cererei nr. 14679/02
prezentate de Amar ZAHAF
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea Întâi), ședindu-se pe 4 mai 2006 într-o cameră compusă din:
Dl. C.L. Rozakis, președinte,
Dl. L. Loucaides,
Dl. J.-P. Costa,
Dlele F. Tulkens,
Dli. D. Spielmann,
S.E. Jebens,
judecători,
și din Dl. S. Nielsen, grefier de secțiune,
Ținând seama de petiția menționată mai sus introdusă pe 4 aprilie 2002,
Ținând seama de decizia Curții de a se prevala de art. 29 § 3 din Convenție și de a examina simultan admisibilitatea și fondul cauzei,
Ținând seama de observațiile prezentate de guvernul pârât și de cele prezentate ca răspuns de reclamant,
După deliberație, pronunță următoarea decizie:
Reclamantul, dl. Amar Zahaf, este cetățean algerian, născut în 1933 și locuind la Pontault-Combault. Este reprezentat în fața Curții de către dna. P. Riquier, avocat la Saint-Germain-en-Laye. Guvernul pârât era reprezentat de agenția sa, dna. E. Belliard, directoare a Afacerilor Juridice la ministerul Afacerilor Externe.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Reclamantul a servit în armata franceză în Algeria în calitate de recrut din 3 noiembrie 1953 până la 20 februarie 1956.
Pe 1 iulie 1958, a fost rechemat pentru a fi încorporat pentru a efectua serviciu intermitent comportând patrule în casbah-ul din Alger și pazi în fermele din Mitidja.
Pe 2 iunie 1960, după o tură de pază asigurată într-o fermă situată în spatele aeroportului din Alger, camionul care-l transporta ar fi negociat prost un viraj și s-ar fi răsturnat. Reclamantul ar fi fost ejectat din vehicul și ar fi pierdut cunoștința. Evacuat la spitalul Maillot din Alger, ar fi rămas opt zile și ar fi revenit mai multe ori în consultație. Ar fi suferit apoi de dificultăți, surditate a urechii stângi, cvasi-orbeală a ochiului stâng și dureri lombale persistente.
Din 8 septembrie 1960, reclamantul a fost definitivreformat de comisia de reformă din Alger.
Pe 31 martie 1992, a formulat o cerere de pensie din cauza infirmităților sale. La această ocazie, a fost examinat de medicii experți ai centrului de reformă din Fontenay-sous-Bois care, printr-un raport datat 19 iulie 1994, au constatat diverșii lui traumatisme. Diagnosticul experților a fost următorul:
Nr. Diagnosticare Procentaj de Invaliditate
1 Scădere de acuitate vizuală a ochiului stâng. Acuitate vizuală ochi stâng: 1/20 ne-ameliorabilă. 65% neimputabil
2 Secvele de traumatism rahidian, lombalgii (...) Rx compresie L4 L5 importantă discartroză sus și sub-jacentă. 25% neimputabil
3 Cofoza urechii stângi surditate completă. Pierdere auditivă: ureche stânga = 98,75 dbs. 15% neimputabil
4 Disfigurare prin extropie stânga. 10% neimputabil
Pe 26 ianuarie 1995, secretariatul de stat al veteranilor a respins cererea sa de pensie, cu următoarele motive:
„(...) dovada imputabilității la serviciu al primei infirmități nu este adusă și presupunerea nu-i poate beneficia, rănile invocate nefiind constatate în termenele legale, adică înainte de debarcarea în Franța a dlui Zahaf, pe 20 februarie 1956 (...).
Dovada non-imputabilității la serviciu ale 2-a și 3-a infirmități rezultă din faptul că se agă de afecțiuni a căror origine este anterioară serviciului și evoluția independentă de acesta și care nu au fost agravate de acesta (...).
A patra infirmitate este în relație medicală directă și determinantă cu [prima] infirmitate (...)."
Reclamantul a declarat recurs împotriva acestei decizii la tribunal de pensii militare din Bobigny, care a pronunțat sentința pe 5 aprilie 1996.
Recursul reclamantului a fost respins cu următoarele motive:
„(...) rezultă din elementele dosarului că reclamantul chemat la serviciu pe 8 februarie 1954, radiat din evidență pe 20 februarie 1956 apoi rechemat pe 1 iulie 1958, a fost radiat de comisia de reformă din Alger pe 8 septembrie 1960.
La momentul încorporării sale în 1954, fusese menționate o acuitate vizuală proastă, o otosecreție cronică la ochiul stâng, cu surditate a urechii stângi, era deci inapt la serviciu și plasat în poziția de menținere în serviciu militar.
Privitor la imputabilitatea la serviciu al 1-a infirmității invocate, legată de realitatea accidentului din 2 iunie 1960, cercetările efectuate în arhivele depozitate la centrul administrativ al jandarmeriei naționale, al brigăzii de jandarmerie aeriană din Alger și al brigăzii teritoriale din Maison-Blanche (Alger), anul 1960, s-au dovedit infructuoase.
Nici un document referitor la accident nu a fost descoperit (...).
De altfel, serviciul de sănătate al armatelor (secția arhivelor medicale spitalicești) într-o scrisoare din 12 mai 1992 a comunicat de asemenea cercetări negative la spitalul Maillot din Alger, în special cu privire la dosarele medicale ale anului 1960, registrul intrărilor în jurul 2 iunie 1960, repertoriul radiografiilor osoase în iunie 1960.
În final biroul central al arhivelor administrative din Pau (...) a făcut următoarele observații: „dosarul medical nu figurează în dosarul de arhive al persoanei în cauză. De altfel, nici o arhivă medicală referitoare la accidentul din 2 iunie 1960 nu figurează în arhivele unității teritoriale din Alger nr. 141 și nu a fost găsit urme al procesului-verbal de jandarmerie.
În aceste condiții, în absența martorilor oculari, documentelor administrative și medicale, cum ar fi procesul-verbal, biletul de ieșire din spital, înscrierea în registrul infirmeriei, realitatea accidentului și deci traumatismului suferit, nu este stabilită, certificatele medicale redactate la momentul cererii de pensie nu fac decât să raporte spusele persoanei în cauză, în afară de constatările medicale uzuale.
În consecință, tribunal constată că dl. Zahaf nu aduce dovada că prima infirmitate invocată este imputabilă serviciului.
