ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3049/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3049/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 3 ianuarie 2007,

reclamanta SIF M. SA a solicitat anularea Deciziei nr. 245 din 23 noiembrie 2006

emisă de A.N.A.F. și a deciziei de impunere nr. 119 din 4 iulie 2006 încheiată

de organele de inspecție fiscală ale Direcției Generale de Administrare a

Marilor Contribuabili privind obligații fiscale suplimentare în sumă de

2.477.444 lei, reprezentând T.V.A., majorări și penalități de întârziere

aferente.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că organele de inspecție fiscală au stabilit în mod eronat

dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferentă achizițiilor de

bunuri și servicii prin utilizarea a două metode și anume, metoda alocării

directe și metoda pro rata, identificând greșit și categoriile de venituri

obținute din operațiuni care dau drept de deducere.

Reclamanta a susținut că nu

pot fi utilizate cele două metode de determinare a T.V.A. deductibilă aferentă

achizițiilor de bunuri și servicii destinate exclusiv activității de

administrare imobiliară. Pentru această activitate, exercitată pe bază de

contracte de închiriere, reclamanta a precizat că are dreptul la deducerea

integrală a T.V.A. pe baza principiului alocării directe, întrucât închirierea

reprezintă o operațiune impozabilă cu drept de deducere pentru toate

achizițiile de bunuri și servicii necesare conform clauzelor contractuale,

chiar dacă nu se refacturează toate utilitățile la toți clienții.

Prin sentința civilă nr. 3337

din 13 decembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea, a anulat parțial Decizia nr.

245 din 23 noiembrie 2006 emisă de A.N.A.F., direcția generală de soluționare a

contestațiilor, și decizia de impunere nr. 119 din 4 iulie 2006 emisă de

Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, exonerând reclamanta

de plata sumei totale de 1.909.677,36 RON compusă din 950.495 RON reprezentând

T.V.A. și 959.182,36 RON reprezentând majorări și penalități de întârziere și a

obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de

64.525,64 lei.

Instanța de fond a reținut

că reclamanta a respectat prevederile legale privind exercitarea dreptului de

deducere a T.V.A. pe baza principiului alocării directe în cazul achizițiilor

de bunuri și servicii destinate realizării de operațiuni impozabile, în funcție

de destinația finală a acestora. Din aceste motive, s-a considerat ca fiind

justificată alegerea reclamantei de a întocmi un singur jurnal de cumpărări,

ceea ce de altfel nu poate afecta exercitarea dreptului de deducere.

Referitor la serviciile de

reparații și întreținere a clădirilor, instanța de fond a avut în vedere că T.V.A.

aferentă este deductibilă numai proporțional cu gradul de ocupare a suprafeței

închiriate în total, astfel că au fost menținute actele de control pentru T.V.A.

deductibilă în sumă de 280.351 RON, pentru majorări de întârziere în sumă de

248.554,14 RON și pentru penalități în sumă de 38.860,50 RON.

Exonerând reclamanta de

plata diferenței în sumă de 1.909.677,36 RON reprezentând T.V.A. deductibilă,

majorări și penalități de întârziere, instanța de fond a motivat că pârâta a

utilizat nelegal două principii diferite de deducere, întrucât metoda pro rata

se aplică numai în cazul T.V.A. aferentă bunurilor și serviciilor pentru care

nu se cunoaște destinația la momentul achiziționării, ceea ce nu s-a constatat

pentru achizițiile efectuate de reclamantă în perioada supusă controlului.

Împotriva acestei sentințe,

au declarat recurs ambele părți, solicitând casarea în parte a hotărârii ca

nelegală și netemeinică.

În recursul declarat de

reclamanta SIF M. SA și întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

s-a susținut că instanța de fond a aplicat greșit prevederile art. 61 din Legea

nr. 342/2002 potrivit cărora are dreptul la deducerea integrală a T.V.A.,

indiferent de gradul de ocupare a suprafețelor închiriate.

