WIERZBA v. POLAND

CUARTA DECIZIE PARȚIONALĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 20315/04 de către Sławomir WIERZBA împotriva Poloniei Curții Europene a Drepturilor Omului (a patra secțiune), ședința la 4 mai 2006 în calitate de Cameră compusă din: Sir Nicolas Bratza Președintele Bonello Pellonpäää Traja Garlicki Mijović Šikuta, judecători și dl M. O’Boyle Grefierul Secției Având în vedere cererea depusă la 6 august 2004, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Sławomir Wierzba, este un național polonez care s-a născut în 1980 și trăiește în Malbork, Polonia. 1998 La 25 iunie 1998, reclamantul a fost reținut în reținere în funcție de suspiciune de a comite jaf și agresiune. La 1 septembrie 2000, după primirea de probe de la numeroși martori (cel puțin 16) în acest caz și având în vedere avizele experților psihiatrici, Curtea de district Gdańsk a constatat că reclamantul a fost vinovat și a impus o condamnare de 4 ani și 6 luni de închisoare. Hotărârea a fost susținută de Curtea Regională Gdańsk la 28 februarie 2003. La 21 iulie 2004, Curtea Supremă a respins casarea depusă de reclamant, constatand că aceasta este evident nefondată. La 17 aprilie 2002, Curtea de District Gdańsk a reținut reclamantul în reținere, având în vedere o suspiciune rezonabilă de faptul că a comis jaf și a încercat să evadeze, instanța consideră că detenția este singura măsură care garantează că reclamantul nu ar încheia o coluzie cu alte co-accusări și, prin urmare, ar interfera cu cursul justiției. Ulterior, detenția anterioară a reclamantului a fost prelungită în mai multe ocazii (la 15 iulie și 15 octombrie 2002, la 15 ianuarie, 10 aprilie și 9 octombrie 2003, la 15 ianuarie, 11 și 23 martie și 29 iunie 2004 și la 25 ianuarie 2005). Deciziile ulterioare s-au bazat pe perseveranța suspiciunilor rezonabile că reclamantul a comis infracțiunile și pe existența unui pericol real de abscondare, deoarece reclamantul a încercat deja să scape. În plus, instanța a considerat probabil că, având în vedere acuzațiile împotriva lui; reclamantul ar interfera cu cursul justiției și, prin urmare, deținerea sa a fost necesară pentru a asigura efectuarea corectă a anchetei. Reclamantul a depus numeroase cereri de eliberare și a apelat, de asemenea, fără succes, împotriva deciziilor de prelungire a detenției sale. Hotărârea instanței de primă instanță a fost dată la 28 iulie 2004. Acesta se referă la dosarul în care reclamantul a interzis un recurs împotriva acesteia și la faptul că procedurile sunt în prezent în așteptare în fața Curții regionale Gdańsk. La 11 februarie 2005, Curtea regională Gdańsk a respins plângerea reclamantului în temeiul legii 2004 privind încălcarea dreptului la un proces într-un timp rezonabil. De la prima hotărâre în acest caz înainte de intrarea în vigoare a Legii din 2004, Curtea Regională Gdańsk a examinat doar desfășurarea procedurii de apel și nu a constatat întârzieri pentru care instanța relevantă ar putea fi responsabilă. La 17 septembrie 2004, legea din 17 iunie 2004 privind plângerile privind încălcarea dreptului la un proces într-un timp rezonabil ( Ustawa o skardze na narszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sādowym bez nieuzasadnionej zwłoki ) („Legea 2004” ) a intrat în vigoare. Acesta stabilește diverse mijloace juridice destinate să contracarce și/sau să remedieze durata nejustificată a procedurilor judiciare. Secțiunea 2 din Legea din 2004, în măsura în care este relevantă: „1. O parte la procedură poate depune o plângere că dreptul lor la un proces într-un termen rezonabil a fost încălcat [în cadrul procedurii] în cazul în care procedura în cauză durează mai mult decât este necesară pentru examinarea circumstanțelor factuale și juridice ale cauzei ... sau mai mult decât este necesară pentru a încheia procedurile de executare sau alte proceduri privind executarea unei hotărâri