ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2530/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la 30 iunie 2002, la Tribunalul București, trimisă prin declinare de competență

la Curtea de Apel București, reclamantul S.C. a solicitat anularea deciziei nr.

368 din 8 aprilie 2002, emisă de Directorul general al Direcției Generale a

Vămilor, reintegrarea sa pe postul și funcția avute înainte de a i se desface

contractul de muncă și plata unei despăgubiri aferente salariilor ce trebuia să

le primească de la data emiterii deciziei și până la reintegrare.

În motivarea acțiunii,

reclamantul arată că este funcționar public de la 1 noiembrie 2000, că are o

vechime în muncă de 28 ani, că nu a fost niciodată sancționat disciplinar și că

a primit calificative numai de foarte bine.

Mai arată că în baza

sesizării din partea unei societăți pe care a controlat-o, prin care i se

imputa faptul că a achiziționat o cameră video, i s-a desfăcut disciplinar

contractul de muncă, fără să se țină cont că produsul respectiv era defect, iar

prețul pe care l-a achitat, a fost serios.

Curtea de Apel București, secția

de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 96 din 29 ianuarie 2003,

a admis acțiunea, în sensul că a anulat decizia contestată, a dispus

reintegrarea reclamantului pe postul și funcția avute la data emiterii deciziei

și a obligat pârâta să plătească reclamantului, cu titlu de despăgubiri,

drepturile salariale cuvenite de la data emiterii deciziei și până la

reintegrare, precum și cheltuieli de judecată în sumă de 8.000.000 lei.

Instanța reține, în

motivarea sentinței, că sancțiunea aplicată reclamantului este nejustificată,

nefiind vorba de o abatere repetată, care să producă o perturbare importantă a

activității pârâtei și fără să se țină cont de activitatea desfășurată anterior

de către reclamant.

Recursul declarat de pârâtă

împotriva sentinței a fost admis de Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios

administrativ, prin decizia nr. 3020 din 3 octombrie 2003, prin care s-a casat

sentința și s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe,

cu îndrumarea de a se verifica dacă au mai fost comise abateri disciplinare de

către intimat și ce anume a avut în vedere recurenta la luarea măsurii

desfacerii contractului de muncă al acestuia.

Rejudecând cauza, Curtea de

Apel București, secția de contencios administrativ, a pronunțat sentința civilă

nr. 1172 din 10 mai 2004, prin care a admis acțiunea, a anulat decizia

contestată, a dispus reintegrarea reclamantului pe postul și funcția avute la

data emiterii deciziei și a obligat pârâta la plata drepturilor salariale

cuvenite reclamantului, de la data emiterii deciziei și până la reintegrare, ca

și la plata sumei de 23 milioane lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței se

reține că individualizarea sancțiunii aplicate reclamatului nu s-a făcut în

raport cu gravitatea abaterii disciplinare, cu împrejurările în care s-a

săvârșit fapta și cu faptul că nu a fost vorba de o abatere repetată care să

producă o perturbare importantă a activității pârâtei și nici nu s-a avut în

vedere activitatea desfășurată anterior de către reclamant.

De asemenea, reține că

prețul cu care a fost achiziționată camera video, este cel practicat de

societatea care comercializează produse defecte second-hand și că în urma

controlului efectuat de reclamant și colegul său S.M. la SC M. SRL, s-a stabilit obligația de plată a unor diferențe de taxe vamale către buget.

Pârâta Autoritatea Națională

a Vămilor (fostă Direcția Generală a Vămilor) a declarat recurs împotriva

sentinței, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., considerând că este

nelegală.

Susține că instanța a

aplicat greșit dispozițiile art. 102 lit. b) din O.G. nr. 16/1998, art. 102,

doar enumerând cazurile în care se poate desface disciplinar contractul de

muncă, fără să stabilească și condițiile în care operează această măsură și că,

în raport cu gravitatea faptei comisă de reclamant, a fost sancționat corect,

conform art. 99 lit. h) din ordonanță, cu desfacerea disciplinară a

contractului de muncă.

