază, a comunicat aprobarea compensării cotei de 30%

din capitalul social cuvenit în baza Legii nr. 50/1994, urmând să procedeze la

înregistrarea acestor societăți la Oficiul Registrului Comerțului, după care

pârâta a manifestat un comportament oscilant, revenirea la prima adresă și

chiar anulând hotărârea inițială a Consiliului de Administrație al F.P.S.,

consecința fiind că pârâta nu și-a îndeplinit obligația de a transfera la

rândul său în termenul stabilit de legea specială acțiuni de aceeași valoare cu

cele pe care reclamanta le deținea la societățile de tip S.C.E.L.I.F.

Rezultă că instanța a dat o

interpretare corectă legii și nu recurenta. pentru că nu putea norma juridică

să prevadă că pârâta nu avea nici o obligație, mai ales că. în baza Legii nr. 50/1994,

s-a încheiat și protocolul între părți.

Nu se poate primi apărarea

recurentei, că obligația creată în sarcina pârâtei era o obligație de mijloace,

din moment ce legiuitorul a stabilit și termen de realizare a transferului de

acțiuni, nerespectat de recurentă.

Se apreciază că obligațiile părților,

derivând din legea specială și nu contractuală, nerespectarea acestora de către

una din părțile implicate dă naștere la răspunderea delictuală, așa cum este

reglementată de art. 1084 C. civ.

Este real că legea nu a prevăzut un

termen în procesul de compensare, dar asta nu justifică modul de abordare a

acestei probleme de către recurentă, deoarece părțile, în baza legii speciale,

de comun acord, și după analizele de rigoare, au încheiat protocolul în care au

stabilit termenul de 20 martie 1995 pentru compensare, și care trebuia

respectat de fiecare dintre părți.

Or, tocmai acest termen nu a fost

respectat de pârâtă, iar dispozițiile invocate nu au fost omise de instanță,

dar nu aveau incidență cu problema în discuție, care a fost complicat expusă

făcându-se abstracție de legea specială și de protocolul încheiat în baza

acesteia, care au dat naștere raporturilor obligaționale imperative pentru

părți.

Pentru aceleași rațiuni, invocarea art.

1146 C. civ. nu se justifică la obiectul pricinii, pentru că partea din

raportul juridic care a întârziat compensarea și, deci, stingerea datoriilor a

fost pârâta.

În raport de cele arătate, nefiind

incident nici unul din motivele de nelegalitate invocate, urmează a se respinge

recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul declarat de A.V.A.S. București,

împotriva sentinței nr. 67 din 20 mai 2003 a Curții de Apel București, secția a

VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 20 octombrie 2004.