ÎCCJ, decizie (scj.ro #85549)

Impozit pe profit. Cheltuieli deductibile din

contractul de leasing.

O.G. nr. 70/1994

Legea nr.15/1994

O.G. nr. 51/1997

Potrivit dispozițiilor art.4 alin.2

și art.5 din O.G. nr.70/1994 republicată, la calculul impozitului pe profit, se

deduc cheltuielile reprezentând amortizarea calculată potrivit Legii

nr.15/1994, plus dobânda și nu întreaga rată din contractul de leasing.

I.C.C.J.,

Completul de 9 judecători, decizia nr. 82 din 16 februarie 2004

Notă: O.G. nr. 70/1994 privind impozitul pe

profit a fost abrogată de Legea nr.414/2002, la rândul ei abrogată de Codul

fiscal din 2003.

Reclamanta SC

„RTI” SRL București a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată

să dispună desființarea totală a deciziei nr.627 din 14 aprilie 2000, emisă de

pârât, în sensul anulării capitolului 4 din procesul-verbal nr.65982 din 25

august 1999 privind impozitul pe profit și majorările de întârziere aferente

acestuia, în sumă totală de 233.619.543 lei.

În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că la stabilirea impozitului pe profit

pârâtul, în mod greșit, a considerat cheltuială deductibilă numai amortizarea

calculată în conformitate cu prevederile Legii nr.15/1994 și dobânda prevăzută

în contractul de leasing și, interpretând greșit contractul menționat, nu a

avut în vedere că cheltuiala efectuată de aceasta reprezintă chirie, care este

deductibilă.

Prin sentința nr.1279 din 5 octombrie 2000, Curtea de Apel București – Secția

contencios administrativ a respins acțiunea, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că actul atacat este

temeinic și legal în raport de dispozițiile art.4 alin.2 și art.5 din Ordonanța

Guvernului nr.70/1994 privind impozitul pe profit, potrivit cărora la calculul

impozitului pe profit sunt deductibile amortizarea și dobânda din rata de

leasing, achitată la datele stabilite prin contract și că nu se deduc

cheltuielile reprezentând rata în contractul de leasing.

Împotriva hotărârii primei instanțe, reclamanta a declarat recurs, susținând că

din prevederile legale menționate nu rezultă nedeductibiliatea ratei din

contractul de leasing.

Curtea Supremă de Justiție, Secția contencios administrativ, prin decizia

nr.1167 din 26 martie 2002,  a admis recursul declarat de reclamantă, a

casat hotărârea atacată și, în fond, a admis acțiunea reclamantei așa cum a

fost formulată.

În motivarea acestei hotărâri, instanța de control judiciar a reținut că,

potrivit dispozițiilor Legii nr.90/1998 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului

nr.51/1997, s-a stabilit că plata amortismentului și evidența acestuia se fac

la locator și că ratele de leasing achitate de beneficiar constituie cheltuială

deductibilă integral la calcului profitului impozabil.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, procurorul general al Parchetului de pe

lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe

art.330 pct.2 din C. proc. civ..

S-a susținut că dispozițiile art.21 lit.c din Ordonanța Guvernului nr.51/1997

se referă la evidențierea contabilă a amortismentelor și nu la caracterul

deductibil sau nedeductibil al acestor sume.

În cauză, în raport de obiectul acțiunii, sunt aplicabile dispozițiile art.4

alin.2 și art.5 din Ordonanța Guvernului nr.70/1994 republicată, potrivit

cărora, la calculul impozitului pe profit, se deduc cheltuielile reprezentând

amortizarea și nu întreaga rată din contractul de leasing.

Ca atare, neaplicând dispozițiile legale menționate,  instanța a pronunțat

hotărârea cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare

greșită a cauzei pe fond.

În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare,

casarea hotărârii atacate, respingerea recursului declarat de reclamantă și

menținerea hotărârii primei instanțe.

Recursul în anulare este fondat.

Prin art.139 din

Constituția României s-a stabilit că  „impozitele, taxele și orice alte

venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat se

stabilesc numai prin lege”.

