ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3207/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3207/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra contestației în anulare de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin decizia nr. 5120 din 13

noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de D.P.C. împotriva

Hotărârii nr. 922 din 21 mai 2009 a Plenului Consiliului Superior al

Magistraturii, ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie

instanța a reținut că art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 prevede că „la

calcularea vechimii prevăzute la alin. (1) se ia în considerare și perioada în

care judecătorul sau procurorul a fost avocat.”

Ca atare, legea a stabilit, în mod

expres, faptul că la calcularea vechimii în funcția de judecător sau procuror,

pentru participarea la concursul de promovare în funcții de execuție se iau în

considerare perioadele în care persoana respectivă a îndeplinit funcția de

judecător, procuror sau avocat.

Prin urmare, instanța de recurs a

constatat că, în mod corect, autoritatea intimată a apreciat că perioada în

care recurentul a îndeplinit funcția de consilier juridic nu poate fi avută în

vedere la calculul vechimii minime prevăzută de lege.

Cu privire la problema dedusă

judecății, instanța a apreciat că nu poate constitui o încălcare a principiului

egalității de tratament juridic impunerea de către legiuitor a anumitor

condiții de vechime pentru a se putea participa la un concurs de promovare în

funcții de execuție.

Instanța de recurs a mai reținut că,

în mod corect, Comisia de concurs, la momentul soluționării cererii

recurentului, nu a avut în vedere prevederile art. 86 din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, conform cărora constituie vechime în magistratură

perioada în care judecătorul sau procurorul au îndeplinit funcția de

jurisconsult, consilier juridic deoarece, pentru participarea la concursul de

promovare în funcții de execuție, prezintă relevanță exclusiv vechimea în

funcția de judecător și procuror și nu vechimea în magistratură, acestea fiind

noțiuni distincte.

Instanța de recurs a mai reținut că

legiuitorul a simțit nevoia să realizeze o diferențiere între cele două momente

din cariera unui magistrat, respectiv momentul admiterii în magistratură (când

a fost luată în considerare vechimea în activitatea juridică, cu ocazia

admiterii în magistratură prin concurs, în condițiile art. 33 alin. (1) din

Legea nr. 303/2004, republicată) și cel al promovării.

Este normal ca, în acest ultim caz,

legiuitorul să aibă în vedere o anumită vechime efectivă în funcția de

magistrat, pentru a promova.

S-a mai reținut că nu poate fi vorba

de aplicarea unui tratament privilegiat sau discriminatoriu, de constatarea

unei inegalități, contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție, în

prezentul litigiu, fiind în discuție instituirea unui tratament diferențiat

unor situații diferite.

Vechimea în activitatea juridică de

5 ani a fost valorificată ca o condiție prealabilă, necesară pentru a participa

la concursul de admitere în magistratură, în baza art. 33 alin. (1) din Legea

nr. 303/2004, republicată.

În altă ordine de idei, instanța a

apreciat ca nefondată critica recurentului referitoare la faptul că autoritatea

intimată a încălcat principiul egalității în drepturi, întrucât nu a ținut

seama, la data soluționării cererii sale de participare la concursul de promovare,

de efectele produse de hotărârea nr. 48/2007 pronunțată de Colegiul Director al

Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Instanța de recurs a apreciat că această

hotărâre nu poate fi considerată un act administrativ cu caracter normativ,

care să beneficieze de principiul executării din oficiu.

Nici invocarea deciziei Curții

Constituționale nr. 785 din 12 mai 2009 nu a fost reținută de instanță.

Prin această decizie prevederile

art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, au fost declarate

neconstituționale în data de 12 mai 2009 și au fost suspendate de drept de la

momentul publicării deciziei Curții Constituționale nr. 785 din 12 mai 2009 în

Monitorul Oficial al României, respectiv 15 iunie 2009.

Ca atare, la momentul analizării

cererii recurentului de înscriere la concurs au fost avute în vedere

dispozițiile Legii nr. 303/2004, republicată, astfel cum erau în vigoare la

acea dată.

Or, cum vechimea în funcția de

consilier juridic nu putea fi luată în considerare la calculul vechimii

efective în magistratură, instanța de recurs a constatat că în mod legal

cererea recurentului a fost respinsă.

