CAUZUL CU MISZKURKA v. POLONIA (Declarația nr. 39437/03) HOTĂRÂREA STASBOURG 4 mai 2006 FINAL 04/08/2006 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Miszkurka v. Polonia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Al patrulea secțiunea), ședința ca o Cameră compusă din: Sir Nicolas Bratza Președintele Bonello Pellonpää Traja Garlicki Mijović Šikuta, judecătorii și dna Elens-Pasos, grefierul adjunct al secțiunii, care s-a deliberat în privat la 4 aprilie 2006, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 39437/03) împotriva Republicii Poloniei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național polonez, dl Cezary Miszkurka („reclamantul”), la 25 noiembrie 2003. Reclamantul a fost reprezentat de dl M. Kalinowski, un avocat practicant la Lublin. Guvernul polonez (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl J. Wołāsiewicz, al Ministerului Afacerilor Externe. La 17 martie 2005, Curtea a hotărât să comunice plângerea cu privire la lungimea excesivă a detenției reclamantei în reținerea în custodie guvernului. În conformitate cu dispozițiile articolului 29 § 3 din Convenție, a hotărât să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa. Reclamantul s-a născut în 1968 și trăiește în Lublin, Polonia. La 5 septembrie 1999, reclamantul a fost arestat pe acuzații de posesie ilegală de arme. La 7 septembrie 1999 Curtea de district din Lublin (Sād Rejonowy ) a ordonat ca reclamantul să fie reținut în închisoare până la 5 decembrie 1999. Curtea a considerat existența unor dovezi puternice împotriva acestuia și gravitatea acuzațiilor să-și justifice detenția. De asemenea, a constatat că circumstanțele cazului nu au fost investigate pe deplin și că există riscul ca reclamantul să încerce să obstrugă procedurile. Såd Okregowy ) a susținut hotărârea de primă instanță la 14 octombrie 1999. La 30 noiembrie 1999, Curtea Regională de Lublin a prelungit detenția reclamantului până la 5 martie 2000. Acesta a considerat că motivele inițiale pentru a-l păstra în custodie sunt încă valabile și se referă la complexitatea cazului. La 1 martie 2000, Curtea de Apel de Lublin a prelungit detenția reclamantului până la 5 Iunie 2000. Curtea a considerat că reclamantul a fost suspectat că a comis mai multe infracțiuni grave (procurment, obstacolul procedurii penale, posesia ilegală de arme; el a fost, de asemenea, membru al unei bande de criminalitate organizată) și a existat dovezi substanțiale împotriva lui. Deoarece el a încercat să amenințe martorii, detenția sa a fost necesară pentru a asigura calea corectă a procedurii. 10. Detenția reclamantului a fost ulterior prelungită de Curtea Regională Lublin la 31 mai 2000. 11. La 31 august 2000, Curtea Supremă (SÜd Najwyższy ) a prelungit detenția reclamantului până la 5 decembrie 2000. Acesta a constatat că motivele acordate anterior pentru a-l reține în custodie erau încă valabile. 12. În cursul anchetei, reclamantul a depus mai multe apeluri nefruntate împotriva prelungirii detenției sale la Curtea Regională Lublin și Curtea Supremă. 13. La 27 decembrie 2000, procurorul regional Lublin ( Prokurator Okręgowy ) a depus un proiect de acuzație împotriva reclamantului și a altor șapte co-apăratori la Curtea Regională de Lublin. El a acuzat de achiziții, obstrucționând cursul procedurilor penale, deținerea ilegală a armelor și participarea la o bandă de criminalitate organizată. 14. Curtea Regională de Lublin a prelungit detenția reclamantului la 28 decembrie 2000 și la 12 iunie 2001. 15. Curtea de Apel a respins cererea de eliberare a reclamantului la 30 ianuarie 2001 16. Procesul a început la 14 septembrie 2001. Curtea Regională a avut 16 audieri. 17. Detenția reclamantului a fost ulterior prelungită de 3 ori de către Curtea de Apel, la cererea Curții Regionale: la 11 iulie 2001 și 21 noiembrie 2001, 13 februarie și 22 mai 2002 pentru aceleași motive ca înainte. La 27 iunie 2002, Curtea Regională Lublin a condamnat reclamantul ca fiind acuzat și condamnat la opt ani de închisoare. 20. În timpul procedurii înaintea instanței de apel, reclamantul a rămas în custodie. 21. La 25 februarie 2003, Curtea de Apel Lublin a anulat hotărârea de primă instanță și a remis cazul. 22. La 18 martie 2003, Curtea Regională Lublin a ordonat ca reclamantul să rămână în custodie până la 18 iunie 2003. Curtea de Apel a susținut această decizie la 9 aprilie 2003. La 14 noiembrie 2003, Curtea Regională a prelungit detenția reclamantului până la 31 ianuarie 2004. 25. La 3 decembrie 2003, Curtea de Apel a anulat această decizie și a eliberat reclamantul din închisoare pe cauțiunea PLN 40.000 (aprox. 