Recurenta-reclamantă a

criticat soluția de respingere a acțiunii în privința sumei de 567.765,64 RON

reprezentând T.V.A. deductibilă, majorări și penalități de întârziere aferente

serviciilor prestate de SC M.A. SA, SC C.S. SRL și SC C.I.E. SRL, arătând că

activitatea de închiriere este o operațiune impozabilă cu drept de deducere

pentru toate achizițiile de bunuri și servicii necesare.

În acest sens, s-a precizat

că în unele contracte de închiriere s-a stipulat refacturarea utilităților în

funcție de consum sau în sume fixe și în alte contracte de închiriere, prin

însăși valoarea chiriei, societatea recurentă s-a obligat să pună la dispoziția

chiriașului toate utilitățile necesare și să-i asigure buna funcționare a

tuturor echipamentelor și instalațiilor date în exploatare, astfel încât

deducerea T.V.A. aferentă trebuia admisă integral, nefiind relevant procentul

de ocupare a suprafeței prin închiriere.

Pârâta A.N.A.F a invocat

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., susținând

că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină și este lipsită

de temei legal.

În primul motiv de recurs,

pârâta a arătat că instanța de fond nu a motivat în fapt și în drept soluția de

admitere în parte a acțiunii și nu s-a pronunțat asupra apărărilor pe care le-a

formulat.

Prin cel de-al doilea motiv

de recurs invocat pe fondul pricinii, recurenta-pârâtă a susținut că nu au fost

analizate prevederile legale incidente în cauză și potrivit cărora,

intimata-reclamantă nu era îndreptățită la deducerea în totalitate a T.V.A.

aferentă bunurilor și serviciilor achiziționate, indiferent dacă acestea erau

destinate desfășurării activității principale, pentru care societatea era

scutită de plata T.V.A., fără drept de deducere sau dacă acestea erau destinate

desfășurării activității secundare (închirierea spațiilor imobilelor deținute),

care era supusă plății T.V.A., cu drept de deducere.

Pârâta-recurentă a criticat

concluzia instanței de fond privind dreptul intimatei-reclamante de a deduce T.V.A.

pe baza principiului alocării directe, arătând că acest principiu poate fi

folosit numai dacă societatea a ținut evidența contabilă separată și a dedus

numai T.V.A. aferentă achizițiilor de bunuri și prestărilor de servicii

destinate realizării operațiunilor taxabile, respectiv activității de

administrare și închiriere a imobilelor.

De asemenea, a fost

criticată concluzia instanței de fond că utilizarea unui singur jurnal de

cumpărări nu afectează exercitarea corespunzătoare a dreptului de deducere și

s-a susținut că intimata-reclamantă avea obligația să întocmească mai multe

jurnale de cumpărări pentru evidențierea separată a operațiunilor supuse T.V.A.

cu drept de deducere față de operațiunile scutite de T.V.A. fără drept de

deducere, potrivit dispozițiilor art. 25 pct. C lit. a) din O.G. nr. 3/1992.

Recurenta-pârâtă a reiterat

apărările formulate la instanța de fond privind legalitatea actelor

administrativ-fiscale contestate, motivând că intimata-reclamantă datorează

sumele stabilite cu titlul de T.V.A. neadmisă la deducere, majorări și

penalități aferente, potrivit pct. 10.12 alin. (1) din H.G. nr. 512/1998, art. 20

din O.G. nr. 17/2000, art. 23 din Legea nr. 345/2002, art. 61 din H.G. nr. 598/2002

și art. 147 din Legea nr. 571/2003, în raport de perioada în care s-a efectuat

achiziția de bunuri și servicii destinate realizării de operațiuni supuse

obligației de plată a T.V.A., cu drept de deducere.

Prin întâmpinarea depusă în

cauză, autoritatea pârâtă a invocat excepția nulității recursului declarat de

reclamantă pentru lipsa mențiunii prevăzută de art. 3021 lit. b) C. proc. civ.

privind hotărârea care se atacă.

Excepția de procedură astfel

invocată este neîntemeiată față de cererea de recurs formulată de reclamantă,

care cuprinde toate mențiunile prevăzute de lege sub sancțiunea nulității.

