ÎCCJ, Decizia nr. 82/2004

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 3 mai 2000, reclamanta SC R.T.I. SRL București a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să dispună desființarea în tot a deciziei nr. 627 din 14 aprilie 2000, emisă de pârât, în sensul anulării capitolului 4 din procesul-verbal nr. 65982 din 25 august 1999, privind impozitul pe profit și majorările de întârziere aferente acestuia, în sumă totală de 233.619.543 lei.

În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că, la stabilirea impozitului pe profit, pârâtul, în mod greșit, a considerat cheltuială deductibilă numai amortizarea calculată în conformitate cu prevederile Legii nr. 15/1994 și dobânda prevăzută în contractul de leasing și, interpretând greșit contractul menționat, nu a avut în vedere că cheltuiala efectuată de aceasta reprezintă chirie, care este deductibilă. Prin sentința nr. 1279 din 5 octombrie 2000, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins acțiunea, ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că actul atacat este temeinic și legal în raport cu dispozițiile art. 4 alin. (2) și art. 5 din O.G.

nr. 70/1994, privind impozitul pe profit, potrivit cărora la calculul impozitului pe profit sunt deductibile amortizarea și dobânda din rata de leasing, achitată la datele stabilite prin contract și că nu se deduc cheltuielile reprezentând rata în contractul de leasing. Împotriva hotărârii primei instanțe, reclamanta a declarat recurs, susținând că, din prevederile legale menționate, nu rezultă nedeductibiliatea ratei din contractul de leasing. Curtea Supremă de Justiție, secția contencios administrativ, prin decizia nr. 1167 din 26 martie 2002, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat hotărârea atacată și, în fond, a admis acțiunea reclamantei așa cum a fost formulată. În motivarea acestei hotărâri, instanța de control judiciar a reținut că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 80/1998, pentru aprobarea O.G.

nr. 51/1997, s-a stabilit că plata amortismentului și evidența acestuia se face la locator și că ratele de leasing achitate de beneficiar constituie cheltuială deductibilă integral la calcului profitului impozabil. Împotriva acestei din urmă hotărâri, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ. S-a susținut că dispozițiile art. 21 lit. c din O.G. nr. 51/1997 se referă la evidențierea contabilă a amortismentelor și nu la caracterul deductibil sau nedeductibil al acestor sume. În cauză, în raport cu obiectul acțiunii, sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (2) și art. 5 din O.G. nr. 70/1994, republicată, potrivit cărora, la calculul impozitului pe profit, se deduc cheltuielile reprezentând amortizarea și nu întreaga rată din contractul de leasing.

Ca atare, neaplicând dispozițiile legale menționate, instanța a pronunțat hotărârea cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond. În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârii atacate, respingerea recursului declarat de reclamantă și menținerea hotărârii primei instanțe. Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Prin art. 139 din Constituția României, s-a stabilit că „impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege”.

Dispoziția menționată reflectă caracterul impozitelor de venituri bugetare și importanța acestora ca sursă, în cadrul politicii fiscale, de aducere la îndeplinire a unui imperativ social, corespunzător unui interes general, cu referire la funcționarea instituțiilor publice, constituirea rezervelor de stat, derularea de alte acțiuni și obiective cu caracter economic, prin asigurarea cheltuielilor acestora. Corespunzător acestui interes general, statul preia o parte din rezultatele financiare ale subiectelor de drept impuse, stabilind prin lege obligații de plată în sarcina acestora. Această contribuție obligatorie are loc însă, potrivit normei constituționale, numai în virtutea legii, ceea ce impune, coroborat cu principiul egalității în fața legii, ca însăși determinarea cuantumului impozitelor datorate să aibă loc în condițiile legii.

Corespunzător acestor principii și în realizarea lor, prin O.G. nr. 70 din 29 august 1994, au fost determinate precis persoanele juridice care au calitatea de subiect a obligației plății impozitului pe profit și modul de stabilire a masei profitului impozabil. Astfel, pentru determinarea profitului impozabil, contribuabilii sunt obligați să întocmească un bilanț la sfârșitul anului fiscal, care cuprinde elemente de activ și de pasiv. Potrivit ordonanței menționate, calculul profitului impozabil, unic pentru toți contribuabilii, are ca elemente de referință patrimoniul net la sfârșitul anului fiscal, patrimoniul net de la începutul anului fiscal actualizat la inflație pentru întregul an fiscal, aportul efectuat la capitalul social în cursul anului fiscal, de asemenea, actualizat la inflație și cheltuielile nedeductibile.

Pentru a admite acțiunea reclamantei, ca urmare a admiterii recursului și casării hotărârii primei instanțe, instanța de control a apreciat că dispozițiile art. 21 lit. c) din O.G. nr. 51/1997, privitoare la evidențierea amortismentului și plata acestuia în contractul de leasing au incidență în cauză. Or, dispoziția menționată nu modifică prevederile O.G. nr. 70/1994, în sensul aprecierii amortismentului ca fiind cheltuială deductibilă la locator, aceasta privind doar evidențierea contabilă a sumelor cu acest titlu. În consecință, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (2) și art. 5 din O.G. nr. 70/1994, potrivit cărora se deduc la calculul impozitului pe profit cheltuielile reprezentând amortizarea, calculată potrivit Legii nr. 15/1994, privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale și necorporale.

Prin urmare, numai cota de amortizare fixată în rata lunară, în conformitate cu dispozițiile legale menționate, era deductibilă. Din procesul-verbal încheiat de Administrația Financiară a sectorului 6 București rezultă că reclamanta a dedus la calculul profitului impozabil întreaga valoare a ratelor de leasing achitate în baza contractului de leasing financiar încheiat, la data de 18 septembrie 1998, cu locatorul SC A.F.I. Inc S.U.A. Or, cheltuielile decurgând din contractul de leasing erau deductibile numai la nivelul amortizării, calculată potrivit Legii nr. 15/1994, plus dobânda, așa cum corect a reținut prima instanță. Apreciind că cheltuielile deductibile sunt la nivelul total al ratei de leasing, instanța de control judiciar s-a pronunțat cu neobservarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) și art. 5 din O.G.

nr. 70/1994, cu referire la art. 137 din Constituția României, stabilind astfel o altă modalitate de determinare a profitului impozabil și diminuare a obligației de plată legal stabilite în sarcina contribuabilului menționat, corespunzător principiilor de politică fiscale arătate, așa încât hotărârea criticată este supusă cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., invocat de procurorul general. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va admite recursul în anulare, va casa decizia atacată și va respinge recursul declarat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe, pe care o va menține.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 1167 din 26 martie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, pe care o casează. Respinge recursul declarat de reclamanta SC R.T.I. SRL București împotriva sentinței nr. 1279 din 5 octombrie 2000 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, pe care o menține. Pronunțată, în ședință publică, azi, 16 februarie 2004.