Cu privire la alte afecțiuni, ele sunt anterioare serviciului fie direct fie indirect, disfigurarea prin extropie stânga fiind în relație medicală cu scăderea de acuitate vizuală la acel ochi (...)
"
Reclamantul a declarat apel pe 24 iunie 1996.
Prin hotărâre din 7 octombrie 1997, curtea regională a pensiilor lângă curtea de apel din Paris a confirmat sentința din 5 aprilie 1996.
Pe 8 decembrie 1997, reclamantul a declarat recurs în casație împotriva acestei hotărâri.
Pe 9 iunie 1999, comisia specială de casație a pensiilor atribuită temporar Consilului de Stat a anulat hotărârea din 7 octombrie 1997 și a trimis cauza înapoi la curtea regională a pensiilor lângă curtea de apel din Versailles. Această casație a fost motivată după cum urmează:
„Ținând cont că pentru a contesta sentința tribunal departamental al pensiilor din Bobigny care-i refuzase dreptul la pensie (...), dl. Zahaf invocase în special că aceste afecțiuni nu puteau rezulta decât din accidentul de circulație survenit pe 2 iunie 1960 la serviciu; că curtea regională confirma sentința observând, pe de o parte, că prima afecțiune nu putea beneficia de presupunere, din cauza neconstatării sale înainte de 2 februarie 1956 și că, pe de altă parte, celelalte trei afecțiuni, menționate la vizita de încorporare, erau anterioare și străine serviciului, fie direct, fie indirect;
Ținând cont că statuând astfel, curtea nu răspunse la argumentul tras din, pentru ceea ce privește prima afecțiune, consecințele rezultând dintr-un eveniment survenit în 1960, nici din, pentru ceea ce privește celelalte trei afecțiuni, argumentul tras din imposibilitatea pentru reclamant de a fi fost declarat apt la serviciu dacă ar fi fost purtător al infirmităților în cauză; (...)
".
În concluziile sale în sprijinul apelului trimis în fața curții regionale a pensiilor lângă curtea de apel din Versailles, ministerul Apărării a prezentat un extras al registrului medical de încorporare stabilit pe 8 aprilie 1993 de serviciile sale. Potrivit ministerului, bazandu-se pe acest document, reclamantul fusese declarat inapt la serviciu încă din 1954 din cauza unei acuități vizuale proaste.
Cu toate acestea, prin hotărâre din 14 septembrie 2000, statuând pe renvoi după casație, curtea regională a pensiilor lângă curtea de apel din Versailles a admis cererea reclamantului, cu următoarele motive:
„(...) ținând cont că toți elementii dosarului conduc la a pune la îndoială caracterul probant al „extrasului" din registrul medical de încorporare din 8 aprilie 1993;
Care nu numai că nu este susținut de dosar dar este contrazis de toți elementii cauzei care se opun anteriorității infirmităților;
Ținând cont că în realitate, cu totul dimpotrivă, carnetul (piesa originală și nu „extras") indică că dl. Amar Zahaf a fost clasat bun pentru serviciu militar de consilul de revizuire din 1953;
Faptul că dl. Amar Zahaf fusese declarat bun pentru serviciu de consilul de revizuire în 1953 și menținut în serviciu militar în 1954 neagă formal indicațiile figurând în extras-ul din registrul medical de încorporare stabilit la data 8 aprilie 1993 de biroul central al arhivelor administrative militare din Pau, după care interesatul ar fi fost declarat inapt la serviciu militar;
Ținând cont că întreaga succes a evenimentelor nu poate fi explicată decât de mențiunile pe carnetul militar: „chemat în noiembrie 1953, sosit la unitate pe 8 februarie 1954, menținut în serviciu militar de comisia de reformă din Alger în ședința sa din 25 februarie 1954" și nimic altceva (...);
Că de altfel concluzentul nu a fost alocat într-un serviciu administrativ sau de aprovizionare, dar chiar dimpotrivă într-un serviciu activ, intervenind în regiuni cu risc ridicat (...) casbah-ul din Alger și ferme din Mitidja;
Că numai sănătatea lui bună explică că a putut efectua serviciul fără nici o problemă;
Cu atât mai mult că la sfârșitul serviciului militar de optsprezece luni, dl. Amar Zahaf a fost menținut dincolo de perioada legală timp de opt luni, asta este o dovadă în plus a sănătății sale bune;
(...) Ținând cont că, din nou, a fost rechemat pe 1 iulie 1958, pentru a efectua perioade militare comportând patrule în casbah-ul din Alger și pazi în ferme din Mitidja, întotdeauna în arme (ziua și noaptea) și starea sa de sănătate nu a suferit din aceasta și până în ziua accidentului din 2 iunie 1960;
Ținând cont că realitatea spitalizării [reclamantului] este dovedită de mărturiile unor persoane onorabile;
Ținând cont că numai surveniența unui eveniment brusc, modificând starea de sănătate a persoanei în cauză, poate explica că a fost convocat pe 17 august 1960 în fața comisiei de reformă și că decizia de reformă, purtată pe carnetul militar, a fost fixată pe 8 septembrie 1960 de autoritatea competentă;
Ținând cont că nu poate fi serios negat că numai teza dl. Amar Zahaf, coroborată de numeroase piese, în special de mențiunile figurând pe carnetul militar, permite a aprecia în mod logic succesiunea faptelor stabilite, reamintite de mai sus;
Ținând cont că teza ministerului apărării (secretariatul de stat al veteranilor) este incoherentă, cum să se explice într-adevăr că în timp ce dl. Amar Zahaf era declarat „inapt la serviciu militar" (deoarece jumătate orb la ochiul stâng și complet surd la urechea stânga) a fost cu toate acestea încorporat, menținut în serviciu activ apoi rechemat, în final, pentru a efectua patrule în timp de război, și în zone cu risc, în timp ce starea sa fizică punea în pericol nu numai propria viață ci și cea a camarazilor săi;
O asemenea atitudine ar fi ridicolă și ar fi imposibil ca ministerul apărării să fi putut acționa astfel și menținut sub drapele, în serviciu activ și în timp de război, un individ declarat inapt pentru infirmități cunoscute din 1953 pe care s-ar decide apoi fără motiv aparent (...) să reformeze brusc pe 8 septembrie 1960 (...);
Ținând cont că este evident că piesa pe care respingerea cererii este fondată și care nu este decât un „extras", din cauză că carnetul medical al persoanei în cauză a fost pierdut, a fost supus la momentul transcrieri unei confuzii, între vizita de reformă din 1960 și vizita de încorporare;
Ținând cont că rezultă din toți elementii mai sus vizualizați că dl. Amar Zahaf aduce bine dovada unei relații directe și sigure a cauzei și efectului între rănile primite, accidentul suferit sau o boală contractată prin faptul sau cu ocazia serviciului, adică prin fapte sau circumente precise și particulare proprii serviciului personal al acestuia;
Că realitatea accidentului din 2 iunie 1960 nu face nici o îndoială ținând seama de toate piesele produse de dl. Amar Zahaf și care merg toate în același sens, în timp ce acest dosar este plin de erori pe plan administrativ, erori relevate de dl. Amar Zahaf și asupra cărora nu este nevoie să se lărgim aici;
Ținând cont că de altfel persoana în cauză este deținătoare al unei cărți de veteran pentru a fi servit sub drapele din 1954 la 1960;
Ținând cont că toți infirmitățile constatate și reamintite de mai sus procedează bine din aceeași și singură cauză traumatică, accident survenit la serviciu pe 2 iunie 1960, deoarece pentru singura din patru infirmități judecate non-preexistente, Doctorul R. (chirurgie ortopedică și traumatologică) în special, atestă la examen clinic și radiografic al leziunilor coloanei vertebrale al dl. Amar Zahaf;
Că imputabilitatea la serviciu a primei infirmități este adusă și că este de notat că fiind survenită, la serviciu, în 1960, nu putea evident să fie constatată înainte de 20 februarie 1956;
Că această imputabilitate la serviciu este de asemenea adusă pentru a doua și a treia infirmități despre care este dovedit că contrariu ceea ce este spus în decizia de respingere, nu puteau fi anterioare serviciului;
Ținând cont că efectiv a patra infirmitate este în relație imediat directă și determinantă cu [prima] infirmitate și deci de asemenea imputabilă serviciului (...)."
Ca urmare a acestei hotărâri, ministrul Apărării a sesizat comisia specială de casație a pensiilor atribuită temporar Consilului de Stat, care, prin decizie din 5 octombrie 2001, a anulat hotărârea din 14 septembrie 2000 și, s-a sesizând de fond, a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinței pronunțate pe 5 aprilie 1996 de tribunal departamental al pensiilor din Bobigny. Această decizie a fost pronunțată cu următoarele motive:
„Ținând cont că rezultă din dispozițiile combinate ale articolelor L.2 și L.3 ale codului pensiilor militare de invaliditate că dacă nu poate ca în cazul de față pretinde la beneficiul presupunerii de imputabilitate, cerealul de pensie trebuie să aducă dovada existenței unei relații certe și directe între faptele sau circumente particulare ale serviciului și agravarea afecțiunii pe care o invocă;
Ținând cont că ministrul susținuse în fața curții regionale că dacă dl. Zahaf intenționează să-și rădacinez infirmitățile la un accident de circulație din care ar fi fost victimă pe 2 iunie 1960 la sfârșitul unei ture de pază în cursul căreia ar fi fost proiectat în afară din camionul militar care-l reîntorcea, și că realitatea acestui accident ar fi demonstrată de reformă sa din 8 septembrie 1960 și 9 mărturii de prieteni care-l vizitară la spitalul Maillot, rezultă dintr-o atestare de reformă emanând din biroul central al arhivelor militare din Pau că interesatul a fost reformat (...) cu caracter definitiv pe 8 septembrie 1960 pentru „secvele de otită cronică stânga – surditate"; că această afecțiune nu este de natură traumatică, că nici un proces-verbal de jandarmerie referitor la accidentul din 2 iunie 1960 sau arhivă medicală nu figurează în arhivele unității teritoriale din Alger, și că mărturie a fost redactată în 1997, de o persoană care nu a fost martor ocular al accidentului; că deci realitatea accidentului din 2 iunie 1960 nu este stabilită; că curtea nu răspunse acestui argument, și s-a mărginit să afirme că accidentul din 2 iunie 1960 „nu face nici o îndoială"; că deci ministrul apărării este fondat a semnala că hotărârea sa este entachată de insuficiență de motivație și a cere prin aceasta motiv anularea hotărârii;
Ținând cont că revine comisiei speciale de casație a pensiilor de a pronunța asupra fondului;
Ținând cont că din motivele sus-enunțate, dl. Zahaf nu a adus dovada faptului serviciului pe care-l invocă; că prin urmare cererea sa nu poate decât să fie respinsă (...)
".
B.
Dreptul intern relevant
Codul pensiilor militare de invaliditate și ale victimelor de război
Articolul L.2
„Deschid dreptul la pensie:
1º Infirmitățile rezultând din rănile primite ca urmare a evenimentelor de război sau accidentelor suferite prin faptul sau cu ocazia serviciului;
2º Infirmitățile rezultând din boli contractate prin faptul sau cu ocazia serviciului;
3º Agravarea prin faptul sau cu ocazia serviciului a infirmităților străine serviciului.
"
Articolul L.3
(Legea nr. 55-356 din 3 aprilie 1955 art. 13 Jurnal Oficial al 4 aprilie 1955)
„Atunci când nu este posibil de administrat nici dovada că infirmitatea sau agravarea rezultă dintr-una din cauzele prevăzute în articolul L. 2, nici dovada contrară, presupunerea de imputabilitate la serviciu beneficiază persoanei în cauză cu condiție:
1º Dacă se agă de rană, să fi fost constatată înainte de trimiterea militarului în locuință;
2º Dacă se agă de o boală, să nu fi fost constatată decât după optzeci-zecele zile de serviciu efectiv și înainte de treizecele zile ce urmează după întoarcerea militarului în locuință;
3º În orice caz, să fie stabilit, medical, conexiunea dintre rană sau boala având obiectul constatării și infirmitate invocată.
În caz de întrerupere a serviciului cu durată mai mare de nouăzeci de zile, presupunerea nu funcționează decât după nouăzeci-zecele zile ce urmează după reluarea serviciului activ.
Presupunerea definită în prezentul articol se aplică exclusiv constatărilor făcute, fie în cursul serviciului efectuat în cursul războiului 1939-1945, fie în cursul unei expediții declarate campanie de război, fie în cursul serviciului efectuat de către militari în cursul duratei legale, ținând seama de termenele prevăzute în paragrafele anterioare.
