ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1629/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea civilă introdusă la 6 martie 2003, precizată la 22 aprilie

2003, reclamantul

B.V. a chemat în judecată pe pârâta A.P.A.P.S. solicitând a fi obligată

la plata sumei de 158.508.000 lei despăgubiri bănești evaluată în luna martie

2002, actualizată la data pronunțării sentinței ce se va da.

Motivând acțiunea, reclamantul a susținut că tatăl său B.V.

,

decedat la 9 mai 1945, a fost

proprietarul imobilului teren și casă situat în Turda pe fosta stradă O.,

actualmente strada Ș., imobilul fiind naționalizat în temeiul Decretului nr.

92/1950 și transcris în administrarea Întreprinderii E. Turda, care l-a vândut SC

P.

A mai arătat reclamantul că inițial a notificat Întreprinderea E. Turda

în temeiul Legii nr. 10/2001, care i-a comunicat faptul vânzării imobilului,

astfel că a notificat pe pârâtă, însă aceasta nu i-a răspuns în termenul legal,

ceea ce echivalează cu respingerea cererii, justificând acțiunea adresată

justiției în vederea restituirii imobilului în natură sau, în subsidiar, pentru

despăgubirile pretinse.

În drept, reclamantul a invocat prevederile Legii nr. 10/2001.

Acțiunea a fost respinsă prin sentința civilă nr. 553 din 30 mai 2003

pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, iar apelul declarat de reclamant

a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 148 din 22 septembrie 2003

pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă.

Ca situație de fapt, instanțele au reținut că reclamantul este fiul

fostului proprietar tabular al imobilului preluat abuziv de către stat, având

calitatea de persoană îndreptățită conferită prin art. 3 alin. 1 lit. a și art.

4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, că imobilul a făcut parte din patrimoniul S.C.

E. S.A. Turda și că, în cadrul procesului de privatizare, a fost înstrăinat

către SC P. SRL prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 276 din 27 ianuarie

1999, reclamantul necontestând valabilitatea titlului de preluare a imobilului

de către Statul Român și neatacând actul juridic de înstrăinare a aceluiași bun

către SC P. SRL

În raport de situația de fapt, instanțele au statuat că, așa cum chiar

reclamantul a susținut în fond și în apel, în cauză sunt incidente prevederile

art. 20, art. 21 și art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, împrejurare în

care reclamantul ar fi trebuit să notifice unitatea deținătoare a imobilului SC

P. SRL, care, potrivit art. 24 alin. (1) și art. 46 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, avea obligația de a-i face o ofertă de restituire prin echivalent

corespunzătoare valorii imobilului, sau dacă reclamantul ar fi optat direct

pentru despăgubiri bănești, așa cum a făcut prin acțiune, trebuia să notifice

prefectura în a cărei rază teritorială este situat imobilul, potrivit art. 36

alin. (1) și (2) din lege. În fine, dacă unitatea deținătoare ar fi propus

reclamantului despăgubiri bănești, decizia urma să fie comunicată aceleași

prefecturi, procedura de acordare a despăgubirilor bănești fiind cea

reglementată în capitolul V din Legea nr. 10/2001.

Ca urmare, dat fiind și faptul că reclamantul nu a notificat și nici

chemat în judecată unitatea deținătoare SC P. SRL, nu sunt incidente

prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001, pârâta A.P.A.P.S. neavând calitate

procesuală pasivă în materia acordării despăgubirilor bănești, ci numai

referitor la alte măsuri reparatorii și numai în cazul în care imobilul este

evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea

dispozițiilor legale, nicidecum în cazul de față, în care imobilul se află în

patrimoniul unei societăți comerciale constituite din inițiativă privată, fiind

dobândit prin act juridic de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1999.

Nu poate fi vorba nici despre obligarea SC P. SRL la restituirea în

natură cât timp nu s-a solicitat desființarea actului juridic de înstrăinare

sau la plata despăgubirilor bănești.

În concluzie, acțiunea este nefondată, reclamantul având numai calea

procedurii reglementate prin art. 21, art. 23, art. 24 și art. 36-40 din Legea

nr. 10/2001, pe care însă nu a urmat-o.

Prin recursul declarat în termen, reclamantul B.V. a solicitat casarea

hotărârilor, susținând că au fost pronunțate cu aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 20-23 din Legea nr. 10/2001 și cu încălcarea dispozițiilor

art. 27 și art. 46 din aceeași lege, motiv de recurs prevăzut prin art. 304

pct. 9 C. proc. civ., iar pe fond admiterea acțiunii așa cum a formulat-o.

