ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2530/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 30 iunie 2002, la Tribunalul București, trimisă prin declinare de competență la Curtea de Apel București, reclamantul S.C. a solicitat anularea deciziei nr. 368 din 8 aprilie 2002, emisă de Directorul general al Direcției Generale a Vămilor, reintegrarea sa pe postul și funcția avute înainte de a i se desface contractul de muncă și plata unei despăgubiri aferente salariilor ce trebuia să le primească de la data emiterii deciziei și până la reintegrare. În motivarea acțiunii, reclamantul arată că este funcționar public de la 1 noiembrie 2000, că are o vechime în muncă de 28 ani, că nu a fost niciodată sancționat disciplinar și că a primit calificative numai de foarte bine.

Mai arată că în baza sesizării din partea unei societăți pe care a controlat-o, prin care i se imputa faptul că a achiziționat o cameră video, i s-a desfăcut disciplinar contractul de muncă, fără să se țină cont că produsul respectiv era defect, iar prețul pe care l-a achitat, a fost serios. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 96 din 29 ianuarie 2003, a admis acțiunea, în sensul că a anulat decizia contestată, a dispus reintegrarea reclamantului pe postul și funcția avute la data emiterii deciziei și a obligat pârâta să plătească reclamantului, cu titlu de despăgubiri, drepturile salariale cuvenite de la data emiterii deciziei și până la reintegrare, precum și cheltuieli de judecată în sumă de 8.000.000 lei.

Instanța reține, în motivarea sentinței, că sancțiunea aplicată reclamantului este nejustificată, nefiind vorba de o abatere repetată, care să producă o perturbare importantă a activității pârâtei și fără să se țină cont de activitatea desfășurată anterior de către reclamant. Recursul declarat de pârâtă împotriva sentinței a fost admis de Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 3020 din 3 octombrie 2003, prin care s-a casat sentința și s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe, cu îndrumarea de a se verifica dacă au mai fost comise abateri disciplinare de către intimat și ce anume a avut în vedere recurenta la luarea măsurii desfacerii contractului de muncă al acestuia.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a pronunțat sentința civilă nr. 1172 din 10 mai 2004, prin care a admis acțiunea, a anulat decizia contestată, a dispus reintegrarea reclamantului pe postul și funcția avute la data emiterii deciziei și a obligat pârâta la plata drepturilor salariale cuvenite reclamantului, de la data emiterii deciziei și până la reintegrare, ca și la plata sumei de 23 milioane lei cu titlu de cheltuieli de judecată. În motivarea sentinței se reține că individualizarea sancțiunii aplicate reclamatului nu s-a făcut în raport cu gravitatea abaterii disciplinare, cu împrejurările în care s-a săvârșit fapta și cu faptul că nu a fost vorba de o abatere repetată care să producă o perturbare importantă a activității pârâtei și nici nu s-a avut în vedere activitatea desfășurată anterior de către reclamant.

De asemenea, reține că prețul cu care a fost achiziționată camera video, este cel practicat de societatea care comercializează produse defecte second-hand și că în urma controlului efectuat de reclamant și colegul său S.M. la SC M. SRL, s-a stabilit obligația de plată a unor diferențe de taxe vamale către buget. Pârâta Autoritatea Națională a Vămilor (fostă Direcția Generală a Vămilor) a declarat recurs împotriva sentinței, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., considerând că este nelegală. Susține că instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 102 lit. b) din O.G. nr. 16/1998, art. 102, doar enumerând cazurile în care se poate desface disciplinar contractul de muncă, fără să stabilească și condițiile în care operează această măsură și că, în raport cu gravitatea faptei comisă de reclamant, a fost sancționat corect, conform art. 99 lit. h) din ordonanță, cu desfacerea disciplinară a contractului de muncă.

Mai susține că motivele desfacerii contractului de muncă s-au prevăzut expres în decizie și au constat în nerespectarea dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 141/1997 și ale art. 91 lit. i) din Statutul personalului vamal, reclamantul fiind sancționat pentru faptul că, abuzând de calitatea sa oficială, a compromis prestigiul instituției. Consideră că nu este de natură să atenueze consecințele faptei, împrejurarea că verificarea făcută de reclamant nu a avut urmări favorabile pentru societate și că trebuia să se aibă în vedere că prețul de achiziționare a camerei video nu este cel practicat de SC M. SRL, fiind mai mult decât derizoriu. Recursul va fi admis, în sensul și pentru considerentele care se vor arăta în continuare.

Este de necontestat că intimatului i s-a desfăcut contractul de muncă în baza unei sesizări înregistrată la recurentă, din care rezultă că intimatul și colegul său S.M. s-au deplasat la SC M. SRL Ploiești, de unde au cerut o cameră video și un calculator pentru care au solicitat câte o chitanță de 300.000 lei, iar la SC A. SRL Ploiești au determinat patroana societății să le dea suma de 4 milioane lei. În urma verificărilor făcute la SC M. SRL și a notelor explicative date de intimat și S.M., s-a dispus sancționarea disciplinară a acestora, cu desfacerea contractului de muncă. În cauză s-au administrat probele cu înscrisuri și interogatoriu, probe suficiente pentru aflarea adevărului și pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice.

Intimatul a susținut constant că bunul era defect și că a achitat prețul real la cumpărarea lui, respectiv 300.000 lei, conform chitanței nr. 2.559.864 din 21 noiembrie 2001, aflată la dosar în copie. De asemenea, din raportul înregistrat la recurentă sub nr. 11244 din 27 februarie 2002, rezultă că s-au importat de către societatea menționată, din Germania, 11 bucăți video folosite, la prețul de 10 mărci germane/bucata, ceea ce reprezenta cca. 230.000 lei/bucată, preț considerat ca fiind nefundamentat, nefiind susținută valoarea în vamă declarată. În același raport se face mențiunea că din licențele de import rezulta că prețul unitar la care urma să se efectueze importul era de 12,5 mărci germane pentru un aparat video.

Trebuie reținută și împrejurarea că din sesizarea primită de recurentă rezultă că în realitate nu s-a achitat nici un preț pentru camera video și pentru calculator și că chitanțele date intimatului și colegului său s-au întocmit pentru ca aceștia să le poată transporta în siguranță. Ca atare, se impune să se stabilească condițiile în care i s-a predat intimatului camera video, respectiv dacă a achitat suma de 300.000 lei ori nu a plătit nici un preț, iar în situația în care a achitat suma pretinsă, să se stabilească dacă aceasta reprezenta sau nu prețul real al mărfii respective.

Instanța este datoare să administreze probe în sensul celor arătate, printre care proba cu martori, cel puțin să audieze pe patronul SC M. SRL Ploiești, ca și proba cu înscrisuri, în special evidența contabilă a aceleiași societăți din care să rezulte valoarea de inventar a camerelor video importate și prețul cu care le-a vândut pe celelalte 10 camere video, precum și relații de la alte societăți care au vândut astfel de bunuri, pentru a se putea face o comparație. În măsura în care este posibil, e bine să se verifice și dacă este sau nu reală susținerea din sesizare că intimatul S.M. au primit de la patroana SC A. SRL Ploiești, suma de 4 milioane lei sub amenințarea efectuării unui control „la sânge”.

Pentru considerentele menționate mai sus, urmează ca în baza prevederilor art. 312, 313 și 315 C. proc. civ., să se admită recursul, sentința să fie casată, iar cauza să se trimită aceleiași instanțe, spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Autoritatea Națională a Vămilor împotriva sentinței civile nr. 1172 din 10 mai 2004 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ. Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 aprilie 2005.