ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3208/2010

Asupra cererii de revizuire de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Decizia nr. 43 din 13 ianuarie 2010 a Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de G.C. împotriva Hotărârii din 21 mai 2009 a Plenului C.S.M., ca nefondat. Pentru a pronunța această soluție instanța de recurs a reținut că art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 prevede că „la calcularea vechimii prevăzute la alin. (1) se ia în considerare și perioada în care judecătorul sau procurorul a fost avocat.” Ca atare, legea a stabilit, în mod expres, faptul că la calcularea vechimii în funcția de judecător sau procuror, pentru participarea la concursul de promovare în funcții de execuție se iau în considerare perioadele în care persoana respectivă a îndeplinit funcția de judecător, procuror sau avocat.

Prin urmare, instanța de recurs a constatat că în mod corect, autoritatea intimată a apreciat că perioada în care recurentul a îndeplinit funcția de consilier juridic nu poate fi avută în vedere la calculul vechimii minime prevăzută de lege. Cu privire la problema dedusă judecății în prezenta cauză, instanța a apreciat că nu poate constitui o încălcare a principiului egalității de tratament juridic impunerea de către legiuitor a anumitor condiții de vechime pentru a se putea participa la un concurs de promovare în funcții de execuție. Instanța de recurs a mai reținut că legiuitorul a simțit nevoia să realizeze o diferențiere între cele două momente din cariera unui magistrat, respectiv momentul admiterii în magistratură (când a fost luată în considerare vechimea în activitatea juridică, cu ocazia admiterii în magistratură prin concurs, în condițiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată) și cel al promovării.

Este normal ca, în acest ultim caz, legiuitorul să aibă în vedere o anumită vechime efectivă în funcția de magistrat, pentru a promova. S-a mai reținut că nu poate fi vorba de aplicarea unui tratament privilegiat sau discriminatoriu, de constatarea unei inegalități, contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție, în prezentul litigiu, fiind în discuție instituirea unui tratament diferențiat unor situații diferite. Vechimea în activitatea juridică de 5 ani a fost valorificată ca o condiție prealabilă, necesară pentru a participa la concursul de admitere în magistratură, în baza art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată.

În altă ordine de idei, instanța a apreciat că este nefondată critica recurentului referitoare la faptul că autoritatea intimată a încălcat principiul egalității în drepturi, întrucât nu a ținut seama, la data soluționării cererii sale de participare la concursul de promovare, de efectele produse de hotărârea nr. 48/2007 pronunțată de Colegiul Director al C.N.C.D. Instanța de recurs a apreciat că această hotărâre nu poate fi considerată un act administrativ cu caracter normativ, care să beneficieze de principiul executării din oficiu. Nici invocarea Deciziei Curții Constituționale nr. 785 din 12 mai 2009 nu a fost reținută de instanță. Prin această decizie prevederile art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, au fost declarate neconstituționale în data de 12 mai 2009 și au fost suspendate de drept de la momentul publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 785 din 12 mai 2009 în M. Of.

al României, respectiv 15 iunie 2009. Ca atare, la momentul analizării cererii recurentului de înscriere la concurs au fost avute în vedere dispozițiile Legii nr. 303/2004, republicată, astfel cum erau în vigoare la acea dată. În ceea ce privește invocarea de către recurent a soluției contrare pronunțate de instanță într-o speță similară, Înalta Curte a menționat că Plenul judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal, au adoptat următoarea soluție de unificare a practicii judiciare: în considerarea dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție, prevederile art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, fiind declarate neconstituționale, nu mai produc efecte juridice.

Împotriva Deciziei nr. 43 din 13 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, recurentul G.C. a formulat cerere de revizuire. Cererea de revizuire este încadrată în drept pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, republicată. Revizuientul, în motivarea cererii, arată că a solicitat expres instanței, atât prin motivele de recurs dar și prin concluziile ulterioare, să facă aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituția României, potrivit căruia: „(2) Dacă exista neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Revizuientul susține că instanța de recurs nu a analizat acest motiv de recurs, fiind astfel prejudiciat grav, deoarece: Potrivit dispozițiilor art. 148 alin. (2) din Constituția României, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale U.E., precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne,,. Revizuentul mai arată că în ceea ce privește legislația comunitară, ca principiu general, dispozițiile acesteia au forță constituțională și supralegislativă.