judecătorești (lungimea nejustificată a procedurii)”. Secțiunea 5 se citește, în măsura în care este cazul: „1. Se depune o plângere cu privire la durata necorespunzătoare a procedurii în timp ce procedura este în așteptare. ...” Secțiunea 12 prevede măsuri care pot fi aplicate de către instanța care se ocupă de plângere, citând, în măsura în care este cazul: „1. Curtea respinge o plângere nejustificată. Dacă instanța consideră că plângerea este justificată, se constată că a fost o întârziere necorespunzătoare în cadrul procedurii acuzate. La cererea reclamantului, instanța poate instrui instanța care examinează fondurile cauzei să ia anumite măsuri într-un termen fix. Aceste instrucțiuni nu se referă la evaluarea factuală și juridică a cauzei. În cazul în care plângerea este justificată, instanța poate, la cererea reclamantului, să acorde ... satisfacție echitabilă pentru o sumă care nu depășește 10.000 PLN care urmează să fie plătită de către Trezoreria de Stat. În cazul în care se acordă o astfel de satisfacție, acesta este plătit din bugetul instanței care a efectuat procedurile întârziate.” Secțiunea 18 stabilește normele tranzitorii în ceea ce privește cererile deja pendente în fața Curții. Se citește, în măsura în care este relevant: „1. În termen de șase luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoane care, înainte de această dată, au depus o plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului ... se plânge de încălcarea dreptului la un proces într-un termen rezonabil garantat de art. 6 (1) din Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ..., poate depune o plângere cu privire la durata necorespunzătoare a procedurii pe baza dispozițiilor prezentei legi în cazul în care plângerea lor la Curte a fost depusă în cursul procedurii impuzate și în cazul în care Curtea nu a adoptat o decizie privind admisibilitatea cazului lor. ...” La 18 ianuarie 2005, Curtea Supremă ( Sād Najwyższy ) a adoptat o rezoluție (nr. III SPP 113/04), în care a decis că, în timp ce legea din 2004 produce efecte juridice începând cu data intrării în vigoare (17 septembrie 2004), dispozițiile sale se aplică retroactiv tuturor procedurilor în care întârzierile au avut loc înainte de această dată și nu au fost încă remediate. Măsurile preventive, inclusiv detenția în reținere (a) Codul de procedură penală 1997 Codul de procedură penală din 1997, care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1998, definește detenția în reținere ca una dintre așa-numitele „mesure preventive” ( środki zapobiegawcze ). Alte măsuri sunt cauțiunea ( poręczenie majātkowe ), supravegherea poliției ( dozór policyji ), garanție de către o persoană responsabilă ( poręczenie osoby godnej zaufania ), garanție de către o entitate socială ( poręczenie społeczne ), interzicerea temporară a implicarii într-o anumită activitate ( zawieszenie oskarżonego w określonej działalności ) și interzicerea de a părăsi țara ( zakaz opuszczania kraju art. 249 § 1 stabilește motivele generale de impunere a măsurilor preventive. „1. Măsurile preventive pot fi impuse pentru a asigura buna desfășurare a procedurilor și, în mod excepțional, pentru a preveni că un acuzat comite o altă infracțiune gravă; acestea pot fi impuse numai dacă dovezile colectate demonstrează o probabilitate semnificativă că un acuzat a comis o infracțiune. art. 258 menționează motive de reținere în reținere. Acesta prevede, în măsura în care este cazul: „1. Se poate impune detenția în reținere dacă: (1) există un risc rezonabil ca un acuzat să se ascundă sau să se ascundă, în special atunci când identitatea sa nu poate fi stabilită sau când nu are locuință permanentă [în Polonia]; (2) există un risc rezonabil că un acuzat va încerca să induce [testige sau co acuzații] să dea mărturie falsă sau să obstrucționeze calea corectă a procedurii prin alte mijloace ilegale; În cazul în