10.000 EUR). Curtea a considerat că reclamantul a fost reținut pentru o perioadă foarte lungă și că interesele procesului nu justifică păstrarea în detenție a acestuia. 26. Reclamantul a fost eliberat din custodie la 5 decembrie 2003. 27. La 30 decembrie 2004, Curtea Regională Lublin a condamnat reclamantul ca fiind acuzat și condamnat la 6 ani de închisoare. 28. În urma apelului reclamantului, procedurile sunt așteptate în fața unei instanțe de apel. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ ȘI PRATICE 29. Codul de procedură penală din 1997, care a intrat în vigoare la 1 Septembrie 1998, definește detenția reținută ca una dintre așa-numitele „mesure preventive” ( środki zapobiegawcze ). Celelalte măsuri sunt cauțiune ( poręczenie majātkowe ), supravegherea poliției ( dozór pololicji ), garanție de o persoană responsabilă ( poręczenie osoby godnej zaufania ), garanție de o entitate socială ( poręczenie społeczne ), interzicere temporară a acționării într-o anumită activitate ( zawieszenie oskarżonego w określonej działalności ) și interzicerea de a părăsi țara ( zakaz opuszczania kraju 30. art. 249 § 1 stabilește motivele generale de impunere a măsurilor preventive. „Poate fi impuse măsuri preventive pentru a asigura conduita corectă a procedurilor și, în mod excepțional, pentru a preveni comiterea unei alte infracțiuni grave a acuzate; acestea pot fi impuse numai dacă dovezile colectate demonstrează o probabilitate semnificativă că un acuzat a comis o infracțiune.” 31. art. 258 enumera motivele de detenție în reținere. Acesta prevede, în măsura în care este cazul: „1. În cazul în care: (1) există un risc rezonabil ca un acuzat să se ascundă sau să se ascundă, în special atunci când identitatea sa nu poate fi stabilită sau când nu are locuințe permanente [în Polonia]; (2) Există o teamă justificată de faptul că un acuzat va încerca să induce [maestre sau co-apăratori] să dea mărturie falsă sau să obstrucționeze calea corectă a procedurii prin alte mijloace ilegale; în cazul în care un acuzat a fost acuzat de o infracțiune gravă sau de o infracțiune pentru comisia a căror comisie poate fi responsabilă cu o sentință maximă legală de cel puțin 8 ani de închisoare, sau dacă o instanță de primă instanță l-a condamnat la cel puțin 3 ani de închisoare, necesitatea de a continua deținerea pentru a asigura conduita corectă a procedurii poate fi bazată pe probabilitatea ca o penalitate severă să fie impusă.” 32. Codul stabilește marja de discreție în ceea ce privește continuarea unei măsuri preventive specifice. art. 257 citește, în măsura în care este cazul: „1. Nu se impune detenția în reținere dacă o altă măsură preventivă este suficientă.” 33. art. 259, în partea sa relevantă, se spune: „1. Dacă nu există motive speciale contrare, detenția în reținere se ridică, în special în cazul în care privarea unui acuzat de libertate, ar fi: (1) să-și pună în pericol viața sau sănătatea în serios; sau (2) Consecințele excesive pentru acuzatul sau familia sa.” 34. Codul de 1997 stabilește nu numai termenele maxime legale de detenție, ci și, la art. 252 § 2, prevede că în fiecare decizie de detenție, instanța relevantă – în aceste termene – trebuie să stabilească momentul exact pentru care detenția va continua. 35. art. 263 stabilește termenele de detenție, iar în versiunea aplicabilă până la 20 iulie 2000 prevede: „1. Imposarea detenției în cursul unei anchete, instanța își stabilește termenul pentru o perioadă de maximum 3 luni. În cazul în care, datorită circumstanțelor specifice ale cazului, o anchetă nu poate fi încheiată în termenul menționat la alineatul (1), instanța de primă instanță competentă să trateze cazul poate – dacă este necesar și cu privire la cererea făcută de procurorul [relevant] – să prelungească detenția pentru o perioadă [sau perioade] care, în ansamblu, nu poate depăși 12 luni. Întreaga perioadă de detenție la închidere până la data la care se impune prima condamnare în primă instanță nu poate depăși 2 ani. Numai Curtea Supremă poate, la cererea depusă de instanța în care se întâmpină cazul sau, la faza anchetei, la cererea depusă de Procurorul General, să prelungească deținerea deținută pentru o perioadă stabilită suplimentară depășește perioadele menționate la alineatele (2) și (3), atunci când este necesar în legătură cu șederea procedurii, o observație psihiatrica prelungită a acuzatului, o prelungire a unui raport de experți, atunci când trebuie obținute dovezi într-un caz deosebit de complex sau din străinătate, atunci când acuzatul a prelungit deliberat procedurile, precum și din cauza altor obstacole semnificative care nu ar putea fi depășite.” 