ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1029/2010

Asupra contestației

în anulare de față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin Decizia nr. 1192 din 4 martie 2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost admise recursurile declarate de

Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Casa Județeană

de Asigurări de Sănătate Botoșani împotriva Sentinței nr. 73 din 21 mai 2008 a

Curții de Apel Suceava, a fost casată sentința atacată și, pe fond, a fost

respinsă cererea reclamantei T.L. ca neîntemeiată.

De asemenea, Înalta

Curte a respins recursul formulat de reclamantă împotriva aceleași sentințe ca

nefondat.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța învestită cu soluționarea recursului declarat de

părțile dosarului a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 31 din

Normele de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 158/2005 privind concediile și

indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate, aprobate prin Ordinul

ministrului sănătății publice și președintelui Casei Naționale de Asigurări de

Sănătate nr. 60/32/2006, în caz de urgențe medico-chirurgicale tratate în

ambulatoriu, pentru care gradul de severitate al bolii nu impune internarea în

spital, concediul medical se acordă de medicul care a asistat urgența pentru o

perioadă de maximum 5 zile, iar dacă incapacitatea temporară de muncă se

menține, concediul medical poate fi prelungit pentru aceeași afecțiune, dar nu

pentru cod de indemnizație de urgență.

Instanța de control

judiciar a reținut că în mod greșit au fost anulate de instanța de fond aceste

prevederi din actul administrativ cu caracter normativ, întocmit pentru

aplicarea O.U.G. nr. 158/2005, întrucât a analizat legalitatea lor numai în

raport de reglementarea cuprinsă în această ordonanță și fără a avea în vedere

dispozițiile legale ale altor acte normative de nivel superior sau de același

nivel, cu care se află în conexiune.

Astfel, instanța de

control judiciar a reținut că instanța de fond nu a corelat prevederile actului

administrativ atacat și ale O.U.G. nr. 158/2005 cu reglementarea generală în

materie, Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, care în art.

86 alin. (1) lit. e) definește urgența medicală.

Potrivit principiului

de tehnică legislativă al unității terminologice, prevăzut în art. 35 din Legea

nr. 24/2000, republicată, în limbajul normativ aceleași noțiuni se exprimă

numai prin aceeași termeni și dacă o noțiune sau un termen nu este consacrat

sau poate avea înțelesuri diferite, semnificația acestuia în context se

stabilește prin actul normativ ce le instituie, în cadrul dispozițiilor

generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv, și devine obligatoriu

pentru actele normative din aceeași materie.

Unicitatea

reglementării în materie impune, conform art. 13 - 14 din legea sus-menționată,

elaborarea de regulă a unui singur act normativ pentru reglementările de

același nivel și având același obiect, cu excepția acelora care au un caracter

special, determinat de anumite categorii de situații și de specificul

soluțiilor legislative pe care le instituie.

Instanța de recurs a

reținut că O.U.G. nr. 158/2005 nu derogă de la prevederile Legii nr. 95/2006

sub aspectul definirii noțiunii de urgență medicală, iar instanța de fond a

considerat neîntemeiat că actul normativ subsecvent, Ordinul nr. 60/32/2006 a

limitat fără o bază legală perioada de urgență în ambulatoriu la 5 zile

calendaristice.

Reglementarea

generală în materie și anume, art. 86 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 95/2006 a

definit urgența medicală ca fiind accidentarea sau îmbolnăvirea acută, care

necesită acordarea primului ajutor calificat și/sau a asistenței medicale de

urgență, la unul sau mai multe niveluri de competență, după caz.

Față de definiția

legală a urgenței medicale rezultă că tratamentul de urgență este menit a salva

viața pacientului și nu poate fi extins pe toată perioada de recuperare a

acestuia.