care un acuzat a fost acuzat de o infracțiune gravă sau de o infracțiune pentru comisia a căror comision poate fi responsabil cu o condamnare maximă legală de cel puțin 8 ani de închisoare, sau în cazul în care o instanță de primă instanță l-a condamnat la cel puțin 3 închiderea anilor, nevoia de a continua detenția pentru a asigura buna desfășurare a procedurii poate fi bazată pe probabilitatea ca o penalitate severă să fie impusă.” Codul stabilește marja de discreție în ceea ce privește continuarea unei măsuri preventive specifice. art. 257 afirmă, în măsura în care este relevant: „1. Nu se impune detenția împotriva rezidenților dacă o altă măsură preventivă este suficientă.” art. 259, în partea sa relevantă, menționează: „1. În cazul în care nu există motive speciale în contrar, detenția împotriva rezidenției se ridică, în special în cazul în care privarea unui acuzat de libertate ar fi: (1) să-și pună în pericol viața sau sănătatea în mod serios; sau (2) să implice consecințe excesiv de dure pentru acuzat sau pentru familia sa.” Codul de 1997 stabilește nu numai termenele maxime legale de detenție pentru recludere, ci și, la art. 252 § 2, prevede că în fiecare decizie de detenție trebuie să se stabilească termenele exacte de detenție. art. 263 stabilește termenele de detenție. În versiunea aplicabilă până la 20 iulie 2000 a prevăzut: „1. Imposarea detenției în cursul unei anchete, instanța stabilește termenul său pentru o perioadă de maximum 3 luni. În cazul în care, datorită circumstanțelor specifice ale cazului, o anchetă nu poate fi încheiată în termenul menționat la alineatul (1), instanța de primă instanță competentă să trateze cazul poate – dacă este necesar și cu privire la cererea făcută de procurorul [relevant] – să prelungească detenția pentru o perioadă [sau perioade] care, în ansamblu, nu poate depăși 12 luni. Întreaga perioadă de detenție la închidere până la data la care se impune prima condamnare în primă instanță nu poate depăși 2 ani. Numai Curtea Supremă poate, la cererea depusă de instanța în care se întâmpină cazul sau, la faza anchetei, la cererea depusă de Procurorul General, să prelungească deținerea deținută pentru o perioadă stabilită suplimentară depășește perioadele menționate la alineatele (2) și (3), atunci când este necesar în legătură cu șederea procedurii, o observație psihiatrica prelungită a acuzatului, o prelungire a unui raport de experți, atunci când trebuie obținute dovezi într-un caz deosebit de complex sau din străinătate, atunci când acuzatul a prelungit deliberat procedurile, precum și din cauza altor obstacole semnificative care nu ar putea fi depășite.” La 20 iulie 2000, alineatul (4) a fost modificat și, de atunci, competența de a prelungi detenția dincolo de termenele prevăzute la alineatele (2) și (3) a fost conferită instanței de recurs în cadrul cărei jurisdicție a fost comisă infracțiunile în cauză. În plus, a fost adăugat noul alineatul (5). „O decizie a Curții de Apel adoptată în temeiul alineatului (4) poate fi apelată la ședința Curții de Apel într-un comitet de trei judecători.” COMPLAINTE 1. Reclamantul se plânge de lungimea excesivă a detenției anterioare în procedura penală pentru jaf comisă în aprilie 2002. 2. El se plânge, de asemenea, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, că în ambele seturi de proceduri penale dreptul său la o „audiere echitabilă” a fost încălcat și că durata procedurii a fost excesivă. 3. El se plânge în continuare, invocand art. 13 din Convenție și fără specificații suplimentare, că dreptul său la o soluție eficace a fost încălcat. 1. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție cu privire la durata deținerii anterioare. Curtea consideră că nu poate, pe baza dosarului, determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 § 2 litera (b) din Regulamentul Curții, să anunțe această parte a cererii guvernului contestat. 