36. La 20 iulie 2000, alineatul (4) a fost modificat și, de atunci, competența de a prelungi detenția dincolo de termenele prevăzute la alineatele (2) și (3) a fost conferită instanței de recurs în cadrul cărei jurisdicție a fost comisă infracțiunile în cauză. Reclamantul se plângea în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție că durata deținerii sale înainte de judecată a fost excesivă. art. 5 § 3 se menționează după cum urmează: „Toată persoana arestată sau reținută în conformitate cu dispozițiile alineatului (c) din prezentul articol este ... dreptul la judecată într-un timp rezonabil sau la eliberarea în așteptare a procesului. Eliberarea poate fi condiționată prin garanții de a apărea pentru proces.” Admisibilitatea 38. Curtea constată că cererea nu este, vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Curtea observă, de asemenea, că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Perioada de fonduri care trebuie luată în considerare 39. Septembrie 1999-27 iunie 2002 (când a fost condamnat pentru prima dată) și începând cu 25 februarie 2003 (când hotărârea de primă instanție a fost anulată) la a doua condamnare la 5 decembrie 2003. Perioada globală de detenție a reclamantului se ridică, prin urmare, la 3 ani și 7 luni. Raționalitatea lungii de detenție (a) Argumentele părților 40. Guvernul a susținut că durata deținerii reclamantului nu este excesivă; în opinia lor, au existat motive valabile pentru a-l reține în custodie pentru întreaga perioadă în cauză. Este necesar să se asigure cursul corect al procedurii, în special având în vedere gravitatea acuzațiilor și a pedepsei severe. De asemenea, a existat un risc grav de a încerca reclamantul să pună presiuni asupra martorilor, deoarece el a încercat să o facă înainte de arestarea sa. 41. Guvernul a susținut că detenția reclamantului a fost supusă unei revizuiri frecvente de către instanțele naționale. Toate deciziile referitoare la custodia sa au fost furnizate motive detaliate. Instanțele au examinat deplin cererile sale de eliberare și în ceea ce privește drepturile reclamantului garantate în temeiul articolului 5 § 3. 42. Guvernul a subliniat faptul că acest caz este extrem de complex, dar autoritățile au demonstrat o diligență adecvată în timp ce se ocupă de acesta. 43. În concluzie, au susținut că nu s-a încălcat art. 5 § 44. Reclamantul a susținut că perioada de 3 ani și 7 luni pe care a petrecut-o în custodie nu era compatibilă cu cerințele de „tempo rațional” și a susținut că autoritățile nu au dat motive valabile pentru a-l ține în custodie pentru perioada relevantă. 45. El a contestat argumentul Guvernului că cazul său a fost tratat cu o diligență debitoare, motiv pe care se bazează instanțele, și anume suspiciunile rezonabile că a comis infracțiunile impugnate, nu au fost bazate pe vreo circumstanță concretă și adevărată. El a susținut că cererile sale de eliberare nu au fost luate în considerare în mod serios de către instanțe. 46. Reclamantul a concluzionat că a existat o încălcare a articolului 5 litera (b) Evaluarea Curții (i) Principii stabilite în temeiul jurisprudenței Tribunalului 47. Curtea reiterează că întrebarea dacă o perioadă de detenție este rezonabilă nu poate fi evaluată în abstract, dar trebuie luată în considerare în fiecare caz în conformitate cu caracteristicile sale speciale. Detenția continuă poate fi justificată într-un caz dat numai dacă există indicații specifice ale unei cerințe reale de interes public care, în ciuda presupunerii de nevinovăție, depășește normele de respectare a libertății individuale prevăzute la art. 5 din Convenție (a se vedea, printre altele, Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, §§ 110-111, ECHR 2000-X). 48. În temeiul articolului 5 § 3, autoritățile judiciare naționale trebuie să se asigure că detenția preliminară a unei persoane acuzate nu depășește un timp rezonabil. În acest scop, acestea trebuie să ia în considerare principiul presunției de nevinovăție, să examineze toate faptele care argumentează o deplasare de la art. 5 și să le stabilească în deciziile lor privind cererile de eliberare. 