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport și de dispozițiile art. 304 și art. 3041 C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de ambele părți ca

nefondate, pentru următoarele considerente.

În perioada supusă

inspecției fiscale 1 ianuarie 1999 - 30 septembrie 2004, reclamanta SIF M. SA a

realizat două categorii de activități, care din punctul de vedere al T.V.A. se

clasifică în operațiuni scutite de plata T.V.A. și operațiuni impozabile.

Veniturile financiare

obținute de reclamantă din activitatea principală pentru care a fost autorizată

și anume, administrarea portofoliului de active financiare au rezultat din

operațiuni scutite de plata T.V.A., fără drept de deducere, conform

prevederilor art. 6 alin. (1) pct. A lit. g) din O.G. nr. 3/1992, republicată,

și O.U.G. nr. 17/2000, art. 9 alin. (2) lit. c) pct. 4 din Legea nr. 345/2002

și art. 141 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 571/ 2003.

Reclamanta a desfășurat și o

activitate secundară, de administrare imobiliară, care reprezintă o operațiune

supusă T.V.A. și care dă dreptul la deducerea taxei aferente.

Această activitate a constat

în efectuarea de operațiuni legate de buna funcționare a bunurilor imobile,

gestionarea bunurilor mobile din patrimoniul societății, închirierea spațiilor

disponibile deținute și efectuarea diverselor prestări de servicii și livrări

de bunuri către terți, în legătură cu aceste spații.

Pentru desfășurarea

activității de bază pentru care a fost autorizată și a activității secundare de

administrare imobiliară, reclamanta a achiziționat bunurile și serviciile

necesare, exercitând dreptul de deducere a T.V.A. aferentă pe baza principiului

alocării directe, în funcție de destinația bunurilor și serviciilor, respectiv

pentru realizarea de operațiuni impozabile și realizarea de operațiuni scutite

de plata T.V.A., fără drept de deducere.

Obligațiile fiscale

suplimentare în sumă de 2.477.444 RON reprezentând T.V.A., majorări și

penalități de întârziere, au fost stabilite de organele de inspecție fiscală

prin recalcularea pro rata a T.V.A. deductibilă și prin includerea la numitorul

acestui raport a următoarelor categorii de venituri: dobânzi din depozitele

proprii ale societății, diferențe de curs valutar, penalități, provizioane,

dividende și venituri din reevaluare.

Referitor la modalitatea de

exercitare a dreptului de deducere, organele de inspecție fiscală au considerat

că reclamanta a procedat nelegal la deducerea T.V.A. după principiul alocării

directe, pe care l-a încălcat în ceea ce privește destinația bunurilor și

serviciilor achiziționate și proporția utilizării lor pentru operațiuni care

dau drept de deducere și pentru operațiuni care nu dau drept de deducere.

În actele de control fiscal

s-a reținut că dreptul de deducere a T.V.A. a fost exercitat în mod nelegal și

pentru bunuri și servicii care nu au avut ca destinație desfășurarea

activității specifice a societății, care sunt operațiuni scutite de T.V.A.,

fără drept de deducere.

Actele astfel întocmite și

pe cale de consecință, obligațiile fiscale calculate suplimentar, au fost

corect anulate de instanța de fond pentru suma de 1.909.677,36 RON,

constatându-se că în cauză nu s-a justificat recalcularea T.V.A. de dedus pe

bază de pro rata.

Legislația în vigoare în

perioada supusă inspecției fiscale a prevăzut că T.V.A. deductibilă se

determină prin aplicarea pro rata în situația realizării atât de operațiuni cu

drept de deducere, cât și de operațiuni fără drept de deducere, dacă în

momentul achiziționării de bunuri și servicii nu se cunoaște destinația lor,

respectiv dacă vor fi utilizate pentru operațiuni care dau drept de deducere

sau pentru operațiuni care nu dau acest drept.

Această reglementare,

cuprinsă în pct. 10.12 din H.G. nr. 512/1998 și pct. 10.16 din H.G. nr. 401/2000

pentru perioada 1 ianuarie 1999 - 31 mai 2002, în art. 61 alin. (4) din H.G. nr.