Dispoziția menționată reflectă caracterul impozitelor de venituri bugetare și

importanța acestora ca sursă, în cadrul politicii fiscale, de aducere la

îndeplinire a unui imperativ social, corespunzător unui interes general, cu

referire la funcționarea instituțiilor publice, constituirea rezervelor de

stat, derularea de alte acțiuni și obiective cu caracter economic, prin

asigurarea  cheltuielilor acestora.

Corespunzător acestui  interes general, statul preia o parte din

rezultatele financiare ale subiectelor de drept impuse, stabilind prin lege

obligații de plată în sarcina acestora.

Această contribuție obligatorie are loc însă, potrivit normei constituționale,

numai în virtutea legii, ceea ce impune, coroborat cu principiul egalității în

fața legii, ca însăși determinarea cuantumului impozitelor datorate  să

aibă loc în condițiile legii.

Corespunzător acestor principii și în realizarea lor, prin Ordonanța Guvernului

70 din 29 august 1994, au fost determinate precis persoanele juridice care au

calitatea de subiect a obligației plății impozitului pe profit și modul de

stabilire a masei profitului impozabil.

Astfel, pentru determinarea profitului impozabil, contribuabilii sunt obligați

să întocmească un bilanț la sfârșitul anului fiscal, care cuprinde elemente de

activ și de pasiv.

Potrivit ordonanței menționate, calculul profitului impozabil, unic pentru toți

contribuabilii, are ca elemente de referință patrimoniul net la sfârșitul

anului fiscal , patrimoniul net de la începutul anului fiscal actualizat la

inflație pentru întregul an fiscal, aportul efectuat la capitalul social în

cursul anului fiscal, de asemenea, actualizat la inflație și cheltuielile

nedeductibile.

Pentru a admite acțiunea reclamantei, ca urmare a admiterii recursului și

casării hotărârii primei instanțe, instanța de control a apreciat că

dispozițiile art.21 lit.c din Ordonanța Guvernului nr.51/1997 privitoare la

evidențierea amortismentului și plata acestuia în  contractul de

leasing  au incidență în cauză.

Or, dispoziția menționată nu modifică prevederile Ordonanței Guvernului

nr.70/1994 în sensul aprecierii amortismentului ca fiind cheltuială deductibilă

la locator, aceasta privind doar  evidențierea contabilă  a

sumelor  cu acest titlu.

În consecință, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art.4 alin.2 și art.5 din

Ordonanța Guvernului nr.70/1994, potrivit cărora se deduc la calculul

impozitului pe profit cheltuielile reprezentând amortizarea, calculată potrivit

Legii nr.15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale

și necorporale.

Prin urmare, numai cota de amortizare fixată în rata lunară, în conformitate cu

dispozițiile legale menționate, era deductibilă.

Din procesul-verbal încheiat de Administrația Financiară a Sectorului 6

București rezultă că reclamanta a dedus la calculul profitului impozabil

întreaga valoare a ratelor de leasing achitate în baza contractului de leasing

financiar încheiat la data de 18 septembrie 1998 cu locatorul SC „A.I.” Inc

SUA.

Or, cheltuielile decurgând din contractul de leasing erau deductibile numai la

nivelul amortizării calculate potrivit Legii nr.15/1994 plus dobânda, așa cum

corect a reținut prima instanță.

Apreciind că cheltuielile deductibile sunt la nivelul total al ratei de

leasing, instanța de control judiciar s-a pronunțat cu neobservarea

dispozițiilor art.4 alin.2 și art.5 din Ordonanța Guvernului nr.70/1994, cu

referire la art.137 din Constituția României, stabilind astfel o altă

modalitate de determinare a profitului impozabil și diminuare a obligației de

plată legal stabilite în sarcina contribuabilului menționat, corespunzător

principiilor de politică fiscale arătate, așa încât hotărârea criticată este

supusă cazului de casare prevăzut de  art.330 pct.2 din C. proc. civ.,

invocat de procurorul general.

În consecință, Curtea a admis recursul în anulare, a casat decizia atacată și a

respins recursul declarat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe.