ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5802/2004

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 199 din 13 februarie 2004, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, a fost condamnat inculpatul T.M. la 20 ani închisoare și 10 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 – art. 175 lit. c) și d) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

Conform art. 71 C. pen., i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 C. pen., din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până la terminarea executării pedepsei.

În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menținut starea de arest a inculpatului și conform art. 88 C. pen., s-a dedus detenția acestuia începând cu data de 11 aprilie 2003 la zi.

Inculpatul a fost obligat la 4.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că inculpatul T.M. a trăit în concubinaj cu martora G.A., relații în urma cărora a rezultat minorul T.N.A.

În ziua de 10 aprilie 2003, constată prima instanță, după ce inculpatul a consumat băuturi alcoolice, fiind în stare de ebrietate a avut o altercație cu G.A. pe care a lovit-o în timp ce ținea minorul în brațe. Ulterior, T.M. a luat copilul din brațele mamei sale care a părăsit domiciliul lăsându-l pe minor cu inculpatul.

În cursul după amiezii, motivează instanța de fond, inculpatul l-a aruncat în mod repetat la pământ, pe fiul său T.N.A., în vârstă de 4 luni, provocându-i leziuni traumatice care au dus la decesul acestuia.

În dimineața zilei de 11 aprilie 2003, inculpatul a anunțat vecinii că minorul a decedat, iar aceștia au sesizat organele de urmărire penală.

Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia nr. 324 din 7 mai 2004, a admis apelul declarat de parchet împotriva sentinței primei instanțe, pe care a desființat-o în parte, și rejudecând cauza, conform art. 67 C. pen., i-a aplicat inculpatului pedeapsa complimentară a degradării militare, menținând celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

Instanța de control judiciar a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat împotriva aceleiași sentințe.

Decizia sus-menționată a fost recurată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de inculpatul T.M., criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.

Prin recursul parchetului se susține că pedeapsa aplicată inculpatului nu reflectă gradul ridicat de pericol social al faptei săvârșite de acesta și nu s-a ținut seama de circumstanțele personale ale făptuitorului care nu avea ocupație, consuma frecvent băuturi alcoolice, era violent, este recidivist și a fost nesincer în cursul procesului penal.

În recursul inculpatului, apărătorul desemnat din oficiu, a susținut că în cauză se impune efectuarea unei expertize psihiatrice, deoarece există îndoieli asupra stării psihice a acestuia, iar în subsidiar, a solicitat reducerea pedepsei aplicată, invocând motivul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.

Inculpatul, personal, a solicitat achitarea sa pentru infracțiunea de omor calificat, întrucât nu a comis această faptă și, pentru a-și dovedi într-o mai mare măsură nevinovăția, a cerut reaudierea martorilor și administrarea altor probe care nu au fost avute în vedere de instanțe.

Examinând recursurile, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea nu sunt fondate.

Din analiza materialului probator administrat în cauză rezultă că instanțele de judecată au reținut corect situația de fapt și vinovăția inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, iar pedeapsa aplicată a fost just individualizată.

Martora G.A., concubina inculpatului a declarat în cursul cercetării judecătorești că, în ziua de 10 aprilie 2003, s-a certat cu acesta și întrucât a devenit violent, fiind sub influența băuturilor alcoolice, a fugit la mama sa, lăsând copilul în casă, pe pat, iar a doua zi a fost anunțată de organele de poliție că acesta a decedat.

Martorii oculari M.G. și G.M., în declarațiile date în fața primei instanțe l-au văzut pe inculpat când a aruncat minorul în sus, prinzându-l la scurtă distanță de pământ și când l-a aruncat lângă poarta imobilului în care locuia.

De asemenea, T.M. a mai aruncat minorul în holul locuinței martorului G.M., lăsându-l jos până la intervenția martorei V.A., proprietara imobilului. După aceea, inculpatul a luat pe copil și l-a trântit lângă peretele casei, acesta lovindu-se la cap.

Astfel cum au declarat martorii, a doua zi, T.M. a anunțat vecinii că fiul său T.N.A. a decedat.

Depozițiile martorilor se coroborează cu concluziile din raportul medico-legal nr. A 3/562/03 din 19 iunie 2003 efectuat de I.N.M.L. Mina Minovici București, potrivit cărora moartea lui T.N.A. a fost violentă și s-a datorat hemoragiei meningo-cerebrale consecutive unui traumatism cranio-cerebral cu fractura oaselor craniene. Leziunile s-au putut produce prin lovire cu corp dur, în legătură de cauzalitate directă necondiționată cu decesul. La autopsie s-au mai constatat fracturi costale dreapta C 6, C 7, C 8, care s-au putut produce prin lovire cu corp dur.

În consecință, fapta și împrejurările săvârșirii ei, precum și vinovăția inculpatului pentru comiterea infracțiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 – art. 175 lit. c) și d) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., rezultă fără nici un dubiu din probele complet analizate și just apreciate de către cele două instanțe care nu au comis nici o eroare de fapt în stabilirea situației reale.

Înalta Curte constată că probatoriul administrat în cauză este îndestulător stabilirii situației de fapt și convingător interpretat de către instanțele anterioare, astfel că nu se impune completarea acestuia.

Toate probele solicitate de inculpat au fost administrate, acesta nemenționând în recurs ce alți martori solicită a fi audiați și nici ce împrejurări se tinde a se dovedi prin audierea lor.

De asemenea, se constată că nici efectuarea unei expertize psihiatrice nu se impune în cauză, deoarece inculpatul nu a fost internat în unități de specialitate, nedepunând acte în acest sens și, mai mult, a precizat, în ultimul cuvânt, că nu suferă de nici o boală psihică.

Cât privește motivul de casare privind reindividualizarea pedepsei aplicată, invocat atât de parchet cât și de inculpat, Înalta Curte constată că și acesta este nefondat.

Pedeapsa de 20 ani închisoare, aplicată inculpatului a fost just stabilită avându-se în vedere criteriile stabilite de art. 72 C. pen., respectiv gradul sporit de pericol social al faptei, care a fost comisă, de acesta, prin exercitarea unor acte de violență asupra unui minor de 4 luni, lipsit de apărare, soldată cu decesul acestuia, cât și de persoana făptuitorului care are o fire violentă și este recidivist.

Deoarece criticile formulate în recursurile declarate de parchet și al inculpatului nu sunt fondate, iar din examinarea actelor dosarului nu rezultă existența unor cazuri din cele prevăzute de art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., care pot fi luate în considerare din oficiu, Curtea, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) din același cod, urmează a respinge recursurile ca nefondate, cu obligarea inculpatului T.M. la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Conform art. 88 C. pen., se va deduce din pedeapsa aplicată arestarea preventivă a inculpatului începând cu data de 11 aprilie 2003 la zi.

Onorariul, în sumă de 400.000 lei, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de inculpatul T.M. împotriva deciziei penale nr. 324 din 7 mai 2004 a Curții de Apel București, secția I penală.

Deduce din pedeapsă, timpul arestării preventive a inculpatului de la 11 aprilie 2003 la 8 noiembrie 2004.

Obligă pe recurent la plata sumei de 1.600.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 8 noiembrie 2004.