598/2002 pentru perioada 1 iunie 2002 - 31 decembrie 2003 și în art. 147 alin.

(7) din Legea nr. 571/2003 pentru perioada 1 ianuarie - 30 septembrie 2004, a

fost de altfel indicată drept temei juridic al actelor administrativ-fiscale

deduse judecății.

Cu toate acestea, organele

de inspecție fiscală au aplicat greșit reglementarea sus menționată și în

contradicție cu interpretarea dată acesteia în adresa nr. 262794 din 11 mai 2005

întocmită de Ministerul Finanțelor Publice, direcția generală legislație

impozite indirecte, au procedat la recalcularea T.V.A. deductibilă prin ambele

metode de exercitare a dreptului de deducere.

Astfel, în actele

administrative contestate au fost aplicate atât metoda alocării directe, cât și

metoda pro rata pentru determinarea T.V.A. deductibilă aferentă cheltuielilor

de întreținere, necesare menținerii în stare de funcționalitate a imobilului

din patrimoniul reclamantei, considerându-se că dreptul de deducere nu trebuia

exercitat și pentru partea care revine societății din cheltuielile respective.

Pe baza înscrisurilor depuse

de părți și a concluziilor expertizei contabile efectuată în cauză, instanța de

fond a constatat că reclamanta a utilizat corect metoda alocării directe pentru

determinarea T.V.A. deductibilă, înregistrând în jurnalul de cumpărări numai

achizițiile de bunuri și servicii destinate operațiunilor impozabile și fără a

fi exercitat acest drept și în cazul achizițiilor de bunuri și servicii

destinate activității scutite de plata T.V.A.

Din evidența contabilă a

societății reclamante a rezultat că s-a procedat la înregistrarea distinctă a

cotei-părți din cheltuielile cu bunurile și serviciile alocate realizării de

operațiuni scutite, fără drept de deducere și a cotei-părți din cheltuielile cu

bunuri și servicii alocate realizării de operațiuni impozabile, cu drept de

deducere.

În consecință, reclamanta

și-a exercitat legal dreptul de deducere a T.V.A. pe bază de alocare directă și

nu pe bază de pro rata, așa după cum s-a constatat în raportul de expertiză

contabilă efectuat în cauză și în adresa nr. 262794 din 11 mai 2005 emisă de

Ministerul Finanțelor Publice după analizarea metodei de gestiune și de

contabilizare distinctă utilizată în perioada 1 ianuarie 1999 - 30 septembrie 2004.

Raportat la documentele

justificative prezentate de reclamantă, instanța de fond a stabilit judicios că

au fost corect evidențiate achizițiile de bunuri și servicii pentru deducerea T.V.A.

aferentă operațiunilor impozabile, cu excepția contabilizării serviciilor de

reparații și de întreținere efectuate de SC M.A. SA, SC C.S. SRL și SC C.I.E.

SRL în privința cărora nu s-a ținut cont de gradul de ocupare a suprafețelor

închiriate din totalul suprafeței.

Conform prevederilor legale

sus menționate, T.V.A. aferentă serviciilor de reparații și întreținere a

clădirilor parțial închiriate și parțial utilizate pentru desfășurarea

activității proprii a societății nu este deductibilă integral, ci proporțional

cu gradul de utilizare în realizarea de operațiuni care dau drept de deducere a

T.V.A.

Din raportul de expertiză

contabilă rezultă că reclamanta nu a respectat aceste prevederi legale pentru

deducerea T.V.A. aferentă serviciilor efectuate de cei trei furnizori, deoarece

nu a avut în vedere gradul de ocupare a suprafeței închiriate în totalul

suprafeței.

Recurenta-reclamantă nu a

formulat obiecțiuni la aceste concluzii ale expertului contabil și a criticat

neîntemeiat soluția de menținere a actelor administrativ fiscale pentru suma de

567.765,64 RON reprezentând T.V.A. neadmisă la deducere, majorări și penalități

de întârziere.

