ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5670/2004

Asupra recursului în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Judecătoria Giurgiu, prin sentința

penală nr. 286 din 13 februarie 2002, a condamnat pe inculpatul E.N. la o

pedeapsă de 6 luni închisoare și la două pedepse de câte o lună închisoare,

pentru infracțiunile de denunțare calomnioasă, distrugere și tulburare de

posesie, prevăzute de art. 259, art. 217 și art. 220 C. pen.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34

lit. b) din același cod, a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai

grea, de 6 luni închisoare.

Potrivit art. 81 C. pen., a

suspendat condiționat executarea pedepsei pe durata unui termen de încercare de

2 ani și 6 luni.

Totodată, a obligat inculpatul să

plătească 11.000.000 lei despăgubiri părții civile D.L. și a respins cererea de

despăgubiri formulată de partea vătămată E.G.

S-a reținut că inculpatul, la 14

octombrie 1998, a formulat o plângere penală, pe care a menținut-o, prin care a

solicitat cercetarea părții vătămate E.G., învinuind-o de falsificarea a două

contracte de vânzare-cumpărare, deși, ulterior, raportul de expertiză

criminalistică a atestat că cele două acte nu prezintă urme de falsificare.

De asemenea, în luna aprilie 2000,

inculpatul a ocupat fără drept și a distrus cultura de floarea soarelui de pe

terenul aparținând părții vătămate D.L.

Tribunalul Giurgiu și Curtea de Apel

București au respins apelul și recursul declarate de inculpat.

În baza art. 409 și a art. 410 alin.

(1) partea I pct. 8 C. proc. pen., procurorul general al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare

împotriva celor trei hotărâri, considerând că, fără a lua în seamă caracterul

lacunar al probatoriului administrat, instanțele au comis o gravă eroare de

fapt, ce a avut drept consecință greșita condamnare a inculpatului.

Recursul în anulare este fondat.

Potrivit alin. (1) al art. 66 C. proc.

pen., învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu

este obligat să-și dovedească nevinovăția, dispoziție care se completează cu

prevederile art. 23 pct. 11 din Constituția României potrivit căruia până la

rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este

considerată nevinovată, toate acestea întregite cu principiul „in dubio pro

reo”, potrivit căruia orice îndoială se interpretează în favoarea învinuitului

sau inculpatului.

Astfel, în legătură cu infracțiunea

de denunțare calomnioasă instanțele nu au verificat dacă inculpatul a fost de

bună sau de rea credință, pentru a stabili forma de vinovăție caracteristică

acestei fapte.

Denunțarea calomnioasă are un obiect

juridic special complex, format, în principal, din relațiile sociale care

privesc corectitudinea, buna credință ce trebuie dovedite cu prilejul sesizării

organelor judiciare și a administrării probelor necesare pentru tragerea la

răspundere a celor care au săvârșit infracțiuni, iar în secundar, din relațiile

sociale în legătură cu importante atribute ale persoanei cum ar fi onoarea,

demnitatea sau chiar libertatea.

Reaua-credință trebuie dovedită de

acuzare și probată distinct de probațiunea eventualei legături dintre faptul

imputat și persoana în sarcina căreia el este pus.

Reaua-credință presupune că

făptuitorul, având cunoștință că afirmațiile cuprinse în sesizarea sa sunt

neadevărate, sunt false sau că probele sunt mincinoase, realizează hotărârea

luată pentru a lovi în interesele persoanei pe nedrept învinuite.

Dovada relei-credințe este absolut

necesară pentru existența laturii subiective a infracțiunii.

Or, în cauză, instanțele au

considerat dovedită vinovăția inculpatului, reținând că sesizarea acestuia este

neîntemeiată, menționând, ca unic argument faptul că din raportul de expertiză

criminalistică nu au rezultat urme de falsificare, deși inculpatul s-a apărat

în sensul că, învinuirea din plângerea făcută împotriva părții vătămate nu este

mincinoasă în totalitate și a susținut că a acționat în apărarea intereselor

minorei S.M., deoarece a considerat că prin vânzarea unui imobil de către

partea vătămată, au fost afectate interesele minorei, în sensul că asupra

imobilului vândut avea drept de proprietate și aceasta ca moștenire de la mama

sa. În aceste condiții, el a apreciat că semnăturile de pe act au fost

falsificate.

Însă nici organele de urmărire

penală și nici instanțele de judecată nu au clarificat complet acest aspect.

Față de cele arătate, se relevă că

modul de interpretare adoptat exclude posibilitatea ca atunci când faptele

imputabile nu există, denunțul să fi fost făcut totuși cu buna credință,

autorul fiind convins, din datele ce le deținea, că plângerea sa este conformă

cu realitatea.

În concluzie, instanțele și organele

de urmărire penală aveau obligația de a cerceta acest lucru și, pentru

completarea materialului probator și clarificarea aspectelor invocate, pentru a

stabili dacă inculpatul a acționat sau nu cu rea-credință la întocmirea

plângerii, se impune restituirea cauzei la procuror, în temeiul art. 333 C.

proc. pen.

În legătură cu infracțiunile de

tulburare de posesie și distrugere, se constată că au fost ignorate exigențele

impuse în mod imperativ de textele de lege privind obligația de a lămuri cauza

sub toate aspectele numai pe bază de probe, conform art. 62 C. proc. pen.,

instanțele preluând necritic susținerile părții vătămate, fără a ține cont de

faptul că majoritatea probelor conducea la convingerea certă că inculpatul nu a

avut intenția de a săvârși faptele reținute în sarcina sa.