2. Reclamantul se plânge în continuare de nedreptatea ambelor seturi ale procedurii penale împotriva lui și se referă la rezultatul lor nefavorabil. Curtea observă că, în această plângere, reclamantul nu afirmă că nu își respectă dreptul la o audiere echitabilă, ci obiecționează la rezultatul nefavorabil al procedurii. a) În măsura în care plângerea se referă la procedura penală pentru jaf și bătăi comisă în mai 1998, Curtea reamintește că, în conformitate cu art. 19 din Convenție, datoria sa este de a asigura respectarea angajamentelor întreprinse de statele părți la Convenție. În special, nu este funcția sa de a face față erorilor de fapt sau de lege presupuse comise de o instanță națională, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea au încălcat drepturile și libertățile protejate de convenție (a se vedea García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, ECHR 1999-I, 28). Curtea nu consideră că rezultatul nefavorabil al procedurii a avut, în sine, orice influență asupra dreptului reclamantului la un proces echitabil, rezultând că această parte a plângerii este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § § 3 și 4 din Convenție. b) În ceea ce privește procedurile penale împotriva reclamantului pentru jaf comis în aprilie 2002, trebuie remarcat faptul că acest set de proceduri este în prezent în așteptare în fața Curții regionale și, prin urmare, plângerea cu privire la rezultatul său trebuie considerată prematură. 3. În continuare, reclamantul susține că durata ambelor seturi ale procedurii penale împotriva lui: pentru jaf și agresiune comisă în 1998 și pentru jaf comisă în 2002, a fost irațională. Se bazează pe art. 6 § 1 din Convenție, care prevede, în măsura în care este cazul: „În hotărârea de a ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” În conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție: „Curtea nu poate să se ocupe de această chestiune decât după epuizarea tuturor măsurilor interne, în conformitate cu normele de drept internațional recunoscute în general...” a) În ceea ce privește procedura penală pentru jaf comisă în 1998, Curtea observă că procedurile în cauză au fost încheiate la 21 iulie 2004, care este mai puțin de trei ani după intrarea în vigoare a Legii din 17 iunie 2004 („Legea 2004”). În consecință, reclamantul a fost și are dreptul să depună o cerere în temeiul articolului 417 coroborat cu art. 442 din Codul Civil pentru daune în ceea ce privește durata prelungită a procedurii judiciare (a se vedea Krasuski c. Polonia , nr. 61444/00, §§ 67 – 72). În consecință, această plângere trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenția pentru neepuizare a recoursurilor interne. b) În măsura în care plângerea se referă la durata procedurii penale pentru jaf comise în 2002, Curtea consideră că nu poate determina, pe baza dosarului, admisibilitatea acestei plângeri. Prin urmare, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură, este necesar să se anunțe această parte a cererii guvernului contestat. (4) Reclamantul se plânge în cele din urmă fără specificații suplimentare că dreptul său la o soluție eficace în temeiul articolului 13 din Convenție a fost încălcat. art. 13 din Convenție prevede următoarele: „Toată persoana a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoane care acționează în calitate oficială.” Având în vedere natura acestei plângeri, se pare că reclamantul a respins doar în temeiul prezentului articol plângerile sale cu privire la procedura urmată și la rezultatul cauzei sale. Prin urmare, Curtea constată că nu există o chestiune separată în temeiul articolului 13. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate suspendarea examinării plângerii reclamantului privind durata detenției anterioare a reclamantului și durata procedurii penale pentru jaf comise în 2002; declara restul cererii inadmisibile.