(...) Un dosar medical trebuie constituit pentru fiecare recrut la examen de consilul de revizuire și la încorporarea în condiții determinate prin decret.
"
Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de un defect de echitate susținând, în particular, o ruptură a egalității armelor. Estimează că dovada accidentului său nu putea fi adusă decât cu sprijinul autorităților – care în principiu ar fi trebuit să fie în posesia dosarului medical – și susține că, în a face deci să pese pe el sarcina probei, juridiciile sesizate au creat un dezechilibru flagrant dintre părți.
Reclamantul susține o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție, ale căror dispoziții relevante se citesc după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie auzită echitabil (...) de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)
"
Reclamantul argumentează o ruptură a egalității armelor născută din faptul că trebuie să suporte sarcina probei în cazul de față în timp ce aceasta rezultă din dosarul militar pe care administrația ar trebui, potrivit spuselor sale, să-l dețină.
Guvernul estimează că procedura urmată în fața comisiei speciale de casație a pensiilor a permis fiecărei părți să-și prezinte punctul de vedere. Consilierul reclamantului a putut deci pe lung să răspundă, printr-o notă înregistrată pe 9 mai 2001, la recursul format de ministrul Apărării și să refute, punct după punct, argumentele expuse de acesta pentru a cere anularea hotărârii de apel. De altfel, Guvernul estimează că serviciile ministerului Apărării, responsabile cu instruirea cererii reclamantului, au efectuat toate cercetările indispensabile pentru a găsi urme ale accidentului din 2 iunie 1960. În final, bazandu-se pe jurisprudența Curții (Ankerl c. Elveția, hotărâre din 23 octombrie 1996, Recueil de hotărâri și decizii 1996-V, pp. 1567-1568, § 38; De Haes și Gijsels c. Belgia, hotărâre din 24 februarie 1997, Recueil 1997-I, pp. 238-239, §§ 63 și urm.), Guvernul subliniază că reclamantul nu era lipsit de orice mijloc de probă și dispunea de posibilitatea de a stabili faptele litigioase prin alte căi, cum ar fi o expertiză medicală sau producerea de certificate medicale, de mărturii emanând de la martori direcți ai accidentului, sau din personalul medical al spitalului din Alger.
Reclamantul estimează că există un fascicul de indici permițând a stabili realitatea accidentului din 2 iunie 1960. Consideră a fi, în această privință, furnizat suficient de documente, printre care diverse certificate medicale, stabilind imputabilitatea rănilor sale la acest accident. Subliniază imposibilitatea de a susține dosarul sa cu documente oficiale din moment ce nici o urme a accidentului nu a fost găsită în arhivele ministerului Apărării. Eșecul acestei cercetări, care ar fi permis să consolideze „în mod incontestabil" poziția sa, a antrenate potrivit spuselor sale un dezechilibru dintre părți contrar prescripțiilor articolului 6 § 1 din Convenție.
Curtea reamintește că principiul egalității armelor – unu din elementele noțiunii mai largi a procesului echitabil – cere ca fiecărei părți să-i fie oferit o oportunitate rezonabilă de a prezenta cauza sa în condiții care nu o plasează într-o situație de dezavantaj clar față de adversar (a se vedea, printre foarte mulți, Nideröst-Huber c. Elveția, hotărâre din 18 februarie 1997, Recueil 1997-I, pp. 107-108, § 23).
De altfel, dacă Convenția garantează, în art. 6, dreptul la proces echitabil, nu reglementează cu toate acestea admisibilitatea dovezilor sau aprecierea lor, materie care cade, în primul rând, sub dreptul intern și sub jurisdicțiile naționale (a se vedea hotărârile Schenk c. Elveția din 12 iulie 1988, seria A nr. 140, p. 29, §§ 45-46, și García Ruiz c. Spania [Marea Cameră], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I). Rolul Curții în cazul de față nu este deci de a se pronunța asupra realității evenimentelor revendicate de reclamant dar de a verifica dacă procedura litigioasă, considerată în ansamblu, a revistit caracterul echitabil vrut de art. 6 din Convenție. Ea trebuie deci să se asigure că mijloacele de probă au fost prezentate în mod a garanta proces echitabil.
În cazul de față, Curtea observă mai întâi, cu privire la întrebarea dacă un dezechilibru a putut să se nască din cauza imposibilității pentru reclamant de a accesa dosarul medical, că serviciile ministerului Apărării au efectuat numeroase cercetări în seul depositului de arhive al centrului administrativ al jandarmeriei naționale la Le Blanc, în seul secției arhivelor medicale spitalicești ale armatelor la Limoges, sau încă în seul biroului central al arhivelor administrative militare din Pau, care toți s-au dovedit infructuoase. Cercetări au fost chiar întreprinse în fondul de arhive al spitalului Maillot din Alger, în special pe registrul intrărilor înregistrate în jurul 2 iunie 1960 cât și pe repertoriul radiografiilor osoase din iunie 1960, fără ca să se permită a găsi urme ale accidentului invocate. Rezultă din aceasta constatare că autoritățile au manifestat incontestabil voință în instruirea recursului reclamantului. Curtea estimează deci că nu le poate fi reproșată nici o neglijență pe acest punct.
Ea observă apoi că observațiile reclamantului în răspuns la cele ale Guvernului nu se referă mult asupra eventualului dezechilibru creat de mecanismul încărcării sarcinii probei după cum a fost orchestrat în cazul de față. Plângerea reclamantului, după cum rezultă din observațiile sale, se orientează esențial către o contestație a aprecierii de către juridiciile interne a mijloacelor de probă pe care le-a prezentat în sprijinul cauzei. Or, după cum reamintit mai sus, Curtea nu sauría a se pronunța asupra acestei aprecieri, cu atât mai mult cu cât reiese din procedura litigioasă că reclamantul a avut oportunitate de a prezenta cauza sa în conformitate cu garanțiile procedural stabilite de art. 6 § 1 din Convenție, cel puțin în ceea ce ele impun de a putea replica la argumente ale părții adverse, ce a putut-o face punct după punct. De altfel, reclamantul dispunea fără contestă, după cum subliniază Guvernul, de alte mijloace de probă pentru a stabili realitatea ceea ce susținea.