49. Perseveranța suspiciunilor rezonabile că persoana arestat a comis o infracțiune este o condiție sine qua non pentru legalitatea deținutului continuu, dar după o anumită perioadă de timp nu mai este suficient. Curtea trebuie să stabilească atunci dacă celelalte motive furnizate de autoritățile judiciare au continuat să justifice privarea de libertate. În cazul în care aceste motive erau „relevante” și „suficiente”, Curtea trebuie, de asemenea, să se convină că autoritățile naționale au prezentat „diligență specială” în desfășurarea procedurii (a se vedea, printre altele, Jabloński c. Polonia, nr. 33492/96, § 80, 21 decembrie 2000). (ii) Aplicarea principiilor în circumstanțele prezentului caz 50. Curtea remarcă că instanța internă în prelungirea deținerii reclamantului se baza în special pe suspiciunile rezonabile că a comis infracțiunile cu care a fost acuzat, pe caracterul său grav și pe durata unei sentințe care ar putea fi impuse acesteia. Cu toate acestea, Curtea a susținut în mod repetat că aceste motive nu pot să justifice singure perioade lungi de detenție în reținere (a se vedea, printre alte autorități, Olstowski c. Polonia , nr. 34052/96, § 78, 15 noiembrie 2001). 51. În plus, autoritățile judiciare au susținut că există pericolul că, dacă reclamantul este eliberat, ar putea induce martori să dea mărturii false. Ei se referă la faptul că reclamantul, înainte de arestarea sa, a încercat să amenințe martorii. Curtea este de acord că încercarea reclamantului de a obstrucționa justiția justificată de a-l menține în custodie la etapele inițiale ale procedurii. Cu toate acestea, Curtea consideră că acest motiv își pierde gradul relevanță, pe măsură ce procesul a decurs și martorii au fost intervievați. În plus, având în vedere absența oricărei încercări suplimentare din partea reclamantului de a induce martori sau de a obstrucționa cursul procedurii în orice alt mod, este dificil de acceptat faptul că singura încercare de coluziune înainte de arestarea sa justificată ținând-l în custodie pentru întreaga perioadă de 3 ani și 7 luni. 52. Curtea nu poate decât să noteze că Curtea de Apel din Lublin a eliberat reclamantul din detenție la 3 decembrie 2003, raționând că interesele procesului nu a justificat să-l țină în detenție și subliniind că a fost reținut de o perioadă foarte lungă. Înainte de decizia respectivă, autoritățile nu au deliberat asupra posibilității de impunere a măsurilor solicitante, altele decât detenția prevăzută expres de legea poloneză, pentru a asigura buna conduită a procedurilor penale (a se vedea punctele 29-32 de mai sus). 53. În acest context, Curtea va reitera faptul că, în temeiul articolului 5 § 3 autoritățile, atunci când decid dacă o persoană ar trebui eliberată sau reținută, sunt obligate să ia în considerare măsuri alternative de asigurare a apariției sale în proces. Într-adevăr, această dispoziție proclamă nu numai dreptul de a „ judeca într-un timp rezonabil sau de a elibera în așteptarea procesului”, ci prevede, de asemenea, că „eliberarea poate fi condiționată prin garanții de a apărea pentru proces” (a se vedea Jabloński/Polonia) Hotărârea menționată mai sus, § 83. 54. În aceste circumstanțe, Curtea concluzionează că motivele menționate în hotărârile înșelate nu erau suficiente pentru a justifica detenția reclamantului timp de 3 ani și 7 luni. 55. Prin urmare, s-a încălcat art. 5 § 3 din Convenție. II. ÎNCĂLCAREA ALEGEDĂ A ARTICOLUL 6 § 1 ALEGATULUI 56. Reclamantul a susținut încălcarea articolului 6 § 1 în sensul că nu a avut un „procediment echitabil”. El a susținut că instanțele au comis erori de fapt și de drept în ceea ce privește cazul său. 57. Cu toate acestea, Curtea constată că procedura în cauză este încă în așteptare în urma recursului reclamantului împotriva hotărârii de primă instanță, prin urmare, această plângere este prematură. 58. În consecință, această parte a cererii este inadmisibilă pentru neepuizarea recoursurilor interne în sensul articolului 35 § 1 din convenție și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 4. III. APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI 59. art. 41 din convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 60. Reclamantul a susținut că a suferit prejudicii morale din cauza lungii durate a detenției sale. El a susținut că, chiar dacă a suferit prejudicii materiale, el nu a putut să-l calculeze. El a cerut Curtea să-i acorde satisfacție echitabilă pe baza jurisprudenței sale. 61. Guvernul a solicitat Curții să declare că constatarea unei încălcări constituie o satisfacție suficientă și că, în alternativă, au invitat Curtea să pronunțe o atribuire justă pe baza jurisprudenței sale în cazuri similare și a circumstanțelor economice naționale. 62. Curtea nu discerne nicio legătură cauzală dintre încălcarea constatată și prejudiciile materiale; de aceea respinge această afirmație. Pe de altă parte, Curtea consideră că reclamantul a suferit prejudicii morale – cum ar fi suferirea declanșării lungi a detenției sale – care nu este suficient de compensată de constatarea unei încălcări a convenției. Având în vedere circumstanțele cauzei și evaluarea sa pe o bază echitabilă, Curtea atribuie reclamantului 1 500 EUR sub acest șef. Costuri și cheltuieli 63. Reclamantul a susținut că nu a putut furniza documente care să confirme costurile și cheltuielile suportate în cadrul procedurii. 64. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor sale numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și neapărat și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În cazul în cauză, având în vedere informațiile în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea constată că nu există justificare pentru a atribui reclamantului sub acest cap. Interes implicit 65. Curtea consideră că dobânzile nejustificate ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară în mod inadmisibil plângerea privind lungimea excesivă a detenției pe care este admisibilă și restul cererii; că a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 1 500 EUR (1 mie cinci sute de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale, care urmează să fie transformate în moneda națională a statului contestat la rata aplicabilă la data decontare, plus orice impozit care poate fi taxabil; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 4 mai 2006, în conformitate cu art. 77 § § 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Pasos Nicolas Bratza Președintele adjunct al grefierului
FOURTH SECTION
MISZKURKA v. POLAND
(Application no. 39437/03)
4 May 2006
FINAL
04/08/2006
This judgment will become final in the circumstances set out in Article
44 §
2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.
In the case of Miszkurka v. Poland,
The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting as a Chamber composed of:
Sir
Nicolas
Bratza
,
President
,
Mr
G.
Bonello
,
Mr
M.
Pellonpää
,
Mr
K.
Traja
,
Mr
L.
Garlicki
,
Ms
L.
Mijović
,
Mr
J.
Šikuta,
judges
,
and Mrs
F.
Elens-Passos
,
Deputy Section Registrar
,
Having deliberated in private on 4 April 2006,
Delivers the following judgment, which was adopted on that date:
1.
The case originated in an application (no. 39437/03) against the Republic of Poland lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Polish national, Mr Cezary Miszkurka (“the applicant”), on 25 November 2003.
2.
The applicant was represented by Mr M. Kalinowski, a lawyer practising in Lublin. The Polish Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr J. Wołąsiewicz, of the Ministry of Foreign Affairs.
3.
On 17 March 2005 the Court decided to communicate the complaint concerning the excessive length of the applicant’s detention on remand to the Government. Under the provisions of Article 29 § 3 of the Convention, it decided to examine the merits of the application at the same time as its admissibility.
I.
4.
The applicant was born in 1968 and lives in Lublin, Poland.
5.
On 5 September 1999 the applicant was arrested on charges of illegal possession of weapons.
6.
On 7 September 1999 the Lublin District Court (
Sąd Rejonowy
) ordered that the applicant be detained on remand until 5 December 1999. The court considered that existence of strong evidence against him and the gravity of the charges justified his detention. It also found that the circumstances of the case had not been fully investigated and there was the risk that the applicant would attempt to obstruct the proceedings.
7.
The Lublin Regional Court (
Sąd Okregowy
) upheld the first-instance decision on 14
October 1999.
8.
On 30 November 1999 the Lublin Regional Court prolonged the applicant’s detention until 5 March 2000. It considered that the original grounds given for keeping him in custody were still valid and referred to the complexity of the case.
9.
On 1 March 2000 the Lublin Court of Appeal extended the applicant’s detention until 5
June 2000. The court considered that the applicant was suspected of having committed several serious offences (procurement, obstructing the course of criminal proceedings, illegal possession of weapons; he was also a member of an organised crime gang) and there was substantial evidence against him. Since he had attempted to threaten witnesses, his detention was necessary to ensure the proper course of the proceedings.
10.
The applicant’s detention was subsequently prolonged by the Lublin Regional Court on 31 May 2000.
11.
On 31 August 2000 the Supreme Court (
Sąd Najwyższy
) extended the applicant’s detention until 5 December 2000. It found that the reasons previously given for holding him in custody were still valid.
12.
During the course of the investigation, the applicant lodged several unsuccessful appeals against prolongation of his detention with the Lublin Regional Court and the Supreme Court.
13.