FOURTH SECTION

PARTIAL DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 20315/04

by Sławomir WIERZBA

against Poland

The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 4

May 2006 as a Chamber composed of:

Sir

Nicolas

Bratza

,

President

,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

M.

Pellonpää

,

Mr

K.

Traja

,

Mr

L.

Garlicki

,

Ms

L.

Mijović

,

Mr

J.

Šikuta,

judges

,

and Mr M.

O’Boyle

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application lodged on 6 August 2004,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant, Mr Sławomir Wierzba, is a Polish national who was born in 1980 and lives in Malbork, Poland.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.

1.

Criminal proceedings for robbery and assault committed in

May

1998

On 25 June 1998 the applicant was detained on remand on suspicion of committing robbery and assault. On 1 September 2000, after taking evidence from numerous (at least 16) witnesses in the case and considering the psychiatric expert opinions, the Gdańsk District Court found the applicant guilty as charged and imposed a sentence of 4 years and 6 months’ imprisonment. The judgment was upheld by the Gdańsk Regional Court on 28 February 2003. On 21 July 2004 the Supreme Court dismissed the cassation lodged by the applicant, finding it manifestly ill-founded.

2.

Criminal proceedings for robbery committed in April 2002

On 17 April 2002 the Gdańsk District Court detained the applicant on remand in view of a reasonable suspicion of his having committed robbery and attempted escape, the court finding the detention to be the only measure guaranteeing that the applicant would not collude with other co-accused and thus interfere with the course of justice.

Subsequently, the applicant’s pre-trial detention was prolonged on several occasions (on 15 July and 15 October 2002, on 15

January, 10 April and 9 October 2003, on 15 January, 11 and 23

March and 29 June 2004 and on 25 January 2005). The subsequent decisions were based on the persistence of the reasonable suspicion that the applicant had committed the crime and on the existence of a real danger of absconding since the applicant had already attempted to escape. Moreover, the court found it probable that, given the charges against him; the applicant would interfere with the course of justice and hence his detention was necessary to ensure the proper conduct of the investigation.

The applicant filed numerous but unsuccessful applications for release and appealed, likewise unsuccessfully, against the decisions prolonging his detention.

The decision of the first-instance court was given on 28 July 2004. It transpires from the case-file that the applicant has lodged an appeal against it and that the proceedings are currently pending before the Gdańsk Regional Court.

On 11 February 2005 the Gdańsk Regional Court dismissed the applicant’s complaint under 2004 Act about the breach of the right to a trial within a reasonable time. Since the first-instance judgment in the case had been given before the 2004 Act came into force, the Gdańsk Regional Court examined only the conduct of the appellate proceedings and found no delays for which the relevant court could be held responsible.

B.

Relevant domestic law and practice

1.

Remedies against unreasonable length of the proceedings

On 17 September 2004 the Law of 17 June 2004 on complaints about a breach of the right to a trial within a reasonable time (

Ustawa o skardze na naruszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sądowym bez nieuzasadnionej zwłoki

) (“the 2004 Act”) entered into force. It lays down various legal means designed to counteract and/or redress the undue length of judicial proceedings.

Section 2 of the 2004 Act reads, in so far as relevant:

“1.

A party to proceedings may lodge a complaint that their right to a trial within a reasonable time has been breached [in the proceedings] if the proceedings in the case last longer than is necessary to examine the factual and legal circumstances of the case ... or longer than is necessary to conclude enforcement proceedings or other proceedings concerning the execution of a court decision (unreasonable length of proceedings).”

Section 5 reads, in so far as relevant:

“1.

A complaint about the unreasonable length of proceedings shall be lodged while the proceedings are pending. ...”

Section 12 provides for measures that may be applied by the court dealing with the complaint. It reads, in so far as relevant:

“1.

The court shall dismiss a complaint which is unjustified.

2.

If the court considers that the complaint is justified, it shall find that there was an unreasonable delay in the impugned proceedings.

3.

At the request of the complainant, the court may instruct the court examining the merits of the case to take certain measures within a fixed time-limit. Such instructions shall not concern the factual and legal assessment of the case.

4.

If the complaint is justified the court may, at the request of the complainant, grant ... just satisfaction in an amount not exceeding PLN 10,000 to be paid by the State Treasury. If such just satisfaction is granted it shall be paid out of the budget of the court which conducted the delayed proceedings.”