În ceea ce privește invocarea de

către recurent a soluției contrare pronunțate de instanță într-o speță

similară, Înalta Curte a menționat că Plenul judecătorilor Secției de

Contencios Administrativ și Fiscal au adoptat următoarea soluție de unificare a

practicii judiciare: „în considerarea dispozițiilor art. 147 alin. (1) din

Constituție, prevederile art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată,

fiind declarate neconstituționale, nu mai produc efecte juridice”.

Împotriva deciziei nr. 5120 din 13

noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, recurentul D.P.C. a formulat contestație în anulare.

În motivele contestației în anulare

se arată că prin recursul formulat împotriva Hotărârii nr. 922 din 21 mai 2009

a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, a solicitat expres instanței,

atât prin motivele de recurs dar și prin concluziile ulterioare, să facă

aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituția României, potrivit căruia: „(2)

Dacă exista neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate

reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau

legile interne conțin dispoziții mai favorabile."

Contestatorul susține că instanța de

recurs

nu numai că nu motivează neaplicarea

acestui

articol dar nici măcar nu amintește acest lucru si nu face nici

o referire la textele comunitare, omițând astfel să se pronunțe asupra

aplicării cu prioritate a dreptului comunitar.

Se mai susține că prin neanalizarea

acestui motiv de recurs și neaplicarea cu prioritate a dreptului comunitar

invocat, a fost prejudiciat grav, deoarece:

Potrivit dispozițiilor art. 148

alin. (2) din Constituția României, „ca urmare a aderării, prevederile

tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări

comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare

din legile interne.

Conform alin. (4) al aceluiași

articol, „Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea

judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din

actul aderării și din prevederile alin. (2).

De asemenea art. 10 TCE stipulează

că : „Statele membre iau toate măsurile generale sau speciale necesare pentru a

asigura îndeplinirea obligațiilor care decurg din prezentul tratat sau care

rezultă din actele instituțiilor comunității. Statele membre facilitează

Comunității îndeplinirea misiunii sate. Statele membre se abțin să ia măsuri

care ar pune în pericol realizarea scopului prezentului tratat" .

Art. 6 alin. (1) din Tratatul

Privind Funcționarea Uniunii Europene (versiunea consolidata 9 mai 2008 ) prevede

expres că: „Uniunea recunoaște drepturile, libertățile si principiile prevăzute

în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000,

astfel cum a fost adoptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor".

Articolul 21 alin. (1) din Carta

drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (2007/C 303/01) publicat în

Jurnalul Oficial C 303 , 14/12/2007 p. 0001 - 0016 20071214, preluat integral

în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (2007/C 303/01) aceasta

din urmă intrată în vigoare la 01 decembrie 2009: „ (1) Se interzice

discriminarea de orice fel, bazată pe motive precum sexul, rasa, culoarea,

originea etnică sau socială, caracteristicile genetice, limba, religia sau

convingerile, opiniile politice sau de orice altă natură, apartenența la o

minoritate națională, averea, nașterea, un handicap, vârsta sau orientarea

sexuală."

Se mai arată că instanța trebuia să

aplice dispozițiile comunitare care interzic discriminarea, mai exact

dispozițiile art. I pct. 1 lit. b) din Convenția nr. 111/1958 privind

discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei potrivit

cărora: „1. În înțelesul prezentei convenții prin termenul discriminare se

înțelege: b) orice altă diferențiere, excludere sau preferință având ca efect

suprimarea sau știrbirea egalității de posibilități sau de tratament în materie

de ocupare a forței de muncă și exercitare a profesiei, care ar putea fi specificată

de către statul membru interesat după consultarea organizațiilor reprezentative

ale celor care angajează și a organizațiilor lucrătorilor, dacă acestea există,

precum și a altor organisme competente” dar și dispozițiile art. 2 alin. (I) lit.

a) din Directiva Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru

general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă si

condițiile de muncă (2000/78/CE) conform cărora: „o discriminare directă se produce

atunci când o persoană este tratată într-o manieră mai puțin favorabilă decât

este, a fost sau va fi tratată într-o situație asemănătoare o altă persoană, pe

baza unuia dintre motivele menționate în art. 1”.