Rezultă deci că nici un dezechilibru flagrant dintre părți nu reiese din cazul de față, nici nu este de observat nici un abuz de autoritate, rea-credință sau arbitrar (Kemmache c. Franța (nr. 3), hotărâre din 24 noiembrie 1994, seria A nr. 296-C, p. 88, § 45).
Rezultă deci că această plângere este manifestă nefondata și trebuie respinsă în aplicare a articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
În consecință, trebuie pus capăt aplicării articolului 29 § 3 din Convenție și declarată petiția inadmisibilă.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară petiția inadmisibilă.
Søren Nielsen
Christos Rozakis
Grefier
Președinte
de la requête n
o
14679/02
présentée par Amar ZAHAF
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 4 mai 2006 en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
L.
Loucaides
,
J.-P.
Costa
,
M
mes
F.
Tulkens
,
N.
Vajić
,
MM.
D.
Spielmann,
S.E.
Jebens,
juges
,
et
de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 4 avril 2002,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Amar Zahaf, est un ressortissant algérien, né en 1933 et résidant à Pontault-Combault. Il est représenté devant la Cour par M
e
P.
Riquier, avocat à Saint-Germain-en-Laye. Le gouvernement défendeur était représenté par son agent, M
me
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant servit dans l’armée française en Algérie en qualité d’appelé du 3 novembre 1953 au 20 février 1956.
Le 1
er
juillet 1958, il fut rappelé pour être incorporé afin d’effectuer un service intermittent comportant des patrouilles dans la casbah d’Alger et des gardes dans les fermes de la Mitidja.
Le 2 juin 1960, après un tour de garde assuré dans une ferme située derrière l’aéroport d’Alger, le camion qui le transportait aurait mal négocié un virage et se serait renversé. Le requérant aurait été éjecté du véhicule et aurait alors perdu connaissance. Evacué vers l’hôpital Maillot d’Alger, il y serait resté huit jours avant d’y retourner plusieurs fois en consultation. Il aurait alors souffert de maux de tête, de surdité de l’oreille gauche, d’une quasi
‑
cécité de l’œil gauche et de douleurs lombaires persistantes.
A compter du 8 septembre 1960, le requérant fut réformé définitivement par la commission de réforme d’Alger.
Le 31 mars 1992, il forma une demande de pension à raison de ses infirmités. Il fut, à cette occasion, examiné par les médecins experts du centre de réforme de Fontenay-sous-Bois lesquels, par un rapport daté du 19
juillet 1994, constatèrent ses divers traumatismes. Le diagnostic des experts fut le suivant
:
N
o
Diagnostic
Pourcentage d’invalidité
1
Baisse d’acuité visuelle de l’œil gauche. Acuité visuelle œil gauche
: 1/20
e
non améliorable.
65 % non imputable
2
Séquelles de traumatisme rachidien, lombalgies (...) Rx tassement L4 L5 importante discarthrose sus et sous jacente.
25 % non imputable
3
Cophose de l’oreille gauche surdité complète. Perte auditive
: oreille gauche = 98,75 dbs.
15 % non imputable
4
Défiguration par extrophie gauche.
10 % non imputable
Le 26 janvier 1995, le secrétariat d’Etat aux anciens combattants rejeta sa demande de pension, aux motifs suivants
:
«
(...) la preuve d’imputabilité au service de la première infirmité n’est pas apportée et la présomption ne peut lui bénéficier, la blessure invoquée n’ayant pas été constatée dans les délais légaux, c’est-à-dire avant le débarquement en France de Monsieur
Zahaf, le 20 février 1956 (...).
La preuve de non imputabilité au service des 2
ème
et 3
ème
infirmités résulte du fait qu’il s’agit d’affections dont l’origine est antérieure au service et l’évolution indépendante de celui-ci et qui n’ont pas été aggravées par lui (...).
La quatrième infirmité est en relation médicale directe et déterminante avec la [première] infirmité (...).
»
Le requérant forma un recours contre cette décision devant le tribunal des pensions militaires de Bobigny, lequel rendit son jugement le 5 avril 1996.
Le recours du requérant fut rejeté pour les motifs suivants
:
«
(...) il résulte des éléments du dossier que le requérant appelé en service le 8
février 1954, radié des contrôles le 20 février 1956 puis rappelé le 1
er
juillet 1958, a été radié par la commission de réforme d’Alger le 8 septembre 1960.
Lors de son incorporation en 1954, il avait été mentionné une mauvaise acuité visuelle, une otorrhée chronique à l’œil gauche, avec surdité de l’oreille gauche, il était donc inapte au service et mis dans la position de maintien en service armé.
En ce qui concerne l’imputabilité au service de la 1
ère
infirmité invoquée, liée à la réalité de l’accident du 2 juin 1960, les recherches effectuées dans les archives en dépôt au centre administratif de la gendarmerie nationale, de la brigade de gendarmerie de l’air d’Alger et de la brigade territoriale de Maison-Blanche (Alger), année 1960, se sont révélées infructueuses.
Aucun document relatif à cet accident n’a été découvert (...).
Par ailleurs, le service de santé des armées (section des archives médicales hospitalières) dans une lettre du 12 mai 1992 a fait part également de recherches négatives à l’hôpital Maillot d’Alger, en ce qui concerne notamment les dossiers médicaux de l’année 1960, le registre des entrées vers le 2 juin 1960, le répertoire des radiographies osseuses en juin 1960.
Enfin le bureau central d’archives administratives de Pau (...) a fait les observations suivantes
: «
le dossier médical ne figure pas dans le dossier d’archives de l’intéressé. Par ailleurs, aucune archive médicale concernant l’accident du 2 juin 1960 ne figure aux archives de l’unité territoriale d’Alger n
o
141 et il n’a pas été trouvé trace du procès
‑
verbal de gendarmerie.
Dans ces conditions, en l’absence de témoins oculaires, de documents administratifs et médicaux, tels le procès-verbal, billet de sortie de l’hôpital, inscription au registre de l’infirmerie, la réalité de l’accident et donc du traumatisme subi, n’est pas établie, les certificats médicaux rédigés lors de la demande de pension ne faisant que rapporter les dires de l’intéressé, outre les constatations médicales d’usage.
En conséquence, le tribunal constate que Monsieur Zahaf ne rapporte pas la preuve que la première infirmité invoquée soit imputable au service.