Section 18 lays down transitional rules in relation to the applications already pending before the Court. It reads, in so far as relevant:

“1.

Within six months after the date of entry into force of this law persons who, before that date, had lodged a complaint with the European Court of Human Rights ... complaining of a breach of the right to a trial within a reasonable time guaranteed by Article

6 (1) of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms ..., may lodge a complaint about the unreasonable length of the proceedings on the basis of the provisions of this law if their complaint to the Court had been lodged in the course of the impugned proceedings and if the Court has not adopted a decision concerning the admissibility of their case.

...”

On 18 January 2005 the Supreme Court (

Sąd Najwyższy

) adopted a resolution (no. III SPP 113/04) in which it ruled that while the 2004 Act produced legal effects as from the date of its date of entry into force (17

September 2004), its provisions applied retroactively to all proceedings in which delays had occurred before that date and had not yet been remedied.

2.

Preventive measures, including detention on remand

(a)

The Code of Criminal Procedure 1997

The Code of Criminal Procedure of 1997, which entered into force on 1

September 1998, defines detention on remand as one of the so

‑

called “preventive measures” (

środki

zapobiegawcze

). The other measures are bail (

poręczenie majątkowe

), police supervision (

dozór policji

), guarantee by a responsible person (

poręczenie osoby godnej zaufania

), guarantee by a social entity (

poręczenie społeczne

), temporary ban on engaging in a given activity (

zawieszenie oskarżonego w określonej działalności

) and prohibition to leave the country (

zakaz opuszczania kraju

).

Article 249 § 1 sets out the general grounds for imposition of the preventive measures. That provision reads:

“1. Preventive measures may be imposed in order to ensure the proper conduct of proceedings and, exceptionally, also in order to prevent an accused’s committing another, serious offence; they may be imposed only if the evidence gathered shows a significant probability that an accused has committed an offence.

Article 258 lists grounds for detention on remand. It provides, in so far as relevant:

“1.

Detention on remand may be imposed if:

(1)

there is a reasonable risk that an accused will abscond or go into hiding, in particular when his identity cannot be established or when he has no permanent abode [in Poland];

(2)

there is a reasonable risk that an accused will attempt to induce [witnesses or co

‑

defendants] to give false testimony or to obstruct the proper course of proceedings by any other unlawful means;

2.

If an accused has been charged with a serious offence or an offence for the commission of which he may be liable to a statutory maximum sentence of at least 8

years’ imprisonment, or if a court of first instance has sentenced him to at least 3

years’ imprisonment, the need to continue detention to ensure the proper conduct of proceedings may be based on the likelihood that a severe penalty will be imposed.”

The Code sets out the margin of discretion as to the continuation of a specific preventive measure. Article 257 reads, in so far as relevant:

“1.

Detention on remand shall not be imposed if another preventive measure is sufficient.”

Article 259, in its relevant part, reads:

“1.

If there are no special reasons to the contrary, detention on remand shall be lifted, in particular if depriving an accused of his liberty would:

(1)

seriously jeopardise his life or health; or

(2)

entail excessively harsh consequences for the accused or his family.”

The 1997 Code not only sets out maximum statutory time-limits for detention on remand but also, in Article 252 § 2, lays down that the relevant court – within those time-limits – must in each detention decision determine the exact time for which detention shall continue.

Article 263 sets out time-limits for detention. In the version applicable up to 20 July 2000 it provided:

“1.

Imposing detention in the course of an investigation, the court shall determine its term for a period not exceeding 3 months.

2.

If, due to the particular circumstances of the case, an investigation cannot be terminated within the term referred to in paragraph 1, the court of first instance competent to deal with the case may – if need be and on the application made by the [relevant] prosecutor – prolong detention for a period [or periods] which as a whole may not exceed 12 months.

3.

The whole period of detention on remand until the date on which the first conviction at first instance is imposed may not exceed 2 years.

