ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3208/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3208/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cererii de

revizuire de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 43 din 13 ianuarie 2010 a

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal,

a respins recursul declarat de G.C. împotriva Hotărârii din 21 mai 2009 a

Plenului C.S.M., ca nefondat.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de recurs a reținut că art. 44 alin. (2) din Legea nr.

303/2004 prevede că „la calcularea vechimii prevăzute la alin. (1) se ia în

considerare și perioada în care judecătorul sau procurorul a fost avocat.”

Ca atare, legea a

stabilit, în mod expres, faptul că la calcularea vechimii în funcția de

judecător sau procuror, pentru participarea la concursul de promovare în

funcții de execuție se iau în considerare perioadele în care persoana

respectivă a îndeplinit funcția de judecător, procuror sau avocat.

Prin urmare, instanța

de recurs a constatat că în mod corect, autoritatea intimată a apreciat că

perioada în care recurentul a îndeplinit funcția de consilier juridic nu poate

fi avută în vedere la calculul vechimii minime prevăzută de lege.

Cu privire la

problema dedusă judecății în prezenta cauză, instanța a apreciat că nu poate

constitui o încălcare a principiului egalității de tratament juridic impunerea

de către legiuitor a anumitor condiții de vechime pentru a se putea participa

la un concurs de promovare în funcții de execuție.

Instanța de recurs a

mai reținut că legiuitorul a simțit nevoia să realizeze o diferențiere între

cele două momente din cariera unui magistrat, respectiv momentul admiterii în

magistratură (când a fost luată în considerare vechimea în activitatea

juridică, cu ocazia admiterii în magistratură prin concurs, în condițiile art. 33

alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată) și cel al promovării.

Este normal ca, în

acest ultim caz, legiuitorul să aibă în vedere o anumită vechime efectivă în

funcția de magistrat, pentru a promova.

S-a mai reținut că nu

poate fi vorba de aplicarea unui tratament privilegiat sau discriminatoriu, de

constatarea unei inegalități, contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție,

în prezentul litigiu, fiind în discuție instituirea unui tratament diferențiat

unor situații diferite.

Vechimea în

activitatea juridică de 5 ani a fost valorificată ca o condiție prealabilă,

necesară pentru a participa la concursul de admitere în magistratură, în baza art.

33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată.

În altă ordine de

idei, instanța a apreciat că este nefondată critica recurentului referitoare la

faptul că autoritatea intimată a încălcat principiul egalității în drepturi, întrucât

nu a ținut seama, la data soluționării cererii sale de participare la concursul

de promovare, de efectele produse de hotărârea nr. 48/2007 pronunțată de

Colegiul Director al C.N.C.D.

Instanța de recurs a

apreciat că această hotărâre nu poate fi considerată un act administrativ cu

caracter normativ, care să beneficieze de principiul executării din oficiu.

Nici invocarea

Deciziei Curții Constituționale nr. 785 din 12 mai 2009 nu a fost reținută de

instanță.

Prin această decizie

prevederile art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, au fost

declarate neconstituționale în data de 12 mai 2009 și au fost suspendate de

drept de la momentul publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 785 din 12

mai 2009 în M. Of. al României, respectiv 15 iunie 2009.

Ca atare, la momentul

analizării cererii recurentului de înscriere la concurs au fost avute în vedere

dispozițiile Legii nr. 303/2004, republicată, astfel cum erau în vigoare la

acea dată.

În ceea ce privește

invocarea de către recurent a soluției contrare pronunțate de instanță într-o

speță similară, Înalta Curte a menționat că Plenul judecătorilor secției de

contencios administrativ și fiscal, au adoptat următoarea soluție de unificare

a practicii judiciare: în considerarea dispozițiilor art. 147 alin. (1) din

Constituție, prevederile art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată,

fiind declarate neconstituționale, nu mai produc efecte juridice.

Împotriva Deciziei nr.