Quant aux autres affections, elles sont antérieures au service soit directement soit indirectement, la défiguration par extrophie gauche étant en relation médicale avec la baisse d’acuité visuelle à cet œil (...)
»
Le requérant interjeta appel le 24 juin 1996.
Par arrêt du 7 octobre 1997, la cour régionale des pensions près la cour d’appel de Paris confirma le jugement du 5 avril 1996.
Le 8 décembre 1997, le requérant forma un pourvoi en cassation contre cet arrêt.
Le 9 juin 1999, la commission spéciale de cassation des pensions adjointe temporairement au Conseil d’Etat annula l’arrêt du 7 octobre 1997 et renvoya l’affaire devant la cour régionale des pensions près la cour d’appel de Versailles. Cette cassation fut motivée comme suit
:
«
Considérant que pour contester le jugement du tribunal départemental des pensions de Bobigny qui lui a dénié droit à pension (...), M. Zahaf avait notamment fait valoir que ces affections ne pouvaient que résulter de l’accident de la circulation survenu le 2 juin 1960 en service
; que la cour régionale a confirmé le jugement en relevant, d’une part, que la première affection ne pouvait bénéficier de la présomption, faute d’avoir été constatée avant le 2 février 1956 et que, d’autre part, les trois autres affections, mentionnées lors de la visite d’incorporation, étaient antérieures et étrangères au service, soit directement, soit indirectement
;
Considérant qu’en statuant ainsi, la cour n’a pas répondu au moyen tiré, en ce qui concerne la première affection, des conséquences résultant d’un événement survenu en 1960 ni, en ce qui concerne les trois autres affections, au moyen tiré de l’impossibilité pour le requérant d’avoir été déclaré apte au service s’il avait été porteur des infirmités en cause
; (...)
».
Dans ses conclusions à l’appui de l’appel renvoyé devant la cour régionale des pensions près la cour d’appel de Versailles, le ministère de la Défense produisit un extrait du registre médical d’incorporation établi le 8
avril
1993 par ses services. Selon le ministère, s’appuyant sur ce document, le requérant avait été déclaré inapte au service dès 1954 en raison d’une mauvaise acuité visuelle.
Cependant, par arrêt du 14 septembre 2000, statuant sur renvoi après cassation, la cour régionale des pensions près la cour d’appel de Versailles accueillit la demande du requérant, aux motifs suivants
:
«
(...) considérant que tous les éléments du dossier conduisent à mettre en doute le caractère probant de «
l’extrait
» du registre médical d’incorporation du 8 avril 1993
;
Qui non seulement n’est pas étayé par le dossier mais se trouve contredit par tous les éléments de la cause qui vont à l’encontre de l’antériorité des infirmités
;
Considérant qu’en réalité, tout au contraire, le livret (pièce originale et non
«
extrait
») indique que Monsieur Amar Zahaf a été classé bon pour le service armé par le conseil de révision de 1953
;
Que le fait que Monsieur Amar Zahaf ait été déclaré bon pour le service par le conseil de révision en 1953 et maintenu en service armé en 1954 dément formellement les indications figurant dans l’extrait du registre médical d’incorporation établi à la date du 8 avril 1993 par le bureau central d’archives administratives militaires à Pau, selon lesquelles l’intéressé aurait été déclaré inapte au service armé
;
Considérant que toute la suite des événements ne peut s’expliquer que par les mentions sur ledit livret militaire
: «
appelé en novembre 1953, arrivé au corps le 8
février 1954, maintenu en service armé par la commission de réforme d’Alger dans sa séance du 25 février 1954
» et rien d’autre (...)
;
Que de plus le concluant n’a pas été affecté dans un service administratif ou d’intendance mais bien au contraire dans un service actif, intervenant dans des régions à haut risque (...) casbah d’Alger et fermes de la Mitidja
;
Que seule sa bonne santé explique qu’il ait pu effectuer son service sans aucun problème
;
D’autant qu’à la fin de son service militaire de dix-huit mois, Monsieur Amar Zahaf a été maintenu au-delà de la période légale pendant huit mois, c’est encore une preuve de sa bonne santé
;
(...) Considérant que, de nouveau, il a été rappelé le 1
er
juillet 1958, pour effectuer des périodes militaires comportant des patrouilles dans la casbah d’Alger et des gardes dans des fermes de la Mitidja, toujours en armes (de jour et de nuit) et son état de santé n’en a pas souffert et ce jusqu’au jour de l’accident du 2 juin 1960
;
Considérant que la réalité de l’hospitalisation [du requérant] est prouvée par les témoignages de personnes honorables
;
Considérant que seule la survenance d’un événement soudain, modifiant l’état de santé de l’intéressé peut expliquer qu’il ait été convoqué le 17 août 1960 devant la commission de réforme et que la décision de réforme, portée sur le livret militaire, ait été fixée le 8 septembre 1960 par l’autorité compétente
;
Considérant qu’il ne peut être sérieusement nié que seule la thèse de Monsieur
Amar
Zahaf, corroborée par de nombreuses pièces, dont notamment les mentions figurant sur son livret militaire, permet d’appréhender de manière logique la succession des faits établis, rappelés ci-dessus
;
Considérant que la thèse du ministère de la défense (secrétariat d’Etat aux anciens combattants) est incohérente, comment expliquer en effet qu’alors que Monsieur Amar Zahaf était déclaré «
inapte au service armé
» (car à moitié aveugle de l’œil gauche et complètement sourd de l’oreille gauche) il ait été cependant incorporé, maintenu en service actif puis rappelé, enfin, pour effectuer des patrouilles en temps de guerre, et dans des zones à risque, alors que son état physique mettait en péril non seulement sa propre vie mais aussi celle de ses camarades
;
Considérant qu’une telle attitude relèverait de la faute lourde et qu’il est impossible que le ministère de la défense ait pu agir ainsi et maintenu sous les drapeaux, en service actif et en temps de guerre, un individu déclaré inapte pour des infirmités connues dès 1953 que l’on déciderait ensuite sans raison apparente (...) de réformer brutalement le 8 septembre 1960 (...)
;
Considérant qu’il est manifeste que la pièce sur laquelle le rejet de la demande est fondée et qui n’est qu’un «
extrait
», du fait que le livret médical de l’intéressé a été perdu, a fait lors de la transcription l’objet d’une confusion, entre la visite de réforme de 1960 et la visite d’incorporation
;
Considérant qu’il résulte de tous les éléments susvisés que Monsieur Amar Zahaf rapporte bien la preuve d’un lien direct et certain de cause à effet entre les blessures reçues, l’accident éprouvé ou une maladie contractée par le fait ou à l’occasion du service c’est-à-dire par des faits ou circonstances précis et particuliers propres à son service personnel
;
Que la réalité de l’accident du 2 juin 1960 ne fait aucun doute au vu de toutes les pièces produites par Monsieur Amar Zahaf et qui vont toutes dans le même sens, alors que ce dossier fourmille par ailleurs d’erreurs sur le plan administratif, erreurs relevées par Monsieur Amar Zahaf et sur lesquelles il n’y a pas lieu de s’étendre ici
;
Considérant qu’au demeurant l’intéressé est titulaire d’une carte d’ancien combattant pour avoir servi sous les drapeaux de 1954 à 1960
;
Considérant que toutes les infirmités constatées et rappelées ci-dessus procèdent bien de la même et unique cause traumatique, accident survenu en service le 2 juin 1960, puisque pour la seule des quatre infirmités jugées non préexistantes, le Docteur R. (chirurgie orthopédique et traumatologique) notamment, atteste à l’examen clinique et radiographique des lésions de la colonne vertébrale de Monsieur
Amar
Zahaf
;
Que l’imputabilité au service de la première infirmité est rapportée et qu’il émet de noter qu’étant survenue, en service, en 1960, elle ne pouvait évidemment être constatée avant le 20 février 1956
;
Que cette imputabilité au service est de même rapportée pour les deuxième et troisième infirmités dont il est prouvé que contrairement à ce qui est dit dans la décision de rejet, elles ne pouvaient être antérieures au service
;
Considérant qu’effectivement la quatrième infirmité est en relation immédiate directe et déterminante avec la [première] infirmité et donc également imputable au service (...).
»
A la suite de cet arrêt, le ministre de la Défense saisit la commission spéciale de cassation des pensions adjointe temporairement au Conseil d’Etat, laquelle, par décision du 5 octobre 2001, annula l’arrêt du 14
septembre 2000 et, s’étant saisie du fond, rejeta l’appel interjeté par le requérant contre le jugement rendu le 5 avril 1996 par le tribunal départemental des pensions de Bobigny. Cette décision fut rendue aux motifs suivants
:
«
Considérant qu’il résulte des dispositions combinées des articles L.2 et L.3 du code des pensions militaires d’invalidité que s’il ne peut comme en l’espèce prétendre au bénéfice de la présomption d’imputabilité, le demandeur de pension doit rapporter la preuve de l’existence d’une relation certaine et directe entre les faits ou circonstances particulières de service et l’aggravation de l’affection qu’il invoque
;
Considérant que le ministre avait fait valoir devant la cour régionale que si M. Zahaf entend rattacher ses infirmités à un accident de la circulation dont il aurait été victime le 2 juin 1960 à la fin d’un tour de garde au cours duquel il aurait été projeté à l’extérieur du camion militaire qui le ramenait, et que la réalité de cet accident serait démontrée par sa réforme du 8 septembre 1960 et les 9 témoignages d’amis venus le voir à l’hôpital Maillot, il résulte d’une attestation de réforme émanant du bureau central d’archives militaires de Pau que l’intéressé a été réformé (...) à titre définitif le 8
septembre 1960 pour «
séquelles d’otite chronique gauche – surdité
»
; que cette affection n’est pas de nature traumatique, qu’aucun procès-verbal de gendarmerie concernant l’accident du 2 juin 1960 ou archive médicale ne figure aux archives de l’unité territoriale d’Alger, et que le témoignage a été rédigé en 1997, par une personne qui n’a pas été témoin oculaire de l’accident
; qu’ainsi la réalité de l’accident du 2 juin 1960 n’est pas établie
; que la cour n’a pas répondu à cette argumentation, et s’est bornée à affirmer que l’accident du 2 juin 1960 «
ne fait aucun doute
»
; qu’ainsi le ministre de la défense est fondé à soulever que son arrêt est entaché d’insuffisance de motivation et à demander par ce motif l’annulation de son arrêt
;
Considérant qu’il incombe à la commission spéciale de cassation des pensions de statuer au fond
;
Considérant que pour les raisons sus-énoncées, M. Zahaf n’a pas rapporté la preuve du fait du service qu’il invoque
; que dès lors sa demande ne peut qu’être rejetée
(...)
».
B.
Le droit interne pertinent
Code des pensions militaires d’invalidité et des victimes de la guerre
Article L.2
«
Ouvrent droit à pension
:
1º
Les infirmités résultant de blessures reçues par suite d’événements de guerre ou d’accidents éprouvés par le fait ou à l’occasion du service
;
2º
Les infirmités résultant de maladies contractées par le fait ou à l’occasion du service
;
3º
L’aggravation par le fait ou à l’occasion du service d’infirmités étrangères au service.
»
Article L.3
(Loi nº 55-356 du 3 avril 1955 art. 13 Journal Officiel du 4 avril 1955)
«
Lorsqu’il n’est pas possible d’administrer ni la preuve que l’infirmité ou l’aggravation résulte d’une des causes prévues à l’article L.
2, ni la preuve contraire, la présomption d’imputabilité au service bénéficie à l’intéressé à condition
:
1º
S’il s’agit de blessure, qu’elle ait été constatée avant le renvoi du militaire dans ses foyers
;
2º
S’il s’agit d’une maladie, qu’elle n’ait été constatée qu’après le quatre
‑
vingt
‑
dixième jour de service effectif et avant le trentième jour suivant le retour du militaire dans ses foyers
;
3º
En tout état de cause, que soit établie, médicalement, la filiation entre la blessure ou la maladie ayant fait l’objet de la constatation et l’infirmité invoquée.
En cas d’interruption de service d’une durée supérieure à quatre-vingt-dix jours, la présomption ne joue qu’après le quatre-vingt-dixième jour suivant la reprise du service actif.
La présomption définie au présent article s’applique exclusivement aux constatations faites, soit pendant le service accompli au cours de la guerre 1939-1945, soit au cours d’une expédition déclarée campagne de guerre, soit pendant le service accompli par les militaires pendant la durée légale, compte tenu des délais prévus aux précédents alinéas.
(...) Un dossier médical doit être constitué pour chaque recrue lors de son examen par le conseil de révision et lors de son incorporation dans les conditions déterminées par décret.
