ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3207/2010

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 5120 din 13 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de D.P.C. împotriva Hotărârii nr. 922 din 21 mai 2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, ca nefondat. Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 prevede că „la calcularea vechimii prevăzute la alin. (1) se ia în considerare și perioada în care judecătorul sau procurorul a fost avocat.” Ca atare, legea a stabilit, în mod expres, faptul că la calcularea vechimii în funcția de judecător sau procuror, pentru participarea la concursul de promovare în funcții de execuție se iau în considerare perioadele în care persoana respectivă a îndeplinit funcția de judecător, procuror sau avocat.

Prin urmare, instanța de recurs a constatat că, în mod corect, autoritatea intimată a apreciat că perioada în care recurentul a îndeplinit funcția de consilier juridic nu poate fi avută în vedere la calculul vechimii minime prevăzută de lege. Cu privire la problema dedusă judecății, instanța a apreciat că nu poate constitui o încălcare a principiului egalității de tratament juridic impunerea de către legiuitor a anumitor condiții de vechime pentru a se putea participa la un concurs de promovare în funcții de execuție.

Instanța de recurs a mai reținut că, în mod corect, Comisia de concurs, la momentul soluționării cererii recurentului, nu a avut în vedere prevederile art. 86 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora constituie vechime în magistratură perioada în care judecătorul sau procurorul au îndeplinit funcția de jurisconsult, consilier juridic deoarece, pentru participarea la concursul de promovare în funcții de execuție, prezintă relevanță exclusiv vechimea în funcția de judecător și procuror și nu vechimea în magistratură, acestea fiind noțiuni distincte.

Instanța de recurs a mai reținut că legiuitorul a simțit nevoia să realizeze o diferențiere între cele două momente din cariera unui magistrat, respectiv momentul admiterii în magistratură (când a fost luată în considerare vechimea în activitatea juridică, cu ocazia admiterii în magistratură prin concurs, în condițiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată) și cel al promovării. Este normal ca, în acest ultim caz, legiuitorul să aibă în vedere o anumită vechime efectivă în funcția de magistrat, pentru a promova. S-a mai reținut că nu poate fi vorba de aplicarea unui tratament privilegiat sau discriminatoriu, de constatarea unei inegalități, contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție, în prezentul litigiu, fiind în discuție instituirea unui tratament diferențiat unor situații diferite.

Vechimea în activitatea juridică de 5 ani a fost valorificată ca o condiție prealabilă, necesară pentru a participa la concursul de admitere în magistratură, în baza art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată. În altă ordine de idei, instanța a apreciat ca nefondată critica recurentului referitoare la faptul că autoritatea intimată a încălcat principiul egalității în drepturi, întrucât nu a ținut seama, la data soluționării cererii sale de participare la concursul de promovare, de efectele produse de hotărârea nr. 48/2007 pronunțată de Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. Instanța de recurs a apreciat că această hotărâre nu poate fi considerată un act administrativ cu caracter normativ, care să beneficieze de principiul executării din oficiu.

Nici invocarea deciziei Curții Constituționale nr. 785 din 12 mai 2009 nu a fost reținută de instanță. Prin această decizie prevederile art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, au fost declarate neconstituționale în data de 12 mai 2009 și au fost suspendate de drept de la momentul publicării deciziei Curții Constituționale nr. 785 din 12 mai 2009 în Monitorul Oficial al României, respectiv 15 iunie 2009. Ca atare, la momentul analizării cererii recurentului de înscriere la concurs au fost avute în vedere dispozițiile Legii nr. 303/2004, republicată, astfel cum erau în vigoare la acea dată. Or, cum vechimea în funcția de consilier juridic nu putea fi luată în considerare la calculul vechimii efective în magistratură, instanța de recurs a constatat că în mod legal cererea recurentului a fost respinsă.

În ceea ce privește invocarea de către recurent a soluției contrare pronunțate de instanță într-o speță similară, Înalta Curte a menționat că Plenul judecătorilor Secției de Contencios Administrativ și Fiscal au adoptat următoarea soluție de unificare a practicii judiciare: „în considerarea dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție, prevederile art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, fiind declarate neconstituționale, nu mai produc efecte juridice”. Împotriva deciziei nr. 5120 din 13 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, recurentul D.P.C. a formulat contestație în anulare.

În motivele contestației în anulare se arată că prin recursul formulat împotriva Hotărârii nr. 922 din 21 mai 2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, a solicitat expres instanței, atât prin motivele de recurs dar și prin concluziile ulterioare, să facă aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituția României, potrivit căruia: „(2) Dacă exista neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile." Contestatorul susține că instanța de recurs nu numai că nu motivează neaplicarea acestui articol dar nici măcar nu amintește acest lucru si nu face nici o referire la textele comunitare, omițând astfel să se pronunțe asupra aplicării cu prioritate a dreptului comunitar.