On 27 December 2000 the Lublin Regional Prosecutor (
Prokurator Okręgowy
) filed a bill of indictment against the applicant and seven other co-defendants with the Lublin Regional Court. He charged him with procurement, obstructing the course of criminal proceedings, illegal possession of weapons and participation in an organised crime gang.
14.
The Lublin Regional Court prolonged the applicant’s detention on 28
December 2000 and on 12 June 2001.
15.
The Lublin Court of Appeal dismissed the applicant’s application for release on 30
January 2001.
16.
The trial started on 14 September 2001. The Regional Court held 16 hearings.
17.
The applicant’s detention was subsequently prolonged 3 times by the Court of Appeal, at the Regional Court’s request: on 11 July 2001 and 21
November 2001, 13 February and 22 May 2002 for the same reasons as before.
18.
His appeals against those decisions were dismissed.
19.
On 27 June 2002 the Lublin Regional Court convicted the applicant as charged and sentenced him to 8 years’ imprisonment.
20.
During the proceedings before the appellate court the applicant remained in custody.
21.
On 25 February 2003 the Lublin Court of Appeal quashed the first-instance judgment and remitted the case.
22.
On 18 March 2003 the Lublin Regional Court ordered that the applicant remain in custody until 18 June 2003. The Court of Appeal upheld that decision on 9 April 2003. It found that the applicant’s detention was justified by the severity of the anticipated sentence.
23.
The applicant’s detention was subsequently prolonged by the Regional Court on 17 June and 9 September 2003.
24.
On 14 November 2003 the Regional Court extended the applicant’s detention until 31 January 2004.
25.
On 3 December 2003 the Lublin Court of Appeal quashed that decision and released the applicant from detention on bail of PLN 40,000 (approx. EUR 10,000). The court considered that the applicant had been detained for a very long period and that the interests of the trial did not justify keeping him in detention.
26.
The applicant was released from custody on 5 December 2003.
27.
On 30 December 2004 the Lublin Regional Court convicted the applicant as charged and sentenced him to 6 years’ imprisonment.
28.
Following the applicant’s appeal, the proceedings are pending before an appellate court.
II.
RELEVANT DOMESTIC LAW AND PRACTICE
29.
The Code of Criminal Procedure of 1997, which entered into force on 1
September 1998, defines detention on remand as one of the so-called “preventive measures” (
środki
zapobiegawcze
). The other measures are bail (
poręczenie majątkowe
), police supervision (
dozór policji
), guarantee by a responsible person (
poręczenie osoby godnej zaufania
), guarantee by a social entity (
poręczenie społeczne
), temporary ban on engaging in a given activity (
zawieszenie oskarżonego w określonej działalności
) and prohibition to leave the country (
zakaz opuszczania kraju
).
30.
Article 249 § 1 sets out the general grounds for imposition of the preventive measures. That provision reads:
“Preventive measures may be imposed in order to ensure the proper conduct of proceedings and, exceptionally, also in order to prevent an accused’s committing another, serious offence; they may be imposed only if evidence gathered shows a significant probability that an accused has committed an offence.”
31.
Article 258 lists grounds for detention on remand. It provides, in so far as relevant:
“1.
Detention on remand may be imposed if:
(1)
there is a reasonable risk that an accused will abscond or go into hiding, in particular when his identity cannot be established or when he has no permanent abode [in Poland];
(2)
there is a justified fear that an accused will attempt to induce [witnesses or co-defendants] to give false testimony or to obstruct the proper course of proceedings by any other unlawful means;
2.
If an accused has been charged with a serious offence or an offence for the commission of which he may be liable to a statutory maximum sentence of at least 8
years’ imprisonment, or if a court of first instance has sentenced him to at least 3
years’ imprisonment, the need to continue detention to ensure the proper conduct of proceedings may be based on the likelihood that a severe penalty will be imposed.”
32.
The Code sets out the margin of discretion as to the continuation of a specific preventive measure. Article 257 reads, in so far as relevant:
“1.
Detention on remand shall not be imposed if another preventive measure is sufficient.”
33.
Article 259, in its relevant part, reads:
“1.
If there are no special reasons to the contrary, detention on remand shall be lifted, in particular if depriving an accused of his liberty would:
(1)
seriously jeopardise his life or health; or
(2)
entail excessively harsh consequences for the accused or his family.”
34.
The 1997 Code not only sets out maximum statutory time-limits for detention on remand but also, in Article 252 § 2, lays down that the relevant court – within those time-limits – must in each detention decision determine the exact time for which detention shall continue.
35.
Article 263 sets out time-limits for detention. In the version applicable up to 20 July 2000 it provided:
“1.