Astfel, apărarea inculpatului că

terenul pe care se afla floarea-soarelui și pe care l-a discuit, cultivând

porumb, este în sola 70 din administrarea fiului său, E.M., iar partea vătămată

are suprafața de 8 ha în sola 71, unde nu a efectuat nici o lucrare agricolă,

trebuia verificată cu atenție.

Totodată, instanțele nu au dat

importanța care s-ar fi cuvenit adreselor nr. 1478 din 23 noiembrie 2000 a

Primăriei comunei Toporu care confirmă că, Asociația E.M. a fost pusă în

posesie cu sola 70.

Mai mult, aceeași primărie, prin

adeverința nr. 456 din 3 mai 2000, a atestat că partea vătămată D.V.L. a fost

pusă în posesie cu 8 ha teren arabil în sola 71, având ca vecini pe

moștenitorii lui E.D. și B.T.

Această situație de fapt este

confirmată și de adresa nr. 34 din 9 ianuarie 2002, prin care Primăria comunei

Toporu transmite instanței copiile titlurilor de proprietate nr. 61650 și nr.

61651 aparținând părții vătămate și lui D.L., pe care aceștia refuză să le

ridice, deoarece nu corespund vecinii și solele.

De altfel, cu ocazia judecării

apelului declarat de inculpat, în încheierea din 16 octombrie 2002, partea

vătămată învederând instanței că „în anii 1999 – 2000 a avut cele 8 ha de teren

în sola 71 care, ulterior, a devenit sola 70, prin schimbarea numerotării”, a

recunoscut implicit susținerile inculpatului.

Or, având în vedere contradicțiile

dintre actele invocate mai sus și cele pe care s-au bazat, în principal,

instanțele când au reținut vinovăția inculpatului, și anume procesul-verbal din

5 mai 2000 (care în mod eronat a fost considerat ca fiind de punere în

posesie), se impunea lămurirea cu exactitate a amplasamentului terenului pe

care-l deține, în realitate, partea vătămată.

Astfel, prin procesul-verbal din 5

mai 2000, s-a constatat de către comisia constituită la nivelul primăriei că

recolta a fost în sola 71, atribuită părții vătămate, având ca vecin pe B.T. și

moștenitorii lui E.D., iar titlul de proprietate, așa cum am arătat, indică

alți vecini.

În același timp însă, primăria, prin

adresa nr. 546 din 31 mai 2000, a comunicat că Asociația Familială E.M.,

cuprinzând un număr de 7 persoane, a fost pusă în posesie tot în sola 71, dar

nu pe același amplasament cu partea vătămată. Ulterior, aceeași instituție a

comunicat instanței că asociația are, de fapt, amplasamentul în sola 70.

Pentru existența infracțiunii de

tulburare de posesie trebuie întrunit conținutul constitutiv al acesteia. Sub

acest aspect, elementul material al laturii obiective constă într-o acțiune de

ocupare care presupune pătrunderea în imobil, fără drept, cu intenția de a

rămâne în el și de a-l poseda.

Nu comite infracțiune de tulburare de posesie cel

care efectuează acțiunea de ocupare a unui imobil în baza unui ordin de

repetiție sau cel care realizează această acțiune în baza unei hotărâri de

evacuare.

Sub aspectul laturii subiective,

infracțiunea de tulburare a posesiei contra patrimoniului privat ori public se

comite numai cu intenție directă sau indirectă, fără a avea importanță mobilul

sau scopul cu care a acționat făptuitorul.

Fapta săvârșită din culpă nu este

încriminată.

Se constată astfel că în cauză s-a

pronunțat o soluție de condamnare fără a se efectua o completă cercetare

judecătorească potrivit legii, în vederea stabilirii adevărului.

Așa fiind, conform art. 200 C. proc.

pen., „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire

la existența infracțiunilor, identificarea făptuitorilor și la stabilirea

răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună

trimiterea în judecată”.

În raport de cele învederate, pentru

clarificarea tuturor aspectelor, în vederea lămuririi complete a faptelor și a

stabilirii indubitabile a vinovăției, se impune a se dispune efectuarea unei

expertize topo, care să stabilească loturile pe care le dețin în proprietate

părțile, a unei expertize tehnice, care să lămurească mai multe aspecte cu

privire la terenul în litigiu, cum ar fi să stabilească felul terenului, dacă

pe acesta au existat sau nu culturi în perioada respectivă și nu în ultimul

rând a se proceda la audierea martorilor, precum și la administrarea oricăror

altor probe considerate a fi necesare, utile și pertinente cauzei.

Neprocedând astfel, instanțele de

judecată au comis o gravă eroare de fapt, ceea ce constituie cazul de recurs în

anulare, prevăzut de art. 410 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

În consecință, urmează a se admite

recursul în anulare, a se casa hotărârile atacate și în temeiul art. 333 C.

proc. pen., a se restitui cauza la Parchetul de pe lângă Judecătoria Giurgiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în

anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție împotriva sentinței penale nr. 286 din 13 februarie 2002

a Judecătoriei Giurgiu, deciziei penale nr. 674 din 13 noiembrie 2002 a

Tribunalului Giurgiu și deciziei penale nr. 2521 din 18 decembrie 2002 a Curții

de Apel București, secția a II-a penală, privind pe intimatul inculpat E.N.

Casează hotărârile atacate.

În temeiul art. 333 C. proc. pen.,

dispune restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Giurgiu.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 2

noiembrie 2004.