Se mai susține că prin neanalizarea acestui motiv de recurs și neaplicarea cu prioritate a dreptului comunitar invocat, a fost prejudiciat grav, deoarece: Potrivit dispozițiilor art. 148 alin. (2) din Constituția României, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne. Conform alin. (4) al aceluiași articol, „Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alin. (2). De asemenea art. 10 TCE stipulează că : „Statele membre iau toate măsurile generale sau speciale necesare pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor care decurg din prezentul tratat sau care rezultă din actele instituțiilor comunității.

Statele membre facilitează Comunității îndeplinirea misiunii sate.

Statele membre se abțin să ia măsuri care ar pune în pericol realizarea scopului prezentului tratat" . Art. 6 alin. (1) din Tratatul Privind Funcționarea Uniunii Europene (versiunea consolidata 9 mai 2008 ) prevede expres că: „Uniunea recunoaște drepturile, libertățile si principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adoptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor". Articolul 21 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (2007/C 303/01) publicat în Jurnalul Oficial C 303 , 14/12/2007 p. 0001 - 0016 20071214, preluat integral în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (2007/C 303/01) aceasta din urmă intrată în vigoare la 01 decembrie 2009: „ (1) Se interzice discriminarea de orice fel, bazată pe motive precum sexul, rasa, culoarea, originea etnică sau socială, caracteristicile genetice, limba, religia sau convingerile, opiniile politice sau de orice altă natură, apartenența la o minoritate națională, averea, nașterea, un handicap, vârsta sau orientarea sexuală." Se mai arată că instanța trebuia să aplice dispozițiile comunitare care interzic discriminarea,

mai exact dispozițiile art. I pct. 1 lit. b) din Convenția nr. 111/1958 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei potrivit cărora: „1.

În înțelesul prezentei convenții prin termenul discriminare se înțelege: b) orice altă diferențiere, excludere sau preferință având ca efect suprimarea sau știrbirea egalității de posibilități sau de tratament în materie de ocupare a forței de muncă și exercitare a profesiei, care ar putea fi specificată de către statul membru interesat după consultarea organizațiilor reprezentative ale celor care angajează și a organizațiilor lucrătorilor, dacă acestea există, precum și a altor organisme competente” dar și dispozițiile art. 2 alin. (I) lit. a) din Directiva Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă si condițiile de muncă (2000/78/CE) conform cărora: „o discriminare directă se produce atunci când o persoană este tratată într-o manieră mai puțin favorabilă decât este, a fost sau va fi tratată într-o situație asemănătoare o altă persoană, pe baza unuia dintre motivele menționate în art. 1”.

Se mai susține că motivarea instanței din decizia contestată, potrivit cu care a accepta punctul de vedere al recurentului, în sensul înlăturării condiției de vechime efectivă de 5 ani în funcția de judecător pentru promovarea efectivă în funcția judecător de tribunal, ar însemna ca magistratul investit cu soluționarea acestui litigiu să creeze o nouă normă juridică, ceea ce nu este în competența sa. Se mai precizează că au fost nerespectate și dispozițiile Curții Europene a Drepturilor Omului, contestatorul considerând că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil - ocrotit de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, dar și drepturile ocrotite și garantate de art. I Protocolul I la Convenție, respectiv art. 14 din Convenție prin raportare la dispozițiile art. I din Protocolul 12 la Convenție, referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertății Fundamentale.

Contestatorul mai învederează faptul că, în mod eronat instanța de recurs a procedat la o analizare a îndeplinirii condițiilor privind existența discriminării, încălcând în acest fel autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 3279 din 03 octombrie 2008 a Înaltei Curți de Justiție, care stabilise irevocabil existența discriminării. Se mai arată că în confirmarea deciziei irevocabile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care constatase irevocabil existența discriminării, vine și decizia nr. 785 din 12 mai 2009 a Curții Constituționale prin a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/3004, astfel încât contestatorul consideră că atât soluția intimatului cât și cea a instanței de recurs, sunt neîntemeiate.

Examinând cauza și decizia contestată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și susținerile contestatorului, Înalta Curte constată că prezenta contestația în anulare este nefondată. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru cazurile expres și limitativ prevăzute de lege. Hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unor greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare, conform art. 318 C. proc.

civ. Prima ipoteză vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, care au condus la pronunțarea unei soluții eronate, situație care în cauza de față nu se regăsește. Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv. În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și modul cum instanța de recurs a înțeles să interpreteze prevederile legale sau să verifice modalitatea în care acestea au fost aplicate de prima instanță. În această situație s-ar ajunge, pe o cale ocolită, la judecarea aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Pe de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a textului există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu și atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăruia dintre acestea. Totodată textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu și la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate. Înalta Curte constată că instanța de recurs nu a omis să cerceteze vreunul dintre motivele invocate de recurent în recursul formulat. De asemenea, sunt nefondate și susținerile contestatorului potrivit cărora pronunțarea hotărârii s-a făcut prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar.

În jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene s-a decis că dreptul comunitar nu impune unei jurisdicții naționale să înlăture aplicarea normelor interne, chiar dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârșită prin hotărârea în cauză (hotărârea din 16 martie 2006, Cauza Rosmarie Kapferer împotriva Schlank & Schick GmbH, C-234/2004). Prioritatea normelor comunitare față de normele interne contrare este una din trăsăturile definitive ale dreptului comunitar și are o consacrare legală dar și jurisprudențială comunitară. Ea s-a dezvoltat și a fost afirmată constant de jurisprudența Curții Europene de Justiție (Cauza Costa c ENEL, Fratelli Costanzo, Kühne & Heitz).

Această trăsătură a dreptului comunitar se datorează faptului că tratatele comunitare valabil încheiate și ratificate, alte acte de drept comunitar (regulamente, decizii) devin parte a ordinii juridice interne a statelor membre și vor fi aplicabile de autoritățile și instanțele naționale. După analizarea modului în care instanța de recurs a interpretat normele dreptului comunitar, Înalta Curte constată că nu au existat încălcări ale normelor dreptului comunitar și nici ale jurisprudenței Curții de Justiție a Comunității Europene. În concret, Înalta Curte constată că nu se invocă încălcarea unei norme comunitare direct aplicabile speței. De altfel, din actele și lucrările dosarului rezultă că prevederile dreptului comunitar menționate a fi încălcate care au fost invocate în fața instanței de recurs, au fost analizate de instanță.

Prin urmare, nu poate fi reținută încălcarea art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituția României. În ceea ce privește încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reține următoarele: Prevederile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, ale cărei valori au fost consacrate în spațiul comunitar prin art. 6 paragraful (2) al Tratatului privind Europeană, ca principii generale ale dreptului comunitar, în urma modificărilor recente introduse prin Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009, art. 6 paragrafele (2) și (3) din t ratatul Uniunii Europene au căpătat următorul cuprins: „(2) Uniunea aderă la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Competențele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate prin această aderare. (3) Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii”. Principiul securității juridice constituie un element fundamental al preeminenței dreptului, enunțată în preambulul convenției ca o componentă a patrimoniului comun al statelor părți, în lumina căreia trebuie interpretat dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe judecătorești (cauza Brumărescu c.României, hotărârea din 30 septembrie 1999, M.Of.

nr. 414 din 31 august 2000, cauza Sovtransavto Holding c.Ucraina, cererea nr. 48553/1999, hotărârea din 25 iulie 2002). Dar, în argumentarea insecurității juridice produse ca efect al deciziei atacate, contestatorul nu face referire la o jurisprudență constantă, ci menționează, cu titlu de precedent judiciar, o singură decizie contrară celei pronunțate de Înalta Curte, și anume decizia nr. 3279 din 3 octombrie 2008. e xistența unor divergențe în jurisprudență a fost acceptată în lumina Convenției europene ca fiind inerentă oricărui sistem judiciar caracterizat de o pluralitate de jurisdicții, important fiind să se evite un climat general de incertitudine și nesiguranță, concretizat în divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp , mai cu seamă la nivelul jurisdicției supreme, climat ce s-ar putea crea în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii judiciare (Beian c.România, Păduraru c.România, Zielinski și Pradal & Gonzales și alții c.Franța).

Instanța de recurs a menționat în decizia contestată soluția de unificare a practicii adoptată de Plenul Judecătorilor Secției de contencios administrativ și fiscal. Soluția adoptată a fost luată în vederea interpretării și aplicării unitare a legislației în materia contenciosului administrativ, de care instanța este datoare să țină seama în considerarea dreptului la un proces echitabil, consacrat de art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a principiului securității raporturilor juridice și a jurisprudenței Convenția Europeană a Drepturilor Omului care a statuat în mod constant că rolul jurisdicției supreme este acela de a stabili o interpretare de urmat a dispozițiilor legale, prin înlăturarea divergențelor de jurisprudență (Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 6 decembrie 2007 în cazul Beian împotriva României nr. 1 § 39-40).

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile contestatorului sunt nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de recurs a pronunțat o hotărâre temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de D.P.C., împotriva deciziei nr. 5120 din 13 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 17 iunie 2010.