În recursul declarat de

reclamantă s-a susținut fără temei legal că T.V.A. este deductibilă integral și

în cazul acestor servicii, față de împrejurarea că sunt destinate realizării

aceleiași operațiuni impozabile, cu drept de deducere și anume, activitatea de

administrare imobiliară.

Spre deosebire de utilitățile

legate de imobilul închiriat parțial (energia electrică, energia termică, apa

caldă, apa rece, salubrizare, întreținere lifturi, pază, dezinsecție, servicii

de telecomunicații), a căror contravaloare se recuperează de la clienți prin

chirie, după repartizarea pe consumatori, pe baza unor criterii de alocare, în

cazul cheltuielilor pentru reparații curente și lucrări de întreținere a

clădirii, T.V.A. nu este deductibilă integral, ci proporțional cu gradul de

utilizare în realizarea de operațiuni care dau drept de deducere.

Modalitatea de determinare a

T.V.A. deductibilă pentru cheltuielile de reparații și de întreținere a

clădirilor a fost de altfel comunicată reclamantei cu adresa nr. 262794 din 11

mai 2005 a Ministerului Finanțelor Publice, în raport de aceeași situație de

fapt referitoare la imobilul din patrimoniul societății, închiriat parțial în

perioada supusă controlului fiscal.

Din aceste motive, se

constată că sunt nefondate criticile formulate de recurenta-reclamantă și va fi

respins recursul pe care l-a declarat cu privire la soluția de menținere a Deciziei

nr. 245 din 23 noiembrie 2006 emisă de A.N.A.F. și a deciziei de impunere nr. 119

din 4 iulie 2006 emisă de Direcția Generală de Administrare a Marilor

Contribuabili pentru suma totală de 567.765,64 RON, compusă din T.V.A. neadmisă

la deducere în sumă de 280.351 RON, majorări de întârziere în sumă de

248.554,14 RON și penalități de întârziere în sumă de 38.860,50 RON.

Pentru considerentele expuse

anterior, va fi respins ca nefondat și recursul declarat de A.N.A.F. împotriva

soluției de anulare parțială a celor două acte administrative pentru suma

totală de 1.909.677,36 RON, compusă din T.V.A. deductibilă în sumă de 950.495

RON și majorări și penalități de întârziere în sumă de 959.189,36 RON.

În recursul său, A.N.A.F. a

susținut neîntemeiat că reclamanta nu avea dreptul să deducă T.V.A. pe baza

principiului alocării directe, deși acest drept a fost recunoscut prin adresa nr.

262794 din 11 mai 2005 a Ministerului Finanțelor Publice și chiar prin cele

două decizii contestate în cauză.

Astfel, se reține că la

instanța de fond nu s-a formulat o asemenea apărare și nu a fost contestat

dreptul de a utiliza principiul alocării directe, susținându-se numai că

reclamanta a încălcat acest principiu în ceea ce privește destinația și

proporția.

Această concluzie se impune

față de conținutul Deciziei nr. 245 din 23 noiembrie 2006 și al raportului de

inspecție fiscală parțială încheiat la 17 mai 2006, din care rezultă că a fost

verificată modalitatea de aplicare și de respectare a principiului alocării

directe și anume, dacă la momentul achiziției bunurilor și serviciilor s-a

cunoscut destinația acestora, dacă s-a putut determina sau nu proporția în care

sunt ori vor fi utilizate pentru operațiuni care dau drept de deducere și

operațiuni care nu dau acest drept, dacă s-a schimbat sau nu ulterior

destinația inițială.

În consecință, organele de

inspecție fiscală au procedat la recalcularea pro rata a T.V.A. deductibilă

pentru că au apreciat că reclamanta a încălcat principiul alocării directe,

exercitând dreptul de deducere și pentru bunuri și servicii destinate

realizării de operațiuni scutite de T.V.A., fără drept de deducere, iar nu

pentru că din punct de vedere contabil și juridic nu era admisă în cazul său utilizarea

acestui principiu.