4.

Only the Supreme Court may, on application made by the court before which the case is pending or, at the investigation stage, on application made by the Prosecutor General, prolong detention on remand for a further fixed period exceeding the periods referred to in paragraphs 2 and 3, when it is necessary in connection with a stay of the proceedings, a prolonged psychiatric observation of the accused, a prolonged preparation of an expert report, when evidence needs to be obtained in a particularly complex case or from abroad, when the accused has deliberately prolonged the proceedings, as well as on account of other significant obstacles that could not be overcome.”

On 20 July 2000 paragraph 4 was amended and since then the competence to prolong detention beyond the time-limits set out in paragraphs 2 and 3 has been vested with the court of appeal within whose jurisdiction the offence in question has been committed. In addition, new paragraph 5 was added. It provides:

“ A decision of the Court of Appeal taken pursuant to paragraph 4 may be appealed against to the Court of Appeal sitting in a panel of three judges.”

COMPLAINTS

THE LAW

The Court considers that it cannot, on the basis of the case file, determine the admissibility of this complaint and that it is therefore necessary, in accordance with Rule 54 § 2 (b) of the Rules of Court, to give notice of this part of the application to the respondent Government.

The Court observes that in this complaint the applicant does not allege any particular failure to respect his right to a fair hearing but objects to the unfavourable outcome of the proceedings.

a) Insofar the complaint relates to the criminal proceedings for robbery and beating committed in May 1998, the Court recalls that, according to Article 19 of the Convention, its duty is to ensure the observance of the engagements undertaken by the States Parties to the Convention. In particular, it is not its function to deal with errors of fact or law allegedly committed by a national court, unless and in so far as they may have infringed rights and freedoms protected by the Convention (see

García Ruiz v. Spain

[GC], no

30544/96, ECHR

1999-I,

§

28).

The Court does not consider that the unfavourable outcome of the proceedings had in itself any bearing on the applicant’s right to a fair trial.

It follows that this part of the complaint is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article

35 §§ 3 and 4 of the Convention.

b) As regards the criminal proceedings against the applicant for robbery committed in April 2002, it must be noted that this set of proceedings is currently pending before the Regional Court and therefore the complaint about its outcome has to be considered as premature.

It follows that this part of the application must be rejected under Article

35 §§ 1 and

4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.

“In the determination of ... any criminal charge against him, everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

Pursuant to Article 35 § 1 of the Convention:

“The Court may only deal with the matter after all domestic remedies have been exhausted, according to the generally recognised rules of international law...”

a) As regards the criminal proceedings for robbery committed in 1998, the Court observes that the proceedings in question were terminated on 21 July 2004, which is less than 3 years after the entry into force of the Law of 17 June 2004 (“the 2004 Act”). It follows that the applicant was and still is entitled to lodge a claim under Article 417 in conjunction with Article 442 of the Civil Code for damages in respect of the protracted length of judicial proceedings (see

Krasuski v. Poland

, no. 61444/00, §§ 67 – 72).

It follows that this complaint must be rejected under Article 35 §§ 1 and

4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.

b) Insofar the complaint concerns the length of the criminal proceedings for robbery committed in 2002, the Court considers that it cannot on the basis of the case file, determine the admissibility of this complaint. It is therefore necessary, in accordance with Rule 54 § 2 (b) of the Rules of Court, to give notice of this part of the application to the respondent Government.

Article 13 of the Convention provides as follows:

“Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.”

Taking into account the nature of this complaint, it appears that the applicant has merely restated under this Article his complaints about the procedure followed and the outcome of his case. Therefore the Court finds that there is no separate issue under Article 13.

For these reasons, the Court unanimously

Decides

to adjourn the examination of the applicant’s complaint concerning the length of the applicant’s pre-trial detention and the length of the criminal proceedings for robbery committed in 2002;

Declares

the remainder of the application inadmissible.

Michael

O’Boyle

Nicolas

Bratza

Registrar

President