Mai susține că motivele

desfacerii contractului de muncă s-au prevăzut expres în decizie și au constat

în nerespectarea dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 141/1997 și ale art. 91 lit.

i) din Statutul personalului vamal, reclamantul fiind sancționat pentru faptul

că, abuzând de calitatea sa oficială, a compromis prestigiul instituției.

Consideră că nu este de

natură să atenueze consecințele faptei, împrejurarea că verificarea făcută de

reclamant nu a avut urmări favorabile pentru societate și că trebuia să se aibă

în vedere că prețul de achiziționare a camerei video nu este cel practicat de SC

M. SRL, fiind mai mult decât derizoriu.

Recursul va fi admis, în

sensul și pentru considerentele care se vor arăta în continuare.

Este de necontestat că

intimatului i s-a desfăcut contractul de muncă în baza unei sesizări

înregistrată la recurentă, din care rezultă că intimatul și colegul său S.M.

s-au deplasat la SC M. SRL Ploiești, de unde au cerut o cameră video și un

calculator pentru care au solicitat câte o chitanță de 300.000 lei, iar la SC A. SRL Ploiești au determinat patroana societății să le dea suma de 4 milioane lei.

În urma verificărilor făcute

la SC M. SRL și a notelor explicative date de intimat și S.M., s-a dispus

sancționarea disciplinară a acestora, cu desfacerea contractului de muncă.

În cauză s-au administrat

probele cu înscrisuri și interogatoriu, probe suficiente pentru aflarea

adevărului și pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice.

Intimatul a susținut

constant că bunul era defect și că a achitat prețul real la cumpărarea lui,

respectiv 300.000 lei, conform chitanței nr. 2.559.864 din 21 noiembrie 2001,

aflată la dosar în copie.

De asemenea, din raportul

înregistrat la recurentă sub nr. 11244 din 27 februarie 2002, rezultă că s-au

importat de către societatea menționată, din Germania, 11 bucăți video

folosite, la prețul de 10 mărci germane/bucata, ceea ce reprezenta cca. 230.000

lei/bucată, preț considerat ca fiind nefundamentat, nefiind susținută valoarea

în vamă declarată.

În același raport se face

mențiunea că din licențele de import rezulta că prețul unitar la care urma să

se efectueze importul era de 12,5 mărci germane pentru un aparat video.

Trebuie reținută și

împrejurarea că din sesizarea primită de recurentă rezultă că în realitate nu

s-a achitat nici un preț pentru camera video și pentru calculator și că

chitanțele date intimatului și colegului său s-au întocmit pentru ca aceștia să

le poată transporta în siguranță.

Ca atare, se impune să se

stabilească condițiile în care i s-a predat intimatului camera video, respectiv

dacă a achitat suma de 300.000 lei ori nu a plătit nici un preț, iar în

situația în care a achitat suma pretinsă, să se stabilească dacă aceasta

reprezenta sau nu prețul real al mărfii respective.

Instanța este datoare să administreze

probe în sensul celor arătate, printre care proba cu martori, cel puțin să

audieze pe patronul SC M. SRL Ploiești, ca și proba cu înscrisuri, în special

evidența contabilă a aceleiași societăți din care să rezulte valoarea de

inventar a camerelor video importate și prețul cu care le-a vândut pe celelalte

10 camere video, precum și relații de la alte societăți care au vândut astfel

de bunuri, pentru a se putea face o comparație.

În măsura în care este

posibil, e bine să se verifice și dacă este sau nu reală susținerea din

sesizare că intimatul S.M. au primit de la patroana SC A. SRL Ploiești, suma de

4 milioane lei sub amenințarea efectuării unui control „la sânge”.

Pentru considerentele

menționate mai sus, urmează ca în baza prevederilor art. 312, 313 și 315 C.

proc. civ., să se admită recursul, sentința să fie casată, iar cauza să se

trimită aceleiași instanțe, spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Autoritatea Națională a Vămilor împotriva sentinței civile nr. 1172 din 10 mai

2004 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și

trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 aprilie 2005.