43 din 13 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, recurentul G.C. a formulat cerere de revizuire.

Cererea de revizuire

este încadrată în drept pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,

republicată.

Revizuientul, în

motivarea cererii, arată că a solicitat expres instanței, atât prin motivele de

recurs dar și prin concluziile ulterioare, să facă aplicarea art. 20 alin. (2)

din Constituția României, potrivit căruia: „(2) Dacă exista neconcordante între

pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care

România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările

internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne

conțin dispoziții mai favorabile”.

Revizuientul susține

că instanța de recurs nu a analizat acest motiv de recurs, fiind astfel

prejudiciat grav, deoarece:

Potrivit

dispozițiilor art. 148 alin. (2) din Constituția României, „ca urmare a

aderării, prevederile tratatelor constitutive ale U.E., precum și celelalte

reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de

dispozițiile contrare din legile interne,,.

Revizuentul mai arată

că în ceea ce privește legislația comunitară, ca principiu general,

dispozițiile acesteia au forță constituțională și supralegislativă.

Se mai menționează că

normele juridice internaționale privitoare la protecția drepturilor omului au

aplicabilitate directă în dreptul intern - self exuecuting - obligația

interpretării și aplicării dispozițiilor constituționale în materia drepturilor

omului în conformitate cu tratatele internaționale ratificate de România, deci

și în conformitate cu dispozițiile Convenției, se impun tuturor autorităților

publice române deoarece prevederile Constituției au aplicabilitate directă.

Astfel, motivarea

dată deciziei a cărei revizuire se solicită, în sensul că, în virtutea

principiului legalității nu există altă opțiune decât aceea de strictă aplicare

a art. 44 din Legea nr. 303/2004, prevedere declarată a fi discriminatorie de

către C.N.C.D., de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 3279

din 3 octombrie 2008 și de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 785 din 2

mai 2009, încalcă în mod flagrant Hotărârea C.J.C.E. din 9 martie 1978, dată în

cauza Amministrazione delle finanze dello Stato/Simmenthal, nr. C 106/77 precum

și toate prevederile comunitare care interzic discriminarea.

Revizuientul

consideră că deși instanțelor naționale le revine în mod foarte clar obligația

de a aplica cu prioritate dreptul comunitar și trebuie să se abțină de la

aplicarea prevederilor naționale adoptate de autoritățile centrale, dacă

încalcă dreptul comunitar, instanța de recurs nu a îndeplinit această

obligație, transformând principiul consacrat de art. 20 alin. (2) din

Constituția României într-o simplă teorie.

Mai mult chiar, se

motivează că „cu privire la problema dedusă judecății în prezenta cauză

instanța de control judiciar apreciază că nu poate constitui o încălcare a

principiului egalității de tratament juridic impunerea de către legiuitor a

anumitor condiții de vechime pentru a se putea participa la un concurs de

promovare în funcții de execuție”. Revizuentul precizează că nu neagă dreptul

legiuitorului de a stabili astfel de condiții, dar, totodată, apreciază că

acest lucru trebuie făcut cu respectarea principiului egalității de tratament

și a nediscriminării, iar în caz contrar revine judecătorului învestit cu

soluționarea litigiului să îndrepte greșeala făcută, aplicând cazului concret

dispozițiile comunitare, care au forță juridică superioară.

Faptul că Decizia

Curții Constituționale nr. 785/2009 a fost publicată în M. Of. ulterior datei

concursului de promovare nu poate conduce la ignorarea acesteia, astfel cum a

procedat instanța de recurs, întrucât decizia are în vedere o situație

existentă inclusiv până la data de 15 iunie 2009, Legea nr. 303/2004 a produs

efecte discriminatorii pe toată durata ei de aplicare, iar judecătorul nu

trebuia să aștepte eliminarea prealabilă a acestor dispoziții pe cale

legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional, ci să le aplice în spiritul

asigurării egalității în drepturi.