Dezvoltând recursul, reclamantul a reiterat situația de fapt și a

imputat instanțelor următoarele:

- este evident eronat considerentul potrivit căruia reclamantul ar fi

trebuit să notifice unitatea deținătoare SC P. SRL, care a cumpărat imobilul în

cursul procesului de privatizare, deoarece aceasta are calitatea de dobânditor

de bună-credință cu titlu oneros, dreptul său de proprietate fiind garantat de

Constituție și legile în vigoare, astfel că nu are obligația restituirii în

natură și nici de acordare de despăgubiri bănești;

- greșit s-a statuat că pârâta A.P.A.P.S. nu are calitate procesuală

pasivă din moment ce aceasta a vândut imobilul și a încasat prețul în cadrul

unor proceduri de privatizare îndeplinite cu respectarea legii, ceea ce face

aplicabile prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001 potrivit și art. 27.1 pct.

(b) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate

prin H.G. nr. 498/2003; de altfel pârâta nu și-a negat calitatea procesuală,

iar a admite contrariul ar însemna negarea dreptului reclamantului de a i se

stabili determinarea cuantumului bănesc (ceea ce a și cerut prin acțiune),

urmând ca modalitatea de acordare efectivă a măsurilor reparatorii să fie

făcute prin mijloacele prevăzute de art. 27 alin. (1);

- au fost încălcate prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001 în sensul

că, operând o înstrăinare valabilă a imobilului în cadrul procesului de

privatizare, despăgubirile datorate nu pot fi revendicate decât de la cel care

a încasat prețul, respectiv pârâta din cauza de față.

Recursul nu este întemeiat.

Regimul juridic al imobilului a fost corect și pe deplin lămurit ca

fiind un imobil preluat de stat cu titlu valabil și evidențiat în patrimoniul

unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale,

reclamantul arătând în mod neechivoc că nu a înțeles să atace actul juridic de

înstrăinare către societatea comercială privatizată, pe care, de altfel, nu a

notificat-o și nici nu a chemat-o în judecată.

Ca urmare, sunt aplicabile prevederile art. 27 alin. (1) și (2) din

Legea nr. 10/2001, potrivit cărora pentru imobilele preluate cu titlu valabil,

evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale cu respectarea

dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii

prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acțiuni la societăți

comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri de valoare nominală

folosite exclusiv în procesul de privatizare corespunzătoare valorii imobilelor

solicitate, iar notificarea, prin care se solicită asemenea măsuri reparatorii,

se adresează instituției publice implicate care a efectuat privatizarea.

Dispozițiile legale mai sus redate nu sunt însă de natură să conducă la

admiterea recursului, întrucât reclamantul, prin acțiunea pe care a introdus-o

în justiție, a fixat în mod neechivoc obiectul pricinii și anume obligarea

pârâtei la plata de despăgubiri bănești într-un anume cuantum, măsură

reparatorie care nu este prevăzută prin art. 27 alin. (1) și (2) din Legea nr.

10/2001.

Potrivit legii, măsura reparatorie constând în despăgubiri bănești este

posibilă numai în situațiile expres și limitativ prevăzute prin art. 14 (1),

art. 16 (1), art. 19 alin. (2) și (3), art. 20 (4), art. 26 (3) și art. 32

alin. (1) și (8), după caz, fie la alegerea persoanei îndreptățite dintre

oricare din măsurile reparatorii prevăzute de art. 1 alin. (2), fie cu acordul

acesteia alternativ sau combinat cu acțiuni sau titluri de valoare nominală,

fie la alegerea cu compensarea prin alte bunuri ori servicii, fie dacă părțile

interesate au negociat în acest sens.

Dat fiind că, în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra

obiectului cererii deduse judecății (art. 129 alin. ultim C. proc. civ.),

instanțele au respins în mod legal acțiunea formulată de reclamant,

deficiențele de motivare fiind corectate implicit prin considerentele prezentei

decizii.

Este adevărat că, ulterior soluționării cauzei în primă instanță, prin

căile de atac reclamantul a precizat obiectul acțiunii sale ca fiind limitat la

determinarea cuantumului valoric al măsurilor reparatorii prevăzute prin art.

27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dar asemenea precizare constituie practic

schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată, ceea ce nu este permis prin

art. 294 C. proc. civ.

În fine, dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 sunt lipsite de

semnificație, urmare celor mai sus arătate, în soluționarea cauzei de față.

Răspunzând astfel susținerilor din recurs, instanța supremă va respinge

recursul ca nefondat, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul B.V. împotriva deciziei civile nr. 148 din 22

septembrie 2003 a Curții de Apel Cluj.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2005.