ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3580/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rechizitoriul nr. 23/P/1999 din 13 septembrie 1999, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a trimis în judecată pe inculpatul F.M.C., pentru săvârșirea infracțiunii de reproducere și difuzare fără consimțământul titularului dreptului adiacent al dreptului de autor, a unei casete audio și a copertei aferente, prevăzută de art. 142 lit. a), b), l) și m) din Legea nr. 8/1996, privind dreptul de autor și drepturile conexe și pentru concurență neloială, prevăzută și pedepsită de art. 5 lit. a) și b) din Legea nr. 11/1991, privind combaterea concurenței neloiale.

Prin sentința penală nr. 160, pronunțată la data de 28 februarie 2002, în dosarul penal nr. 3004/1999, Tribunalul București, secția a II-a penală, l-a condamnat pe inculpat la mai multe pedepse între 3 luni și 6 luni închisoare, conform dispozițiilor art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., urmând să execute 6 luni închisoare. Conform art. 81 alin. (2) C. pen. și art. 82 alin. (1) C. pen., executarea pedepsei a fost suspendată pe un termen de 2 ani și 6 luni, atrăgându-i-se atenția. Pretenția părții civile a fost respinsă.

Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia penală nr. 143, pronunțată la 14 martie 2003, în dosarul penal nr. 1182/2002 a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare, considerând că aplicând câte o pedeapsă pentru fiecare alternativă a infracțiunii, prevăzută de art. 142/1996 fără să se fi schimbat încadrarea juridică, dar mai ales nefiind cazul întrucât a comis o singură infracțiune, prin mai multe modalități care pot fi reținute și singure, instanța de fond a pronunțat o hotărâre greșită. Rejudecând cauza, în fond după casare, Tribunalul București, secția a II-a penală, prin sentința penală nr. 943 pronunțată la data de 27 octombrie 2003, în dosarul penal nr. 2242/2003, instanța l-a condamnat pe inculpatul F.M.C.

în aceiași manieră, respectiv cu o pedeapsă pentru fiecare alternativă a infracțiunii, dispunând suspendarea conform art. 81 C. pen., pentru fiecare în parte și aplicând grațierea condiționată, conform art. 1 din Legea nr. 543/2002. Pentru a se pronunța astfel, în fapt s-au reținut următoarele: Partea civilă M.S. SRL, licențiat exclusiv S.M., pentru România și Republica Moldova, avea dreptul exclusiv de a manufactura, difuza și reproduce public, fonogramele din catalogul S.M., albumul a fost astfel realizat de și pe cheltuiala S.M., M.S. F.M.C., inculpat, administratorul firmei P.G. a fost extrem de sincer și cooperant, de la început, el arătând că a cunoscut parțial legislația și a răspuns, dar nu a efectuat personal reproducerea casetelor, care în intenția și reprezentarea sa, aveau un conținut C.V.

și pe care a dorit să le scoată anterior evenimentului sportiv (Campionatul Mondial de Fotbal din Franța). Inculpatul a precizat că nu a participat sau verificat personal casetele înregistrate. Probele ce au stat la baza reținerii situației de fapt și a vinovăției au fost înafara declarațiilor părților: contractul de licență exclusivă al S.M. cu M.S., procesele verbale de constatare ale organelor de poliție și de ridicare obiecte, probe materiale, adresele 790 și 44/1998 ale O.R.D.A. și respectiv ale Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, declarațiile martorilor R.A.C., M.S., L.R., P.C.S., I.E., P.D.M., S.M., C.D. și s-a realizat un experiment criminalistic, întocmindu-se proces-verbal.

Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia penală nr. 125/ A din 20 februarie 2004, pronunțată în dosarul penal nr. 459/2004, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și le-a desființat sub aspectul laturii civile, respectiv a înlăturat obligarea inculpatului la plata sumei de 100.000.000 lei daune morale. În considerente s-a arătat că, rejudecarea având loc ca urmare a admiterii apelului declarat de inculpat, împotriva unei sentințe care nu-l obligase la daune morale și pe alte aspecte decât acesta, nu putea conduce la soluția obligării la daune morale, reprezentând o „îngreunare” a situației inculpatului, ceea ce legea nu permite în propria sa cale de atac (rejudecarea era urmare admiterii căii de atac utilizată de inculpat).