Se mai susține că motivarea instanței

din decizia contestată, potrivit cu care a accepta punctul de vedere al recurentului,

în sensul înlăturării condiției de vechime efectivă de 5 ani în funcția de

judecător pentru promovarea efectivă în funcția judecător de tribunal, ar

însemna ca magistratul investit cu soluționarea acestui litigiu să creeze o

nouă normă juridică, ceea ce nu este în competența sa.

Se mai precizează că au fost nerespectate

și dispozițiile Curții Europene a Drepturilor Omului, contestatorul considerând

că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil - ocrotit de art. 6

paragraful 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, dar și

drepturile ocrotite și garantate de art. I Protocolul I la Convenție, respectiv art. 14 din Convenție prin raportare la dispozițiile art. I din

Protocolul 12 la Convenție, referitor la interzicerea discriminării din

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertății Fundamentale.

Contestatorul

mai învederează faptul că, în mod eronat instanța de

recurs a procedat la o analizare a

îndeplinirii

condițiilor privind existența

discriminării, încălcând în

acest

fel autoritatea de lucru judecat

a

deciziei nr.

3279 din 03 octombrie 2008

a Înaltei Curți de Justiție, care stabilise

irevocabil existența

discriminării.

Se mai arată că în confirmarea

deciziei irevocabile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care constatase

irevocabil existența discriminării, vine și decizia nr. 785 din 12 mai 2009 a

Curții Constituționale prin a fost admisă excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/3004, astfel încât contestatorul

consideră că atât soluția intimatului cât și cea a instanței de recurs, sunt

neîntemeiate.

Examinând cauza și decizia contestată,

în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și susținerile

contestatorului, Înalta Curte constată că prezenta contestația în anulare este

nefondată.

Pentru a ajunge la această soluție

instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Contestația în anulare este o cale

extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată numai în

condițiile și pentru cazurile expres și limitativ prevăzute de lege.

Hotărârile instanțelor de recurs pot

fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unor

greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai

în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare

sau de casare, conform art. 318 C. proc. civ.

Prima ipoteză vizează exclusiv

erorile materiale cu caracter procedural comise prin confundarea unor elemente

sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale              judecății,

care au condus la pronunțarea unei soluții eronate, situație care în cauza de

față nu se regăsește.

Fiind un text de excepție, noțiunea

de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.

În orice caz, textul nu vizează

stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și modul cum

instanța de recurs a înțeles să interpreteze prevederile legale sau să verifice

modalitatea în care acestea au fost aplicate de prima instanță. În această

situație s-ar ajunge, pe o cale ocolită, la judecarea aceluiași recurs, ceea ce

nu este admisibil.

Pe de altă parte, omisiunea la care

se referă teza a II-a a textului există numai atunci când realmente instanța de

recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în

termenul legal, nu și atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a

examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăruia dintre acestea.

Totodată textul se referă expres

numai la motivele de modificare sau de casare, nu și la argumentele aduse în

sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.

Înalta Curte constată că instanța de

recurs nu a omis să cerceteze vreunul dintre motivele invocate de recurent în

recursul formulat.

De asemenea, sunt nefondate și

susținerile contestatorului potrivit cărora pronunțarea hotărârii s-a făcut

prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar.

În jurisprudența Curții de Justiție

a Comunităților Europene s-a decis că dreptul comunitar nu impune unei

jurisdicții naționale să înlăture aplicarea normelor interne, chiar dacă astfel

ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârșită prin hotărârea în

cauză (hotărârea din 16 martie 2006, Cauza Rosmarie Kapferer împotriva Schlank

& Schick GmbH, C-234/2004).

Prioritatea normelor comunitare față

de normele interne contrare este una din trăsăturile definitive ale dreptului

comunitar și are o consacrare legală dar și jurisprudențială comunitară. Ea s-a

dezvoltat și a fost afirmată constant de jurisprudența Curții Europene de

Justiție (Cauza Costa c ENEL, Fratelli Costanzo, Kühne & Heitz).

