ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3165/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 12 februarie 2004, reclamanta SC B.F. SRL a solicitat anularea deciziei nr. 1 din 14 ianuarie 2004, emisă de Ministerul Finanțelor Publice și exonerarea de plata sumei totală de 3.406.721.250 lei, reprezentând T.V.A. suplimentară, majorări de întârziere, dobânzi și penalități de întârziere. În motivarea acțiunii, reclamanta arată că prin procesul-verbal încheiat la 30 octombrie 2003, de organele de control ale Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili din municipiul București și județul Ilfov, a fost obligată la plata sumei totale de 5.568.681.042 lei, (din care 746.741.288 lei T.V.A.

suplimentar, 2.529.157.834 lei majorări de întârziere și dobânzi, 1.336.650.000 lei T.V.A., 238.140 lei dobânzi și 220.500 lei penalități), aferente sumelor încasate de la chiriași și pentru impozitul pe clădiri și asigurare clădire, pentru închirieri de spații aferente birourilor și pentru Fondul de solidaritate socială cu persoanele handicapate. Mai arată că nelegal i s-a respins contestația formulată împotriva procesului-verbal de control, prin decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2004, deoarece sumele reținute ca T.V.A. datorată, cu dobânzi și penalități pentru impozitul pe clădiri și primele de asigurare, recuperate de la chiriași proporțional cu spațiul ocupat de aceștia, nu pot fi asimilate veniturilor care ar intra în sfera de aplicare a T.V.A., iar pentru T.V.A.

în sumă de 1.336.650.000 lei, aferentă închirierii de spații pentru birouri, avea dreptul legal la deducere. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1456 din 9 iunie 2004, a respins acțiunea, ca neîntemeiată, reținând că sumele recuperate de reclamantă în baza contractelor de închiriere încheiate cu chiriașii săi, reprezintă venituri suplimentare, ca și impozitul pe clădiri recuperat de la chiriași, acestea fiind supuse plății T.V.A.

Reclamanta a declarat recurs împotriva sentinței, considerând că este netemeinică, deoarece sumele încasate de la chiriași, cu titlu de cotă parte din cheltuielile făcute pentru achitarea impozitului pe clădire și a polițelor de asigurare, nu sunt purtătoare de T.V.A., iar faptul că în contractele de închiriere s-a prevăzut obligația chiriașilor de a achita contravaloarea impozitului pe clădire și a primelor de asigurare pe clădiri și bunuri, nu poate schimba natura obligației și destinația sumelor achitate, deoarece chiriașii s-au subrogat în obligațiile reclamantei. Menționează că subrogarea prevăzută în contractele încheiate cu chiriașii, în care s-a prevăzut expres destinația sumelor, nu este de natură să modifice dispozițiile legale privitoare la scutirea de T.V.A.

pentru impozite și prime de asigurare și că polițele de asigurare încheiate cu O. SA au fost de tipul I/C Extinsă, pentru asigurarea și a bunurilor locatarilor, conform prevederilor din contractul de închiriere, aspect ce nu a fost analizat de către instanța de fond. Ca atare, solicită admiterea recursului, în sensul anulării parțiale a deciziei și procesului verbal în discuție, cu privire la sumele de 746.741.288 lei reprezentând T.V.A. necolectat, 2.529.157.834 lei reprezentând majorări de întârziere și dobânzi și 130.772.128 lei, reprezentând penalități de întârziere, în total pentru 3.406.721.250 lei. Recursul este nefondat. Recurenta-reclamantă contestă numai faptul că nu a fost scutită de plata T.V.A.

suplimentară reținută în sarcina sa, pentru că nu a colectat-o din sumele încasate de la chiriași, în contul cheltuielilor aferente impozitului pe clădiri și primelor de asigurare a clădirii. Se va reține, însă, că veniturile obținute de la chiriași cu titlu de cotă parte din cheltuielile cu impozitul pe clădiri și cu asigurarea clădirii reprezintă venituri conexe activității de închiriere a spațiilor pentru birouri, așa cum au stabilit corect organele financiar-fiscale și a reținut și prima instanță. Chiar dacă recurenta susține că în contractele de închiriere s-a prevăzut expres ca chiriașii să suporte cota parte din aceste cheltuieli, trebuie avut în vedere că era obligația recurentei, în calitate de proprietar, să achite impozitul pe clădiri și primele de asigurare a clădirii.

Acestea sunt venituri suplimentare obținute de recurentă, care pot fi încadrate ca o chirie suplimentară față de cea stabilită exclusiv pentru spațiile puse la dispoziție chiriașilor, ca birouri și cum obligația plății impozitului pe clădiri și a primelor de asigurare revine proprietarului imobilului, respectiv recurentei, aceasta avea obligația de a calcula și plăti T.V.A. aferentă sumelor încasate de la chiriași în acest scop.

Din contractele de închiriere nu se poate deduce o subrogare a chiriașilor în obligația plății de către recurentă a cotelor părți din impozitul pe clădiri și a primelor de asigurare clădire, ci dimpotrivă, rezultă că recurenta subscrie în numele său polițele de asigurare a imobilului în calitate de proprietar, împotriva incendiilor, pagubelor provocate de apă, pierderii chiriei ca urmare a unor calamități și altele asemenea, asigurare ce acoperă răspunderea civilă a sa în calitate de proprietar al imobilului, iar tot în calitate de proprietar are obligația legală să plătească impozitul pe clădiri. Astfel fiind, pentru sumele primite de la chiriași în contul impozitului pe clădiri și a primelor de asigurare avea obligația să calculeze și să vireze către bugetul de stat T.V.A.

corespunzătoare, conform prevederilor art. 2 din O.G. nr. 3/1992, respectiv ale art. 2 din O.U.G. nr. 17/2000 și a normelor de aplicare a acestor două ordonanțe, ținându-se cont că perioada în discuție este 1 octombrie 1998 - 31 decembrie 2002. Cum se datora suma de 746.741.288 lei cu titlu de T.V.A. pentru sumele primite de la chiriași în contul impozitului pe clădiri și a primelor de asigurare clădiri, pentru plata cu întârziere s-au calculat corect majorări de întârziere, dobânzi și penalități de întârziere, conform prevederilor art. 34 din O.G. nr. 3/1992, art. 31 din O.U.G. nr. 17/2000 și art. 33 din Legea nr. 345/2002, aflate în vigoare în perioada supusă controlului.

Susținerea recurentei, că nu s-a avut în vedere că în cadrul asigurării s-a cuprins și asigurarea unor bunuri mobile ale chiriașilor, este irelevantă pentru soluționarea pricinii, pentru că în contractele de închiriere se prevede expres că locatarul (chiriașul) era obligat să se ocupe personal de asigurarea bunurilor mobiliare suplimentare existente în spațiile închiriate și a celor imobiliare suplimentare și la plata primelor de asigurare la bunurile mobile și pentru răspunderea civilă a locatarului. Ca atare, sumele primite de la chiriași în contul primelor de asigurare apar ca o chirie suplimentară, achitată recurentei pentru obligația ce a contractat-o aceasta cu asigurătorul, în vederea asigurării imobilului și a unor bunuri mobile puse la dispoziția chiriașilor, contractare făcută în calitate de proprietar al imobilului și al unor bunuri mobile.

Pentru toate considerentele arătate mai sus, urmează să se respingă recursul de față, ca nefondat, în temeiul art. 299 și 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC B.F. SRL împotriva sentinței civile nr. 1456 din 9 iunie 2004 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2005.