Inculpatul a atacat cu recurs și în termen legal această decizie, invocând greșita aplicare a legii (art. 385 9 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen.) sub mai multe aspecte și al gravei erori de fapt (art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.); - prima instanță nu s-a pronunțat asupra schimbării încadrării juridice; - nu au fost întrunite elementele constitutive ale infracțiunii reținute atât sub aspectul laturii obiective, cât și al laturii subiective; - nu este autorul infracțiunilor; - nu s-a efectuat o expertiză de specialitate. Inculpatul recurent a solicitat admiterea recursului și achitarea sa, întrucât așa cum s-a desfășurat activitatea, nu reprezintă o infracțiune de care să fie responsabil (fără a nega fapta).

Înalta curte de Casație și Justiție examinând hotărârea atacată și sentința de fond, după casare, în raport de motivele invocate, probele existente și dispozițiile legale aplicabile, constată că recursul este fondat sub alte aspecte, aduse în discuție din oficiu (art. 385 5 C. proc. pen.), și anume sub aspectul încadrării juridice al faptei, dar în alt sens decât cel avut în vedere până în acest moment. Răspunzând mai întâi motivelor de recurs formulate sunt de reținut câteva aspecte: Indiferent că instanța a menționat sau nu dispozițiile art. 334 C. proc. pen., fiindcă sesizarea de către parchet se face „in rem”, aceasta putea să dea orice inculpatului prin una sau mai multe infracțiuni, cu atât mai mult cu cât toate erau întemeiate pe același text, diferind doar alineatele.

Elementele constitutive ale infracțiunii de reproducere a unei opere înafara condițiilor legale, difuzare și concurență neloială sunt întrunite așa încât, instanțele au procedat corect. Latura obiectivă subzistă chiar dacă activitatea de reproducere au făcut-o alte persoane dar, după modelul indicat inculpatului. Latura subiectivă este realizată, chiar dacă nu în forma intenției directe ci a celei indirecte: inculpatul neprocedând exact cum prevedea legea (atât cât o cunoștea) putea să prevadă rezultatul și chiar dacă nu l-a urmărit (prejudicierea părții civile), a acceptat posibilitatea producerii lui (art. 19 C. pen.).

Susținerea că „nu este autorul” inculpatul o face din eroare, considerând că într-o asemenea situație, executanții ar purta răspunderea, iar împrejurarea că nu s-a efectuat și o expertiză de specialitate nu e de natură să fie considerată omiterea unei probe esențiale, întrucât față de celelalte probe, inclusiv experimentul judiciar, ea nu mai avea caracter „esențial”, nu mai era necesară. În schimb fapta inculpatului nu reprezintă o infracțiune, pentru că ea nu prezintă pericolul social specific acesteia. Nu orice încălcare a legii are caracter penal. Ea trebuie să aibă și un pericol social ridicat atât din punct de vedere al faptei (unde, când, cum a fost comisă, ce rezultat a produs, cât de grea e repararea acestuia) cât și al inculpatului (persoană cu trai parazitar, fără ocupație, cu antecedente penale, abil, nesincer, etc.).

În cauza de față aportul infracțiunii al inculpatului, rezultatul produs, nu conțin elemente de periculozitate infracțională deosebită. Inculpatul este o persoană instruită, responsabilă, a absolvit facultatea de drept pe parcursul procesului, fără antecedente penale, cu o comportare bună anterior infracțiunii, sincer și autocritic. Reiese cu evidență că a înțeles cu câtă atenție trebuie respectate legile și că nu prezintă vreun pericol pentru societate. Astfel fiind, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată că fapta comisă nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni, devenind operabile dispozițiile art. 18 1 C. pen. Sub acest aspect, urmează a fi admis recursul și casate ultimele două hotărâri, de fond și apel, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc.

pen. În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. b 1 ) C. proc. pen., cu referire la art. 18 1 C. pen., urmează ca inculpatul să fie achitat și să fie obligat la o amendă administrativă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de inculpatul F.M.C., împotriva deciziei penale nr. 125 din 20 februarie 2004 a Curții de Apel București, secția I penală. Casează decizia atacată și sentința penală nr. 943 din 27 octombrie 2003 a Tribunalului București, secția a II-a penală, cu privire la condamnarea inculpatului. În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. b 1 ) C. proc. pen., cu referire la art. 18 1 C. pen., achită inculpatul pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 142 lit. a), art. 142 lit. b), art. 142 lit. e), art. 142 lit. m) din Legea nr. 8/1996 și art. 5 lit. a) și b) din Legea nr. 11/1991. În baza art. 90, raportat la art. 91 C. pen., aplică inculpatului sancțiunea cu caracter administrativ a amenzii de 1.000.000 lei.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 29 iunie 2004.