De asemenea, în contradicție

cu Decizia nr. 245 din 23 noiembrie 2006, cu raportul de inspecție fiscală

parțială din 17 mai 2006 și cu adresa nr. 262794 din 11 mai 2005, în recursul

declarat de A.N.A.F. s-a susținut că intimata-reclamantă avea obligația să

dețină trei jurnale de cumpărări, în care trebuia menționată contravaloarea

bunurilor și serviciilor în mod distinct, în funcție de tipul operațiunii,

respectiv operațiuni scutite de T.V.A. și operațiuni impozabile.

În cele trei acte

administrative susmenționate, precum și în raportul de expertiză contabilă s-a

constatat că intimata-reclamantă a evidențiat în mod distinct în contabilitate

achizițiile de bunuri și servicii, în funcție de destinația acestora, respectiv

pentru realizarea de operațiuni impozabile și realizarea de operațiuni scutite

de plata T.V.A., fără drept de deducere.

În atare situație, instanța

de fond a stabilit judicios că utilizarea unui singur jurnal de cumpărări nu a

afectat exercitarea corespunzătoare a dreptului de deducere a T.V.A., întrucât

intimata-reclamantă a determinat corect T.V.A. deductibilă aferentă intrărilor

de bunuri și servicii pe baza principiului alocării directe, în funcție de

destinația finală a acestora.

Criticile formulate în

recurs de recurenta-pârâtă în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se dovedesc a

fi deci nefondate, întrucât instanța de fond a interpretat corect prevederile

legale care au constituit temeiul juridic al celor două decizii administrative

și în raport de elementele de fapt în speță, a constatat legalitatea

modalității în care intimata-reclamantă a dedus T.V.A. în sumă de 950.495 RON

aferentă operațiunilor impozabile și a opțiunii acesteia de a ține un singur

jurnal de cumpărări, dar cu evidențierea distinctă a operațiunilor destinate

realizării fiecărei categorii de activitate desfășurată.

Din aceste considerente, va

fi respinsă și susținerea recurentei-pârâte că hotărârea atacată este lipsită

de temei legal, constatându-se că prevederile legale invocare în recurs ca fiind

incidente în raport de perioadele în care au fost în vigoare, au fost avute în

vedere de instanța de fond la pronunțarea soluției de admitere în parte a

acțiunii.

În realitate,

recurenta-pârâtă contestă interpretarea dată de instanța de fond legislației

fiscale în vigoare pe perioada supusă inspecției fiscale, deși această

interpretare corespunde celei exprimate de chiar Ministerul Finanțelor Publice

în adresa nr. 262794 din 11 mai 2005.

Motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a fost invocat neîntemeiat de către agenția

pârâtă, întrucât hotărârea atacată a fost motivată în conformitate cu

prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cuprinzând motivele de

fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care

s-au înlăturat cererile părților.

Din considerentele hotărârii

recurate rezultă argumentele de fapt și temeiurile juridice avute în vedere de

instanța de fond la pronunțarea soluției și pentru care au fost respinse

apărările formulate de agenția pârâtă, cu atât mai mult cu cât acestea din urmă

corespund deciziilor administrative contestate și drept consecință, au fost

examinate prin controlul de legalitate a actelor respective exercitat în cadrul

acțiunii în anulare.

Hotărârea instanței de fond

a fost corect pronunțată și în raport de întregul material probator administrat

în cauză, astfel încât este nefondată susținerea recurentei-pârâte că soluția

dată s-a întemeiat numai pe concluziile expertizei contabile. Această probă a

fost coroborată cu înscrisurile depuse de părți în cauză și la care instanța de

fond s-a referit în motivarea soluției de anulare parțială a celor două decizii

administrative.

Față de motivele care au

fost expuse, constatând că nu există motive de casare sau modificare a

hotărârii instanței de fond, Înalta Curte va respinge ca nefondate cele două

recursuri declarate de părți. Ca urmare a soluției date recursurilor, nu se

impune aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., astfel că nu vor fi

acordate cheltuieli de judecată solicitate în recurs de recurenta-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de SIF M. S.A. și Ministerul Economiei și Finanțelor, A.N.A.F.,

împotriva sentinței civile nr. 3337 din 13 decembrie 2007 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 septembrie 2008.