ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1029/2010

Asupra contestației în anulare de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele: Prin Decizia nr. 1192 din 4 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost admise recursurile declarate de Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Botoșani împotriva Sentinței nr. 73 din 21 mai 2008 a Curții de Apel Suceava, a fost casată sentința atacată și, pe fond, a fost respinsă cererea reclamantei T.L. ca neîntemeiată. De asemenea, Înalta Curte a respins recursul formulat de reclamantă împotriva aceleași sentințe ca nefondat. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța învestită cu soluționarea recursului declarat de părțile dosarului a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 31 din Normele de aplicare a prevederilor O.U.G.

nr. 158/2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate, aprobate prin Ordinul ministrului sănătății publice și președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 60/32/2006, în caz de urgențe medico-chirurgicale tratate în ambulatoriu, pentru care gradul de severitate al bolii nu impune internarea în spital, concediul medical se acordă de medicul care a asistat urgența pentru o perioadă de maximum 5 zile, iar dacă incapacitatea temporară de muncă se menține, concediul medical poate fi prelungit pentru aceeași afecțiune, dar nu pentru cod de indemnizație de urgență. Instanța de control judiciar a reținut că în mod greșit au fost anulate de instanța de fond aceste prevederi din actul administrativ cu caracter normativ, întocmit pentru aplicarea O.U.G.

nr. 158/2005, întrucât a analizat legalitatea lor numai în raport de reglementarea cuprinsă în această ordonanță și fără a avea în vedere dispozițiile legale ale altor acte normative de nivel superior sau de același nivel, cu care se află în conexiune. Astfel, instanța de control judiciar a reținut că instanța de fond nu a corelat prevederile actului administrativ atacat și ale O.U.G. nr. 158/2005 cu reglementarea generală în materie, Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, care în art. 86 alin. (1) lit. e) definește urgența medicală.

Potrivit principiului de tehnică legislativă al unității terminologice, prevăzut în art. 35 din Legea nr. 24/2000, republicată, în limbajul normativ aceleași noțiuni se exprimă numai prin aceeași termeni și dacă o noțiune sau un termen nu este consacrat sau poate avea înțelesuri diferite, semnificația acestuia în context se stabilește prin actul normativ ce le instituie, în cadrul dispozițiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv, și devine obligatoriu pentru actele normative din aceeași materie. Unicitatea reglementării în materie impune, conform art. 13 - 14 din legea sus-menționată, elaborarea de regulă a unui singur act normativ pentru reglementările de același nivel și având același obiect, cu excepția acelora care au un caracter special, determinat de anumite categorii de situații și de specificul soluțiilor legislative pe care le instituie.

Instanța de recurs a reținut că O.U.G. nr. 158/2005 nu derogă de la prevederile Legii nr. 95/2006 sub aspectul definirii noțiunii de urgență medicală, iar instanța de fond a considerat neîntemeiat că actul normativ subsecvent, Ordinul nr. 60/32/2006 a limitat fără o bază legală perioada de urgență în ambulatoriu la 5 zile calendaristice. Reglementarea generală în materie și anume, art. 86 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 95/2006 a definit urgența medicală ca fiind accidentarea sau îmbolnăvirea acută, care necesită acordarea primului ajutor calificat și/sau a asistenței medicale de urgență, la unul sau mai multe niveluri de competență, după caz. Față de definiția legală a urgenței medicale rezultă că tratamentul de urgență este menit a salva viața pacientului și nu poate fi extins pe toată perioada de recuperare a acestuia.