Imposing detention in the course of an investigation, the court shall determine its term for a period not exceeding 3 months.
2.
If, due to the particular circumstances of the case, an investigation cannot be terminated within the term referred to in paragraph 1, the court of first instance competent to deal with the case may – if need be and on the application made by the [relevant] prosecutor – prolong detention for a period [or periods] which as a whole may not exceed 12 months.
3.
The whole period of detention on remand until the date on which the first conviction at first instance is imposed may not exceed 2 years.
4.
Only the Supreme Court may, on application made by the court before which the case is pending or, at the investigation stage, on application made by the Prosecutor General, prolong detention on remand for a further fixed period exceeding the periods referred to in paragraphs 2 and 3, when it is necessary in connection with a stay of the proceedings, a prolonged psychiatric observation of the accused, a prolonged preparation of an expert report, when evidence needs to be obtained in a particularly complex case or from abroad, when the accused has deliberately prolonged the proceedings, as well as on account of other significant obstacles that could not be overcome.”
36.
On 20 July 2000 paragraph 4 was amended and since then the competence to prolong detention beyond the time-limits set out in paragraphs 2 and 3 has been vested with the court of appeal within whose jurisdiction the offence in question has been committed.
I.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 5 § 3 OF THE CONVENTION
37.
The applicant complained under Article 5 § 3 of the Convention that the length of his pre-trial detention was excessive. Article 5 § 3 reads as follows:
“Everyone arrested or detained in accordance with the provisions of paragraph
1
(c) of this Article shall be ... entitled to trial within a reasonable time or to release pending trial. Release may be conditioned by guarantees to appear for trial.”
A.
Admissibility
38.
The Court notes that the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.
B.
Merits
1.
Period to be taken into consideration
39.
The Court observes that the applicant’s detention lasted from 5
September 1999 to 27 June 2002 (when he was convicted for the first time) and from 25 February 2003 (when the first-instance judgment was quashed) to his second conviction on 5
December 2003. The overall period of the applicant’s detention amounts therefore to 3 years and 7 months.
2.
The reasonableness of the length of detention
(a)
The parties’ arguments
40.
The Government maintained that the length of the applicant’s detention was not excessive. In their opinion, there had been valid reasons for holding him in custody for the entire period in question. It was necessary to ensure the proper course of the proceedings, especially in view of the gravity of charges and severe penalty. There was also a serious risk of the applicant’s attempting to put pressure on witnesses, since he had attempted to do it before his arrest.
41.
The Government argued that the applicant’s detention had been subject to a frequent review by the domestic courts. All decisions concerning his custody were given detailed reasons. The courts had examined his applications for release thoroughly and with regard for the applicant’s rights guaranteed under Article 5 § 3.
42.
The Government stressed that the case was exceptionally complex but the authorities showed due diligence while dealing with it.
43.
In conclusion, they maintained that there had been no breach of Article
5 §
3.
44.
The applicant maintained that the period of 3 years and 7 months he had spent in custody was not compatible with the “reasonable time” requirement. He argued that the authorities had failed to give valid reasons for holding him in custody for the relevant period.
45.
He contested the Government’s argument that his case was treated with due diligence. The ground relied on by the courts, namely the reasonable suspicion that he had committed the impugned offence, had not been based on any concrete, true circumstance. He maintained that his applications for release had never been seriously considered by the courts.
46.
The applicant concluded that that there had been a breach of Article 5
§
3.
(b)
The Court’s assessment
(i)
Principles established under the Court’s case-law
47.
The Court reiterates that the question whether a period of detention is reasonable cannot be assessed in the abstract but must be considered in each case according to its special features. Continued detention can be justified in a given case only if there are specific indications of a genuine requirement of public interest which, notwithstanding the presumption of innocence, outweighs the rule of respect for individual liberty laid down in Article
5 of the Convention (see, among other authorities,
Kudła v.
Poland
[GC], no.
48.
Under Article 5 § 3 the national judicial authorities must ensure that the pre-trial detention of an accused person does not exceed a reasonable time. To this end they must, paying due regard to the principle of the presumption of innocence, examine all the facts arguing for a departure from the rule in Article
5 and must set them out in their decisions on the applications for release.
49.
The persistence of reasonable suspicion that the person arrested has committed an offence is a condition
sine qua non
for the lawfulness of the continued detention, but after a certain lapse of time it no longer suffices. The Court must then establish whether the other grounds given by the judicial authorities continued to justify the deprivation of liberty. Where such grounds were “relevant” and “sufficient”, the Court must also be satisfied that the national authorities displayed “special diligence” in the conduct of the proceedings (see, among other authorities,
Jabłoński v.
Poland,
no.
33492/96, § 80, 21 December 2000).
(ii)
Application of the principles to the circumstances of the present case
50.
The Court notes that the domestic courts in prolonging the applicant’s detention relied in particular on the reasonable suspicion that he had committed the offence with which he had been charged, its serious nature and the length of a sentence which could be imposed on him. However, the Court has repeatedly held that these grounds cannot by themselves serve to justify long periods of detention on remand (see, among other authorities,
Olstowski v. Poland
, no. 34052/96, §
78, 15 November 2001).
51.
Furthermore, the judicial authorities held that there was the danger that the applicant, if released, might induce witnesses to give false testimonies. They referred to the fact that the applicant, before his arrest, had attempted to threaten witnesses. The Court agrees that the applicant’s attempt to obstruct justice justified keeping him in custody at the initial stages of the proceedings. However, the Court considers that this ground gradually lost its relevance, as the trial proceeded and the witnesses were interviewed. Moreover, given the absence of any further attempt on the part of the applicant to induce witnesses or to obstruct the course of the proceedings in any other way, it is difficult to accept that the single attempt of collusion before his arrest justified keeping him in custody for the entire period of 3
years and 7 months.
52.
The Court cannot but note that the Lublin Court of Appeal eventually released the applicant from detention on 3
December 2003, reasoning that the interests of the trial did not justify keeping him in detention and stressing that he had been detained for a very long period.
Before that decision, the authorities had not deliberated on the possibility of imposing on the applicant measures other than detention expressly foreseen by Polish law to secure the proper conduct of criminal proceedings (see paragraphs 29-32 above).
53.
In that context, the Court would reiterate that under Article
5 §
3 the authorities, when deciding whether a person should be released or detained, are obliged to consider alternative measures of ensuring his appearance at trial. Indeed, that provision proclaims not only the right to “trial within a reasonable time or to release pending trial” but also lays down that “release may be conditioned by guarantees to appear for trial” (see the
Jabłoński v
Poland
judgment cited above, § 83).
54.
In the circumstances, the Court concludes that the grounds stated in the impugned decisions were not sufficient to justify the applicant’s being kept in detention for the period of 3 years and 7
months.
55.
There has accordingly been a violation of Article
5 §
3 of the Convention.
II.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION
56.
The applicant alleged a breach of Article 6 § 1 in that he did not have a “fair trial”. He alleged that the courts committed errors of fact and law when dealing with his case.
57.
However, the Court notes that the proceedings in question are still
pending following the applicant’s appeal against the first-instance judgment, therefore, this complaint is
premature.
58.
It follows that this part of the application is inadmissible for non-exhaustion of domestic remedies within the meaning of Article 35 § 1 of the Convention and must be rejected pursuant to Article 35 § 4.
III.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
59.
Article 41 of the Convention provides:
“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”
A.
Damage
60.
The applicant maintained that he suffered non-pecuniary damage due to the protracted length of his detention. He submitted that even though he suffered pecuniary damage as well, he was not able to calculate it. He asked the Court to award him just satisfaction on the basis of its case-law.
61.
The Government asked the Court to rule that a finding of a violation constituted sufficient just satisfaction. In the alternative, they invited the Court to make an award of just satisfaction on the basis of its case-law in similar cases and national economic circumstances.
62.
The Court does not discern any causal link between the violation found and the pecuniary damage; it therefore rejects this claim. On the other hand, the Court considers that the applicant has suffered non-pecuniary damage – such as distress resulting from the protracted length of his detention – which is not sufficiently compensated by the finding of a violation of the Convention. Considering the circumstances of the case and making its assessment on an equitable basis, the Court awards the applicant EUR 1,500 under this head.
B.
Costs and expenses
63.
The applicant submitted that he was not able to provide any documents which would confirm the costs and expenses incurred during the proceedings.
64.
According to the Court’s case-law, an applicant is entitled to reimbursement of his costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and were reasonable as to quantum. In the present case, regard being had to the information in its possession and the above criteria, the Court finds there is no justification for making any award to the applicant under that
head.
C.
Default interest
65.
The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.
1.
Declares
the complaint concerning the excessive length of detention on remand admissible and the remainder of the application inadmissible;
2.
Holds
that there has been a violation of Article 5 § 3 of the Convention;
3.
Holds
(a)
that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article
44
§
2 of the Convention, EUR 1,500 (one thousand five hundred euros) in respect of non-pecuniary damage, to be converted into the national currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement, plus any tax that may be chargeable;
(b)
that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;
4.
Dismisses
the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 4 May 2006, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.
Françoise
Elens-Passos
Nicolas
Bratza
Deputy Registrar
President