ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2800/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la

data de 12 februarie 2001 și ulterior precizată, reclamantul F.C. a solicitat

constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenurilor seria M.07 nr. 1000, eliberat de Ministerul

Agriculturii și Alimentației la 5 mai 1994, pârâtei A.F. SA Dolj, (în prezent

SC A. SA Filiași), pentru suprafața de 6979,482 mp (situată în punctul L.),

obligarea acesteia să elibereze terenul de materialele feroase și construcțiile

aflate pe teren, obligarea la 155.350.000 lei actualizați, reprezentând

despăgubiri, plus cheltuieli de judecată.

Pârâta SC A. SA Filiași a

formulat cerere de chemare în garanție a A.V.A.S., arătând că a cumpărat de la

aceasta, 26.961 de acțiuni și că în contract, vânzătorul a atestat că

societatea deține în proprietate, și terenul litigios.

În motivarea acțiunii s-a

arătat că terenul a aparținut mamei reclamantului și în mod nelegal a fost

inclus în certificatul contestat.

Prin sentința civilă nr. 312/2004,

a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ, a fost admisă

acțiunea precizată, s-a constatat nul absolut, actul atacat, s-a disjuns

capătul de cerere privind obligația de a face și cererea de despăgubiri, s-a

respins cererea de chemare în garanție și pârâta SC A. SA Filiași a fost

obligată la 6.603.000 lei cheltuieli de judecată. Sentința a fost pronunțată în

fond după casarea sentinței nr. 281/2002, a Curții de Apel Craiova, secția de

contencios administrativ, de către Curtea Supremă de Justiție, secția de

contencios administrativ, prin decizia nr. 1590/2003.

Instanța a reținut că

certificatul este nul absolut, deoarece terenul de 6979,482 lei mp aparține

reclamantului, reconstituirea dreptului de proprietate făcându-se anterior

emiterii certificatului contestat.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, SC A. SA Filiași.

În motivarea recursului s-a

arătat că reclamantul a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate în

anul 1998; că raportul de expertiză tehnică nu a fost adus la cunoștința

pârâtei; că în mod greșit s-a respins cererea de chemare în garanție; că nu a

fost citat Ministerul Agriculturii care a emis certificatul; că nu s-a ținut

cont de sentința civilă nr. 6608/1994 a Judecătoriei Craiova, care a constatat

că terenul este proprietatea statului; că terenul este necesar desfășurării

activității pârâtei; că reclamantul a cunoscut din anul 1994, de existența

certificatului de atestare a dreptului de proprietate și că în mod greșit

pârâta a fost obligată la cheltuieli de judecată.

Verificând cauza în funcție

de motivarea recursului, în lumina dispozițiilor art. 304

1

C. proc.

civ., Curtea reține următoarele.

Din actele depuse la dosar

și din raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză, rezultă că părinții

reclamantului, în prezent decedați, figurează în registrul agricol 1956 - 1958,

cu o suprafață de teren de 9,83 ha în care se cuprinde și suprafața în litigiu

și care se suprapune pe terenul pârâtei menționat în certificatul contestat.

Mama reclamantului a fost

pusă în posesie pe vechiul amplasament, cu excepția terenului de la punctul L.,

deoarece acesta se află în posesia pârâtei-recurente, astfel cum rezultă din

raportul de expertiză tehnică efectuat și din actele cu nr. 9494/2000 și nr. 16561/2001,

emise de Primăria orașului Filiași.

Având în vedere că

reclamantul este moștenitorul părinților săi, F.I. și I.F., proprietari ai

terenului de 6979,482 mp, certificatul de atestare a dreptului de proprietate

asupra terenurilor emis pentru recurentă se impunea a fi desființat în ce

privește suprafața de teren precizată, pârâta-recurentă nefăcând nici o dovadă

a faptului că pentru desfășurarea activității este necesar acest teren sau

atelierul cu dimensiunile de 12,5 m x 12,5 m identificat de expert.

Întrucât s-a vătămat dreptul

de proprietate al petentului, acțiunea acestuia este întemeiată în conformitate

cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990.

Referitor la constatarea

nulității absolute a actului administrativ atacat, instanța de fond a pronunțat

o soluție greșită față de dispozițiile art. 1 și 5 din Legea nr. 29/1990, însă

pârâta neformulând motive de recurs în acest sens, instanța nu se poate pronunța

din oficiu, nefiind întrunite cerințele art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

Actul administrativ care

vatămă un drept subiectiv recunoscut de lege, se anulează, în acest sens

dispunând textul art. 1 din Legea nr. 29/1990, lege specială privind

contenciosul administrativ. În acest domeniu nu se face distincție între

nulități, iar acțiunea se formulează în condițiile art. 5 din Legea nr. 29/1990.

Încălcarea acestor

dispoziții legale de către instanța de fond nu a fost, însă, criticată de

recurentă și nu reprezintă motive de casare de ordine publică, pentru a se

desființa sentința atacată.

Susținerea recurentei, în

sensul că reclamantul cunoștea din anul 1994, de existența certificatului de

atestare a dreptului de proprietate, nu este dovedită și oricum nu poate fi

admisă față de faptul că nu s-a formulat motiv de recurs privind constatarea

nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Numai în măsura în care s-ar

fi criticat sentința sub acest aspect, se putea discuta tardivitatea atacării

actului administrativ, întrucât instanța de fond a apreciat că fiind vorba de

nulitate absolută, nu se aplică termenele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 29/1990.

Or, nefiind criticată această soluție, sentința rămâne neschimbată.

În ce privește motivul de

recurs invocat, referitor la raportul de expertiză tehnică, se constată că

pârâta-recurentă a fost reprezentată de apărător ales la judecarea în fond a

pricinii, însă nu a formulat nici o obiecțiune privind necitarea la efectuarea

expertizei sau cu privire la constatările expertului. Drept urmare, astfel de

critici nu le poate formula direct în recurs.

Cererea de chemare în

garanție a fost în mod legal respinsă de curtea de apel, având în vedere că

cererea de despăgubiri nu poate fi soluționată de instanța de contencios

administrativ. Ministerul Agriculturii a figurat în proces, recurenta fiind în

eroare, atunci când susține contrariul. Cât privește sentința nr. 6608/1994 a

Judecătoriei Craiova, invocată de recurentă, se constată că aceasta nu este opozabilă

reclamantului, întrucât nu a figurat ca parte în procesul respectiv.

Reclamantul a dovedit prin probele administrate, că este succesorul părinților

săi care au fost proprietarii terenului litigios, iar în sentința precizată se

face mențiunea că acel teren este deținut de A. Filiași din anul 1965, fără

alte precizări.

Referitor la obligarea

recurentei la cheltuieli de judecată, se apreciază că au fost corect aplicate

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., de către instanța de fond.

Pentru considerentele

expuse, recursul va fi respins ca nefondat, în cauză neexistând motive de

casare care să poată fi analizate din oficiu conform art. 306 alin. (2) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta SC A. SA Filiași împotriva sentinței civile nr. 312 din 13 mai 2004 a

Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 aprilie 2005.