Astfel, dacă

magistraților proveniți din rândul avocaților li s-a recunoscut vechimea

anterioară pentru concursul de promovare din 31 mai 2009, atunci ea trebuia

recunoscută tuturor celor care au acces în magistratură în condiții identice

acestora.

Revizuentul consideră

că instanța trebuia să aplice dispozițiile comunitare care interzic

discriminarea, mai exact dispozițiile art. 1 pct. 1 lit. b) din Convenția nr. 111/1958

privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării

profesiei, art. 21 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a U.E. (2007/C

303/01), art. 7 și 8 din D.U.D.O., art. 2, art. 26 și art. 26 din Pactul

internațional cu privire la drepturile civile si politice.

Ori, s-a refuzat să

se dea eficiență principiului efectului direct.

O decizie a unei

jurisdicții supreme a unui stat poate angaja responsabilitatea acestuia, chiar

și în situația în care drepturile naționale manifestă o rezervă în privința

responsabilității faptului judiciar.

Cum instanța supremă

a constatat anterior existența discriminării prin Decizia nr. 3279 din 3

octombrie 2008, decizia atacată este în sine contrară principiului siguranței

publice, care este implicită în ansamblul articolelor convenției și care

constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept, iar

incertitudinea jurisprudențială ar avea drept efect privarea sa, de orice

posibilitate de a obține beneficiul drepturilor prevăzute de legislația la care

a făcut referire în acțiune, în condițiile în care altor persoane care au

prestat o muncă similară li s-a recunoscut dreptul de a beneficia de

dispozițiile acestei legi.

Examinând cauza și

decizia a cărei revizuire se solicită, în raport cu actele și lucrările

dosarului, cu dispozițiile legale incidente pricinii, precum și cu susținerile

revizuientului, Înalta Curte constată că cererea de revizuire este nefondată.

Pentru a ajunge la

această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 21 alin.

(2) din Legea nr. 554/2004, republicată, constituie motiv de revizuire, care se

adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase

definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului

comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2)

din Constituția României, republicată.

Revizuirea prevăzută

de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este tot o cale extraordinară de

atac, ca și cea prevăzută de art. 322 C. proc. civ., numai că motivul pentru

care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de C. proc. civ. și

are menirea de a asigura respectarea principiului priorității normelor

dreptului comunitar, față de norma internă, principiul care are și o consacrare

constituțională în art. 148 alin. (2) din Constituția României, republicată, de

către instanțele de contencios administrativ.

Instituirea căii de

atac a revizuirii în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/ 2004 constituie o

modalitate prin care legiuitorul, măcar în materia contenciosului

administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica

modul în care instanțele naționale respectă principiul priorității dreptului

comunitar și deci, protejarea intereselor persoanelor care ar putea fi lezate

prin încălcări ale dreptului comunitar.

Prin urmare,

revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 ar putea fi

admisă numai dacă s-ar constata încălcări ale normelor de drept comunitar de

către instanța de recurs.

După analizarea

modului în care instanța de recurs a interpretat normele dreptului comunitar,

Înalta Curte constată că nu au existat încălcări ale normelor dreptului

comunitar și nici ale jurisprudenței Curții Europene de Justiție.

În jurisprudența

Curții de Justiție a Comunităților Europene s-a decis că dreptul comunitar nu

impune unei jurisdicții naționale să înlăture aplicarea normelor interne, chiar

dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârșită prin

hotărârea în cauză (hotărârea din 16 martie 2006, Cauza Rosmarie Kapferer

împotriva Schlank & Schick GmbH, C-234/2004).

Prioritatea normelor

comunitare față de normele interne contrare este una din trăsăturile definitive

ale dreptului comunitar și are o consacrare legală dar și jurisprudențială

comunitară. Ea s-a dezvoltat și a fost afirmată constant de jurisprudența

Curții Europene de Justiție (Cauza Costa c ENEL, Fratelli Costanzo, Kühne &

Heitz).