»
GRIEF
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d’un défaut d’équité arguant, en particulier, d’une rupture de l’égalité des armes. Il estime que la preuve de son accident ne pouvait être rapportée qu’avec le concours des autorités – lesquelles auraient en principe dû être en possession de son dossier médical – et allègue que, en faisant peser ainsi sur lui la charge de la preuve, les juridictions saisies ont créé un déséquilibre flagrant entre les parties.
Le requérant allègue une violation de l’article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le requérant argue d’une rupture de l’égalité des armes née de ce qu’il eut à supporter la charge de la preuve en l’espèce alors que celle-ci résultait de son dossier militaire que l’administration devait, selon lui, posséder.
Le Gouvernement estime que la procédure suivie devant la commission spéciale de cassation des pensions a permis à chaque partie de faire valoir son point de vue. Le conseil du requérant a ainsi pu longuement répondre, par un mémoire enregistré le 9 mai 2001, au pourvoi formé par le ministre de la Défense et réfuter, point par point, les moyens exposés par ce dernier afin de demander l’annulation de l’arrêt d’appel. Par ailleurs, le Gouvernement estime que les services du ministère de la Défense, en charge de l’instruction de la demande du requérant, ont effectué toutes les recherches indispensables afin de trouver trace de l’accident du 2 juin 1960. Enfin, se fondant sur la jurisprudence de la Cour (
Ankerl c. Suisse
, arrêt du 23
octobre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996
‑
V, pp. 1567
‑
1568, §
38
;
De Haes et Gijsels c. Belgique
, arrêt du 24 février 1997,
Recueil
1997
‑
I, pp. 238-239, §§ 63 et suiv.), le Gouvernement souligne que le requérant n’était pas démuni de tout moyen de preuve et disposait de la possibilité d’établir les faits litigieux par d’autres biais, tels une expertise médicale ou la production de certificats médicaux, de témoignages émanant de témoins directs de l’accident ou encore du personnel soignant de l’hôpital d’Alger.
Le requérant estime qu’il existe un faisceau d’indices permettant d’établir la réalité de l’accident du 2 juin 1960. Il considère avoir, à cet égard, fourni suffisamment de documents, parmi lesquels divers certificats médicaux, établissant l’imputabilité de ses blessures à cet accident. Il souligne l’impossibilité d’étayer son dossier par des documents officiels dès lors qu’aucune trace de l’accident n’a été trouvée dans les archives du ministère de la Défense. L’échec de cette recherche, laquelle aurait permis de conforter «
de manière indiscutable
» sa position, a entraîné selon lui un déséquilibre entre les parties contraire aux prescriptions de l’article 6 § 1 de la Convention.
La Cour rappelle que le principe de l’égalité des armes – l’un des éléments de la notion plus large de procès équitable – requiert que chaque partie se voie offrir une possibilité raisonnable de présenter sa cause dans des conditions qui ne la placent pas dans une situation de net désavantage par rapport à son adversaire (voir, parmi beaucoup d’autres,
Nideröst-Huber c.
Suisse
, arrêt du 18 février 1997,
Recueil
1997-I, pp. 107-108, § 23).
Par ailleurs, si la Convention garantit, en son article 6, le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève, au premier chef, du droit interne et des juridictions nationales (voir les arrêts
Schenk c.
Suisse
du 12
juillet 1988, série
A n
o
140, p. 29, §§
45-46, et
García Ruiz c.
Espagne
[GC], n
o
30544/96, §
28, CEDH 1999-I). Le rôle de la Cour en l’espèce n’est donc pas de se prononcer sur la réalité des événements revendiqués par le requérant mais de rechercher si la procédure litigieuse, considérée dans son ensemble, a revêtu le caractère équitable voulu par l’article 6 de la Convention. Elle doit ainsi s’assurer que les moyens de preuve ont été présentés de manière à garantir un procès équitable.
En l’espèce, la Cour relève tout d’abord, quant à la question de savoir si un déséquilibre a pu naître en raison de l’impossibilité pour le requérant d’accéder à son dossier médical, que les services du ministère de la Défense ont effectué de nombreuses recherches au sein du dépôt d’archives du centre administratif de la gendarmerie nationale à Le Blanc, au sein de la section des archives médicales hospitalières des armées à Limoges, ou encore au sein du bureau central d’archives administratives militaires à Pau, lesquelles se sont toutes révélées infructueuses. Des recherches ont même été entreprises au fonds d’archives de l’hôpital Maillot à Alger, notamment sur le registre des entrées enregistrées autour du 2 juin 1960 ainsi que sur le répertoire des radiographies osseuses de juin 1960, sans qu’il soit permis de trouver trace de l’accident invoqué. Il ressort de ce constat que les autorités ont indéniablement fait preuve de volonté dans l’instruction du recours du requérant. La Cour estime dès lors qu’il ne saurait leur être reproché une quelconque négligence sur ce point.
Elle relève ensuite que les observations du requérant en réponse à celles du Gouvernement ne portent guère sur un éventuel déséquilibre créé par le mécanisme de charge de la preuve tel qu’il fut orchestré en l’espèce. Le grief du requérant, tel qu’il ressort de ses observations, s’oriente essentiellement vers une contestation de l’appréciation par les juridictions internes des moyens de preuve qu’il a présentés à l’appui de sa cause. Or, comme rappelé ci-dessus, la Cour ne saurait se prononcer sur cette appréciation, d’autant qu’il ressort de la procédure litigieuse que le requérant a eu la possibilité de présenter sa cause en conformité avec les garanties procédurales établies par l’article 6 § 1 de la Convention, du moins en ce qu’elles imposent de pouvoir répliquer aux arguments de la partie adverse, ce qu’il a pu faire point par point. En outre, le requérant disposait sans conteste, comme le souligne le Gouvernement, d’autres moyens de preuve afin d’établir la réalité de ce qu’il alléguait.
Il s’ensuit qu’aucun déséquilibre flagrant entre les parties ne ressort du cas d’espèce, pas plus qu’il n’est à relever un quelconque abus d’autorité, de mauvaise foi ou d’arbitraire (
Kemmache c. France (n
o
3)
, arrêt du 24
novembre 1994, série A n
o
296
‑
C, p. 88, §
45).
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article
29
§
3 de la Convention et de déclarer la requête irrecevable.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Greffier
Président