În consecință, în

exercitarea competenței de reglementare atribuite prin dispozițiile art. 15

alin. (1) și art. 16 lit. b) din Legea nr. 95/2006, Ministerul Sănătății

Publice și Casa Națională de Asigurări de Sănătate au stabilit în mod legal

prin art. 31 din Ordinul nr. 60/32/2006 că perioada de urgență în ambulatoriu

este de 5 zile calendaristice, existând posibilitatea prelungirii concediului

medical pentru aceeași afecțiune, dar nu și pentru codul indemnizației de

urgență, care impune îndeplinirea cerințelor cumulative prevăzute de art. 86

alin. (1) lit. e) din Legea nr. 95/2006 pentru existența unei urgențe medicale.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte a admis recursurile declarat de Ministerul

Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Casa Județeană de

Asigurări de Sănătate Botoșani, a casat hotărârea atacată și, pe fond, a

respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta T.L., constatându-se

că nu există motiv pentru anularea art. 31 din Ordinul nr. 60/32/2006 și pentru

plata indemnizației de incapacitate temporară de muncă în procent de 100%

pentru toată perioada concediului medical, respectiv 6 - 30 noiembrie 2007.

De asemenea, instanța

de control judiciar a constatat că sunt neîntemeiate cererile privind

soluționarea memoriilor adresate Guvernului României, Ministerului Sănătății și

Casei Naționale de Asigurări de Sănătate privind plata daunelor morale și

materiale, întrucât reclamanta a primit răspuns la petițiile sale și nu a

dovedit existența unui prejudiciu cauzat de autoritățile publice chemate în

judecată.

Împotriva acestei

hotărâri a formulat contestație în anulare reclamanta, fiind invocate

dispozițiile art. 318 și art. 105 alin. (1) C. proc. civ.

Contestatoarea a

criticat decizia instanței de recurs, întrucât Sentința nr. 73 din 21 mai 2008

a fost pronunțată de Curtea de Apel Suceava în complet nelegal constituit,

dintr-un singur judecător, în condițiile în care legea prevede expres complet

format din doi judecători.

Înalta Curte de

Casație și Justiție analizând motivele contestației în anulare formulate în

raport cu decizia atacată și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge

contestația în anulare ca nefondată, pentru considerentele ce urmează.

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar motivele pentru

care poate fi exercitată sunt expres și limitativ prevăzute de art. 317 - 318

C. proc. civ.

Potrivit

dispozițiilor art. 318 din acest cod, "hotărârile instanțelor de recurs

mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei

greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai

în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de

modificare sau casare".

Noțiunea de

"greșeală materială" folosită de legiuitor în art. 318 C. proc. civ.

nu trebuie interpretată altfel decât în sensul textului legal.

"Greșelile

materiale", conform art. 318 C. proc. civ., sunt erori evidente și

involuntare cu privire la aspecte esențiale de ordin formal-procedural care au

dus la pronunțarea unei soluții eronate; ele nu sunt greșeli de judecată și nu

se referă, deci, la aspectele de fond ale cauzei, cum ar fi, de exemplu, modul

în care instanța a apreciat probele sau a înțeles să interpreteze o dispoziție

legală.

Înalta Curte a

constatat că în cauza de față contestatoarea nu invocă o greșeală materială,

adică o eroare evidentă, legată de aspectele formale ale judecății în recurs,

ci critică modul în care instanța a dezlegat o anumită problemă de drept și

anume aceea a legalității alcătuirii completului care a judecat cauza în primă

instanță.

Verificarea unei

greșeli materiale nu trebuie să implice, așadar, reexaminarea fondului cauzei

sau reaprecierea probelor, deoarece contestația în anulare tinde la

desființarea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci

pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, pentru că nu s-a urmărit

astfel, să se pună la dispoziția părților calea recursului la recurs.

Ori, susținând că

instanța de recurs nu a observat că instanța de fond a soluționat cauza în

complet nelegal constituit, contestatoarea invocă aspecte care țin de fondul

cauzei, de modul în care instanța de recurs a înțeles să exercite controlul

hotărârii recurate. De altfel, deși excede motivelor invocate referitoare la

greșeala materială săvârșită, Înalta Curte reține că prin Legea nr. 97/2008

privind aprobarea O.U.G. nr. 100/2007 pentru modificarea și completarea unor

acte normative în domeniul justiției, publicată în M. Of., nr. 294/15.04.2008,

prin dispozițiile art. VI

1

s-au adus modificări dispozițiilor art.

10 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ, fiind înlăturată dispoziția

referitoare la compunerea completului de judecată. În concluzie s-au aplicat normele

generale privind compunerea completului, iar instanța de fond a pronunțat

hotărârea în complet legal constituit.

Pentru considerentele

arătate, contestația în anulare va fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de T.L. împotriva Deciziei nr. 1192 din 4 martie 2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal,

ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 februarie 2010.