Se mai menționează că normele juridice internaționale privitoare la protecția drepturilor omului au aplicabilitate directă în dreptul intern - self exuecuting - obligația interpretării și aplicării dispozițiilor constituționale în materia drepturilor omului în conformitate cu tratatele internaționale ratificate de România, deci și în conformitate cu dispozițiile Convenției, se impun tuturor autorităților publice române deoarece prevederile Constituției au aplicabilitate directă. Astfel, motivarea dată deciziei a cărei revizuire se solicită, în sensul că, în virtutea principiului legalității nu există altă opțiune decât aceea de strictă aplicare a art. 44 din Legea nr. 303/2004, prevedere declarată a fi discriminatorie de către C.N.C.D., de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 3279 din 3 octombrie 2008 și de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 785 din 2 mai 2009, încalcă în mod flagrant Hotărârea C.J.C.E.

din 9 martie 1978, dată în cauza Amministrazione delle finanze dello Stato/Simmenthal, nr. C 106/77 precum și toate prevederile comunitare care interzic discriminarea. Revizuientul consideră că deși instanțelor naționale le revine în mod foarte clar obligația de a aplica cu prioritate dreptul comunitar și trebuie să se abțină de la aplicarea prevederilor naționale adoptate de autoritățile centrale, dacă încalcă dreptul comunitar, instanța de recurs nu a îndeplinit această obligație, transformând principiul consacrat de art. 20 alin. (2) din Constituția României într-o simplă teorie. Mai mult chiar, se motivează că „cu privire la problema dedusă judecății în prezenta cauză instanța de control judiciar apreciază că nu poate constitui o încălcare a principiului egalității de tratament juridic impunerea de către legiuitor a anumitor condiții de vechime pentru a se putea participa la un concurs de promovare în funcții de execuție”.

Revizuentul precizează că nu neagă dreptul legiuitorului de a stabili astfel de condiții, dar, totodată, apreciază că acest lucru trebuie făcut cu respectarea principiului egalității de tratament și a nediscriminării, iar în caz contrar revine judecătorului învestit cu soluționarea litigiului să îndrepte greșeala făcută, aplicând cazului concret dispozițiile comunitare, care au forță juridică superioară. Faptul că Decizia Curții Constituționale nr. 785/2009 a fost publicată în M. Of.

ulterior datei concursului de promovare nu poate conduce la ignorarea acesteia, astfel cum a procedat instanța de recurs, întrucât decizia are în vedere o situație existentă inclusiv până la data de 15 iunie 2009, Legea nr. 303/2004 a produs efecte discriminatorii pe toată durata ei de aplicare, iar judecătorul nu trebuia să aștepte eliminarea prealabilă a acestor dispoziții pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional, ci să le aplice în spiritul asigurării egalității în drepturi. Astfel, dacă magistraților proveniți din rândul avocaților li s-a recunoscut vechimea anterioară pentru concursul de promovare din 31 mai 2009, atunci ea trebuia recunoscută tuturor celor care au acces în magistratură în condiții identice acestora.

Revizuentul consideră că instanța trebuia să aplice dispozițiile comunitare care interzic discriminarea, mai exact dispozițiile art. 1 pct. 1 lit. b) din Convenția nr. 111/1958 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, art. 21 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a U.E. (2007/C 303/01), art. 7 și 8 din D.U.D.O., art. 2, art. 26 și art. 26 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile si politice. Ori, s-a refuzat să se dea eficiență principiului efectului direct. O decizie a unei jurisdicții supreme a unui stat poate angaja responsabilitatea acestuia, chiar și în situația în care drepturile naționale manifestă o rezervă în privința responsabilității faptului judiciar.

Cum instanța supremă a constatat anterior existența discriminării prin Decizia nr. 3279 din 3 octombrie 2008, decizia atacată este în sine contrară principiului siguranței publice, care este implicită în ansamblul articolelor convenției și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept, iar incertitudinea jurisprudențială ar avea drept efect privarea sa, de orice posibilitate de a obține beneficiul drepturilor prevăzute de legislația la care a făcut referire în acțiune, în condițiile în care altor persoane care au prestat o muncă similară li s-a recunoscut dreptul de a beneficia de dispozițiile acestei legi. Examinând cauza și decizia a cărei revizuire se solicită, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente pricinii, precum și cu susținerile revizuientului, Înalta Curte constată că cererea de revizuire este nefondată.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, republicată, constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată. Revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este tot o cale extraordinară de atac, ca și cea prevăzută de art. 322 C. proc. civ., numai că motivul pentru care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de C. proc.

civ. și are menirea de a asigura respectarea principiului priorității normelor dreptului comunitar, față de norma internă, principiul care are și o consacrare constituțională în art. 148 alin. (2) din Constituția României, republicată, de către instanțele de contencios administrativ. Instituirea căii de atac a revizuirii în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/ 2004 constituie o modalitate prin care legiuitorul, măcar în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanțele naționale respectă principiul priorității dreptului comunitar și deci, protejarea intereselor persoanelor care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.