Această trăsătură a dreptului

comunitar se datorează faptului că tratatele comunitare valabil încheiate și

ratificate, alte acte de drept comunitar (regulamente, decizii) devin parte a

ordinii juridice interne a statelor membre și vor fi aplicabile de autoritățile

și instanțele naționale.

După analizarea modului în care

instanța de recurs a interpretat normele dreptului comunitar, Înalta Curte

constată că nu au existat încălcări ale normelor dreptului comunitar și nici

ale jurisprudenței Curții de Justiție a Comunității Europene.

În concret, Înalta Curte constată că

nu se invocă încălcarea unei norme comunitare direct aplicabile speței.

De altfel, din actele și lucrările

dosarului rezultă că prevederile dreptului comunitar menționate a fi încălcate

care au fost invocate în fața instanței de recurs, au fost analizate de

instanță.

Prin urmare, nu poate fi reținută

încălcarea art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituția României.

În ceea ce privește încălcarea

prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte

reține următoarele:

Prevederile art. 6 din Convenția

europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, ale cărei valori

au fost consacrate în spațiul comunitar prin art. 6 paragraful (2) al

Tratatului privind Europeană, ca principii generale ale dreptului comunitar, în

urma modificărilor recente introduse prin Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009, art. 6 paragrafele (2) și (3) din

t

ratatul Uniunii Europene au căpătat

următorul cuprins:

„(2) Uniunea aderă la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale. Competențele Uniunii,

astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate prin această aderare.

(3) Drepturile fundamentale, astfel

cum sunt garantate prin Convenția europeană a drepturilor omului și

libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale

comune ale statelor membre, constituie principii generale ale dreptului

Uniunii”.

Principiul securității juridice

constituie un element fundamental al preeminenței dreptului, enunțată în

preambulul convenției ca o componentă a patrimoniului comun al statelor părți,

în lumina căreia trebuie interpretat dreptul la un proces echitabil în fața

unei instanțe judecătorești (cauza Brumărescu c.României, hotărârea din 30

septembrie 1999, M.Of. nr. 414 din 31 august 2000, cauza Sovtransavto Holding

c.Ucraina, cererea nr. 48553/1999, hotărârea din 25 iulie 2002).

Dar, în argumentarea insecurității

juridice produse ca efect al deciziei atacate, contestatorul nu face referire

la o jurisprudență constantă, ci menționează, cu titlu de precedent judiciar, o

singură decizie contrară celei pronunțate de Înalta Curte, și anume decizia nr.

3279 din 3 octombrie 2008.

e

xistența unor divergențe în

jurisprudență a fost acceptată în lumina Convenției europene ca fiind inerentă oricărui

sistem judiciar caracterizat de o pluralitate de jurisdicții, important fiind

să se evite un climat general de incertitudine și nesiguranță, concretizat în

divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp , mai cu seamă la

nivelul jurisdicției supreme, climat ce s-ar putea crea în lipsa unui mecanism

care să asigure coerența practicii judiciare (Beian c.România, Păduraru

c.România, Zielinski și Pradal & Gonzales și alții c.Franța).

Instanța de recurs a menționat în

decizia contestată soluția de unificare a practicii adoptată de Plenul

Judecătorilor Secției de contencios administrativ și fiscal.

Soluția adoptată a fost luată în

vederea interpretării și aplicării unitare a legislației în materia

contenciosului administrativ, de care instanța este datoare să țină seama în

considerarea dreptului la un proces echitabil, consacrat de art.6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, a principiului securității raporturilor

juridice și a jurisprudenței Convenția Europeană a Drepturilor Omului care a

statuat în mod constant că rolul jurisdicției supreme este acela de a stabili o

interpretare de urmat a dispozițiilor legale, prin înlăturarea divergențelor de

jurisprudență (Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 6

decembrie 2007 în cazul Beian împotriva României nr. 1 § 39-40).

Astfel fiind, Înalta Curte constată

că susținerile și criticile contestatorului sunt nefondate și nu pot fi primite,

iar instanța de recurs a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

În consecință, pentru considerentele

arătate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de D.P.C.,

împotriva deciziei nr. 5120 din 13 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 17 iunie

2010.