Această trăsătură a

dreptului comunitar se datorează faptului că tratatele comunitare valabil

încheiate și ratificate, alte acte de drept comunitar (regulamente, decizii)

devin parte a ordinii juridice interne a statelor membre și vor fi aplicabile

de autoritățile și instanțele naționale.

În concret, Înalta

Curte constată că nu se invocă încălcarea unei norme comunitare direct

aplicabile speței.

De altfel, din actele

și lucrările dosarului rezultă că prevederile dreptului comunitar menționate a

fi încălcate care au fost invocate în fața instanței de recurs, au fost

analizate de instanță.

Prin urmare, nu poate

fi reținută încălcarea art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituția

României.

În ceea ce privește

încălcarea prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte

reține următoarele:

Încălcarea principiului

securității juridice dedus din interpretarea prevederilor art. 6 din Convenția

europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, ale cărei valori

au fost consacrate în spațiul comunitar prin art. 6 parag. 2 al Tratatului

privind Europeană, ca principii generale ale dreptului comunitar, în urma

modificărilor recente introduse prin Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare

la data de 1 decembrie 2009, art. 6 parag. 2 și 3 din Tratatul U.E. au căpătat

următorul cuprins:

„(2) Uniunea aderă la

Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Competențele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate

prin această aderare.

(3) Drepturile

fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană a drepturilor

omului și libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din tradițiile

constituționale comune ale statelor membre, constituie principii generale ale

dreptului Uniunii”.

Principiul

securității juridice constituie un element fundamental al preeminenței

dreptului, enunțată în preambulul convenției ca o componentă a patrimoniului

comun al statelor părți, în lumina căreia trebuie interpretat dreptul la un

proces echitabil în fața unei instanțe judecătorești (cauza Brumărescu c. României,

hotărârea din 30 septembrie 1999, M. Of. nr. 414 din 31 august 2000, cauza

Sovtransavto Holding c. Ucraina, cererea nr. 48553/1999, hotărârea din 25 iulie

2002).

Dar, în argumentarea

insecurității juridice produse ca efect al deciziei atacate, revizuentul nu

face referire la o jurisprudență constantă, ci menționează cu titlu de

precedent judiciar, o singură decizie contrară celei pronunțate de Înalta

Curte, și anume Decizia nr. 3279 din 3 octombrie 2008.

Existența unor

divergențe în jurisprudență a fost acceptată în lumina Convenției europene ca

fiind inerentă oricărui sistem judiciar caracterizat de o pluralitate de

jurisdicții, important fiind să se evite un climat general de incertitudine și

nesiguranță, concretizat în divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă

în timp, mai cu seamă la nivelul jurisdicției supreme, climat ce s-ar putea

crea în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii judiciare (Beian

c. România, Păduraru c. România, Zielinski și Pradal & Gonzales și alții c.

Franța).

Or, instanța de

recurs a menționat în decizia a cărei revizuire se solicită soluția de

unificare a practicii adoptată de Plenul Judecătorilor secției de contencios

administrativ și fiscal.

Soluția adoptată a

fost luată în vederea interpretării și aplicării unitare a legislației în

materia contenciosului administrativ, de care instanța este datoare să țină

seama în considerarea dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a principiului securității

raporturilor juridice și a jurisprudenței Convenția Europeană a Drepturilor

Omului care a statuat în mod constant că rolul jurisdicției supreme este acela

de a stabili o interpretare de urmat a dispozițiilor legale, prin înlăturarea

divergențelor de jurisprudență (Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

Hotărârea din 6 decembrie 2007 în cazul Beian împotriva României nr. 1 §

39-40).

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile revizuentului sunt nefondate și nu

pot fi primite, iar instanța de recurs a pronunțat o hotărâre temeinică și

legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr.

554/2004, republicată, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca

nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de

revizuire formulată de G.C., împotriva Deciziei nr. 43 din 13 ianuarie 2010 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și

fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 17 iunie 2010.