În consecință, în exercitarea competenței de reglementare atribuite prin dispozițiile art. 15 alin. (1) și art. 16 lit. b) din Legea nr. 95/2006, Ministerul Sănătății Publice și Casa Națională de Asigurări de Sănătate au stabilit în mod legal prin art. 31 din Ordinul nr. 60/32/2006 că perioada de urgență în ambulatoriu este de 5 zile calendaristice, existând posibilitatea prelungirii concediului medical pentru aceeași afecțiune, dar nu și pentru codul indemnizației de urgență, care impune îndeplinirea cerințelor cumulative prevăzute de art. 86 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 95/2006 pentru existența unei urgențe medicale.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte a admis recursurile declarat de Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Botoșani, a casat hotărârea atacată și, pe fond, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta T.L., constatându-se că nu există motiv pentru anularea art. 31 din Ordinul nr. 60/32/2006 și pentru plata indemnizației de incapacitate temporară de muncă în procent de 100% pentru toată perioada concediului medical, respectiv 6 - 30 noiembrie 2007. De asemenea, instanța de control judiciar a constatat că sunt neîntemeiate cererile privind soluționarea memoriilor adresate Guvernului României, Ministerului Sănătății și Casei Naționale de Asigurări de Sănătate privind plata daunelor morale și materiale, întrucât reclamanta a primit răspuns la petițiile sale și nu a dovedit existența unui prejudiciu cauzat de autoritățile publice chemate în judecată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat contestație în anulare reclamanta, fiind invocate dispozițiile art. 318 și art. 105 alin. (1) C. proc. civ. Contestatoarea a criticat decizia instanței de recurs, întrucât Sentința nr. 73 din 21 mai 2008 a fost pronunțată de Curtea de Apel Suceava în complet nelegal constituit, dintr-un singur judecător, în condițiile în care legea prevede expres complet format din doi judecători. Înalta Curte de Casație și Justiție analizând motivele contestației în anulare formulate în raport cu decizia atacată și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge contestația în anulare ca nefondată, pentru considerentele ce urmează. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar motivele pentru care poate fi exercitată sunt expres și limitativ prevăzute de art. 317 - 318 C. proc.

civ. Potrivit dispozițiilor art. 318 din acest cod, "hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare". Noțiunea de "greșeală materială" folosită de legiuitor în art. 318 C. proc. civ. nu trebuie interpretată altfel decât în sensul textului legal. "Greșelile materiale", conform art. 318 C. proc. civ., sunt erori evidente și involuntare cu privire la aspecte esențiale de ordin formal-procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate; ele nu sunt greșeli de judecată și nu se referă, deci, la aspectele de fond ale cauzei, cum ar fi, de exemplu, modul în care instanța a apreciat probele sau a înțeles să interpreteze o dispoziție legală.

Înalta Curte a constatat că în cauza de față contestatoarea nu invocă o greșeală materială, adică o eroare evidentă, legată de aspectele formale ale judecății în recurs, ci critică modul în care instanța a dezlegat o anumită problemă de drept și anume aceea a legalității alcătuirii completului care a judecat cauza în primă instanță. Verificarea unei greșeli materiale nu trebuie să implice, așadar, reexaminarea fondului cauzei sau reaprecierea probelor, deoarece contestația în anulare tinde la desființarea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, pentru că nu s-a urmărit astfel, să se pună la dispoziția părților calea recursului la recurs.

Ori, susținând că instanța de recurs nu a observat că instanța de fond a soluționat cauza în complet nelegal constituit, contestatoarea invocă aspecte care țin de fondul cauzei, de modul în care instanța de recurs a înțeles să exercite controlul hotărârii recurate. De altfel, deși excede motivelor invocate referitoare la greșeala materială săvârșită, Înalta Curte reține că prin Legea nr. 97/2008 privind aprobarea O.U.G. nr. 100/2007 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției, publicată în M. Of., nr. 294/15.04.2008, prin dispozițiile art. VI 1 s-au adus modificări dispozițiilor art. 10 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ, fiind înlăturată dispoziția referitoare la compunerea completului de judecată.

În concluzie s-au aplicat normele generale privind compunerea completului, iar instanța de fond a pronunțat hotărârea în complet legal constituit. Pentru considerentele arătate, contestația în anulare va fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de T.L. împotriva Deciziei nr. 1192 din 4 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2010.