Prin urmare, revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 ar putea fi admisă numai dacă s-ar constata încălcări ale normelor de drept comunitar de către instanța de recurs. După analizarea modului în care instanța de recurs a interpretat normele dreptului comunitar, Înalta Curte constată că nu au existat încălcări ale normelor dreptului comunitar și nici ale jurisprudenței Curții Europene de Justiție. În jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene s-a decis că dreptul comunitar nu impune unei jurisdicții naționale să înlăture aplicarea normelor interne, chiar dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârșită prin hotărârea în cauză (hotărârea din 16 martie 2006, Cauza Rosmarie Kapferer împotriva Schlank & Schick GmbH, C-234/2004).

Prioritatea normelor comunitare față de normele interne contrare este una din trăsăturile definitive ale dreptului comunitar și are o consacrare legală dar și jurisprudențială comunitară. Ea s-a dezvoltat și a fost afirmată constant de jurisprudența Curții Europene de Justiție (Cauza Costa c ENEL, Fratelli Costanzo, Kühne & Heitz). Această trăsătură a dreptului comunitar se datorează faptului că tratatele comunitare valabil încheiate și ratificate, alte acte de drept comunitar (regulamente, decizii) devin parte a ordinii juridice interne a statelor membre și vor fi aplicabile de autoritățile și instanțele naționale. În concret, Înalta Curte constată că nu se invocă încălcarea unei norme comunitare direct aplicabile speței.

De altfel, din actele și lucrările dosarului rezultă că prevederile dreptului comunitar menționate a fi încălcate care au fost invocate în fața instanței de recurs, au fost analizate de instanță. Prin urmare, nu poate fi reținută încălcarea art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituția României. În ceea ce privește încălcarea prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte reține următoarele: Încălcarea principiului securității juridice dedus din interpretarea prevederilor art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, ale cărei valori au fost consacrate în spațiul comunitar prin art. 6 parag. 2 al Tratatului privind Europeană, ca principii generale ale dreptului comunitar, în urma modificărilor recente introduse prin Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009, art. 6 parag.

2 și 3 din Tratatul U.E. au căpătat următorul cuprins: „(2) Uniunea aderă la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale. Competențele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate prin această aderare. (3) Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii”. Principiul securității juridice constituie un element fundamental al preeminenței dreptului, enunțată în preambulul convenției ca o componentă a patrimoniului comun al statelor părți, în lumina căreia trebuie interpretat dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe judecătorești (cauza Brumărescu c. României, hotărârea din 30 septembrie 1999, M. Of.

nr. 414 din 31 august 2000, cauza Sovtransavto Holding c. Ucraina, cererea nr. 48553/1999, hotărârea din 25 iulie 2002). Dar, în argumentarea insecurității juridice produse ca efect al deciziei atacate, revizuentul nu face referire la o jurisprudență constantă, ci menționează cu titlu de precedent judiciar, o singură decizie contrară celei pronunțate de Înalta Curte, și anume Decizia nr. 3279 din 3 octombrie 2008. Existența unor divergențe în jurisprudență a fost acceptată în lumina Convenției europene ca fiind inerentă oricărui sistem judiciar caracterizat de o pluralitate de jurisdicții, important fiind să se evite un climat general de incertitudine și nesiguranță, concretizat în divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp, mai cu seamă la nivelul jurisdicției supreme, climat ce s-ar putea crea în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii judiciare (Beian c. România, Păduraru c. România, Zielinski și Pradal & Gonzales și alții c. Franța).

Or, instanța de recurs a menționat în decizia a cărei revizuire se solicită soluția de unificare a practicii adoptată de Plenul Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal. Soluția adoptată a fost luată în vederea interpretării și aplicării unitare a legislației în materia contenciosului administrativ, de care instanța este datoare să țină seama în considerarea dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a principiului securității raporturilor juridice și a jurisprudenței Convenția Europeană a Drepturilor Omului care a statuat în mod constant că rolul jurisdicției supreme este acela de a stabili o interpretare de urmat a dispozițiilor legale, prin înlăturarea divergențelor de jurisprudență (Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 6 decembrie 2007 în cazul Beian împotriva României nr. 1 § 39-40).

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile revizuentului sunt nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de recurs a pronunțat o hotărâre temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, republicată, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de G.C., împotriva Deciziei nr. 43 din 13 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 17 iunie 2010.