ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6147/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 249 din 30

octombrie 2003 a Tribunalului Hunedoara, inculpatul L.F.G. la 2 ani și 6 luni

închisoare, pentru infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1) și

(2) lit. b) și c) C. pen., cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen.

În baza art. 81 și art. 110

C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata

termenului de încercare de 4 ani și 6 luni.

I s-au pus în vedere

dispozițiile art. 83 C. pen.

A fost obligat să plătească

solidar cu partea responsabilă civilmente despăgubiri civile și cheltuieli

judiciare.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut că, în seara zilei de 4 iunie 2002, în jurul

orelor 22,30, în timp ce partea vătămată mergea spre casă a observat doi tineri

dintre care unul era inculpatul, ce discutau în apropierea ei. La un moment

dat, recurentul  s-a apropiat de victimă i-a smuls de la gât lănțișorul de aur,

după care amândoi au fugit printre blocuri.

Împotriva acestei soluții

Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara și inculpatul au declarat apel.

Curtea de Apel Alba Iulia,

prin decizia nr. 123 din 6 aprilie 2004, a admis apelul declarat de Ministerul

Public, a casat hotărârea atacată și potrivit art. 83 C. pen., a revocat

beneficiul suspendării condiționate a pedepsei de un an închisoare la cât a fost

condamnat prin sentința nr. 426/2002 a Judecătoriei Deva pe care a adăugat-o la

pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare, aplicată prin sentința nr. 249/2003 a

Tribunalului Hunedoara, inculpatul urmând să execute în total 3 ani și 6 luni

închisoare.

Apelul inculpatului a fost

respins prin aceeași decizie.

Inculpatul a declarat

recurs.

Apărătorul a criticat

hotărârile pronunțate sub aspectul legalității și temeiniciei lor susținând că

în mod greșit recurentul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de

tâlhărie.

În acest sens, apărătorul a

susținut că din probele administrate în cauză, inclusiv din relatările

victimei, nu rezultă cu certitudine că inculpatul este autorul infracțiunii,

care a fost reținută pe nedrept în sarcina acestuia.

Astfel, din declarațiile

martorilor rezultă că aceștia nu au putut să-l identifice pe recurent ca fiind

persoana care a fugit pe lângă ei, deoarece nu au putut să-i descrie

înfățișarea și îmbrăcămintea și nici că l-au văzut smulgând acel lănțișor ori

îmbrâncind pe victimă. Toți martorii au declarat că li s-a părut că persoana ce

a trecut în fugă pe lângă ei, ar fi inculpatul.

Apreciind că instanțele au

comis o gravă eroare de fapt, apărătorul a solicitat admiterea recursului,

casarea hotărârilor și achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit.

a), combinat cu art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Recursul nu este fondat.

Analizând decizia atacată în

raport cu motivele de recurs invocate se constată că aceasta este legală și

temeinică sub toate aspectele.

Astfel, din probele

administrate care au fost corect interpretate rezultă că recurentul L.F.G. este

autorul infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată și condamnat.

Astfel, cu ocazia efectuării

urmăririi penale martorii au declarat că l-au recunoscut pe inculpat, iar în

instanță ei au menționat că în momentul când recurentul a trecut pe lângă ei,

fiecăruia i s-a părut că este recurentul L.F.G. pe care-l cunoșteau mai de mult

dar nu au avut certitudine cu privire la persoana lui. Toți martorii au confirmat

că inculpatul a stat cu ei în fața blocului în care locuiesc până la orele

21,30. Coroborând declarațiile acestora cu relatările inculpatului că a fost în

zona în care s-au petrecut faptele, în jurul orelor 22,30, se desprinde

concluzia că acesta din urmă a comis fapta imputată.

Împrejurarea că în fața

instanței, martorii nu au mai relatat cu certitudine că cel care a smuls

lănțișorul de aur de la gâtul victimei a fost inculpatul, nu duce la concluzia

că acesta din urmă nu a comis fapta pentru că la anchetă ei l-au identificat ca

fiind autorul infracțiunii, iar atitudinea lor din instanță este explicabilă

având în vedere relațiile de prietenie dintre ei și din acest motiv au căutat

ca prin declarațiile lor să-i ușureze situația.

Nici contradicția cu privire

la culoarea părului, precum și împrejurarea că martorii nu au putut să descrie

îmbrăcămintea purtată de acesta nu-l absolvă pe recurent de răspundere penală,

întrucât fiind întuneric și evenimentele desfășurându-se cu repeziciune,

inculpatul fugind de la locul faptei printre blocuri, era și normal ca martorii

să nu rețină amănunte de acest gen.

Instanța reține că

declarațiile martorilor de la anchetă exprimă adevărul, deoarece din dosar nu

rezultă că aceștia ar fi interesați să-l acuze pe nedrept de comiterea

infracțiunii.

În consecință, recursul

urmează să fie respins.

Cheltuielile efectuate de

stat cu ocazia soluționării cauzei vor fi restituite de către recurent în

solidar cu partea responsabilă civilmente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de inculpatul L.F.G. împotriva deciziei penale nr. 123 din 6

aprilie 2004 a Curții de Apel Alba Iulia, ca nefondat.

Obligă pe recurentul

inculpat să plătească statului în solidar cu partea responsabilă civilmente

V.V. suma de 1.200.000 lei cheltuieli judiciare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 19 noiembrie 2004.