ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3107/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 4 octombrie 2002, reclamanta SC I. SA Oradea a solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor și Direcția Controlului Fiscal Bihor, anularea pct. 1 și 2 din dispozitivul deciziei nr. 503 din 30 septembrie 2002, emisă de Ministerul Finanțelor, precum și anularea procesului-verbal de control nr. 4009 din 24 mai 2002. În motivarea acțiunii, s-a arătat că în baza contractului de vânzare-cumpărare ulei brut nr. 5781 din 27 septembrie 2001, vânzătorul SC M. SA i-a facturat cu titlu de avans, suma de 60 miliarde lei, din care 9.579.831.933 lei reprezenta T.V.A.

Atât organul de control, cât și cel de soluționare a contestației au apreciat că reclamanta nu poate să deducă T.V.A. - ul, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 19 lit. b) din O.U.G. nr. 17/2000, respectiv contribuabilul să justifice că bunurile sunt destinate pentru nevoile firmei și sunt proprietatea acesteia. Reclamanta a susținut, însă, că bunurile au intrat în proprietatea sa, chiar dacă nu au fost predate, astfel că are dreptul la deducere. Referitor la suma de 1.160.900.000 lei reprezentând T.V.A. aferent facturii emisă de SC D.N. SRL, consideră că a dedus-o legal, neputând fi reținută poziția organului de control, că programul software nu este utilizat pentru nevoile firmei, deoarece nu a fost pus în funcțiune.

Cu privire la impozitul pe profit în sumă de 710.201 lei, cu majorări și penalități, se arată că, în mod greșit a fost respinsă contestația, ca nemotivată în fapt și în drept. Curtea de Apel Oradea, prin sentința nr. 643/CA/2002 - P, a respins acțiunea și cererea de suspendare a executării măsurilor dispuse prin procesul-verbal de control nr. 4009 din 24 iunie 2002 și menținute prin decizia nr. 503 din 30 septembrie 2002 a Ministerului Finanțelor. Recursul declarat de SC I. SA Oradea împotriva acestei sentințe a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 349 din 30 ianuarie 2004. S-a casat sentința și cauza a fost trimisă, spre rejudecare, la aceeași instanță, cu motivarea că pentru stabilirea situației de fapt se impune administrarea în cauză a unei expertize.

Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 465/CA din 4 octombrie 2004 - P.I., a admis acțiunea reclamantei, a anulat în parte decizia nr. 503 din 30 septembrie 2002, emisă de Ministerul Finanțelor și procesul-verbal de control nr. 4009 din 24 iunie 2002, încheiat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, cu privire la sumele de 9.579.831.933 lei reprezentând T.V.A. aferentă facturii nr. 2721386 din 24 octombrie 2001, 1.160.900.000 lei reprezentând T.V.A. aferentă facturii nr. 5278545 din 21 februarie 2002, 710.201 lei impozit pe profit, 43.322 lei penalități și 7.102 lei majorări aferente. Au fost obligați pârâții să plătească reclamantei, 48.500.000 lei, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, în nume propriu și în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, pentru următoarele motive: - instanța de fond a soluționat cauza, fără citarea Direcției Controlului Fiscal Bihor care a încheiat procesul-verbal de control, astfel că hotărârea pronunțată nu poate fi pusă în executare; - instanța a considerat greșit că actul depus la dosar de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor nu reprezintă obiecțiuni la raportul de expertiză. În subsidiar, recurenta a arătat, în esență, că instanța a reținut greșit că SC I. SA îndeplinește condițiile art. 18 și 19 din O.U.G.

nr. 17/2000. Recursul nu este întemeiat. Cu privire la primul motiv de recurs se reține că, în speță, corect a fost citată ca parte în proces, Agenția Națională de Administrare Fiscală, și nu organul local prin care aceasta își exercită atribuțiile de control, respectiv Direcția Controlului Fiscal Bihor care nu are personalitate juridică. Așadar, Direcția Controlului Fiscal Bihor, neavând personalitate juridică, nu putea sta în proces în nume propriu. De altfel, în acest sens a fost și poziția reprezentantei pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, la termenul de judecată din 31 mai 2004. Al doilea motiv de recurs este, de asemenea, neîntemeiat. În conținutul actului depus la dosar, ca fiind obiecțiuni la raportul de expertiză, este expus punctul de vedere al unor specialiști din cadrul Direcției de Control Fiscal Bihor - Serviciul Mari Contribuabili, în legătură cu răspunsurile date de expert la obiectivele expertizei efectuate în cauză.

Actul în discuție a fost intitulat chiar de specialiștii care l-au întocmit, „Punct de vedere privind raportul de expertiză contabilă judiciară” și cum nu s-a formulat nici o întrebare care putea fi elucidată de expert, corect instanța a procedat la soluționarea cauzei, fără a-i mai solicita acestuia vreun răspuns. Având în vedere situația de fapt, precum și probele administrate, nici critica formulată în subsidiar de recurentă nu poate fi reținută, ca fiind întemeiată. Astfel, potrivit art. 18 din O.U.G. nr. 17/2000, contribuabilii înregistrați ca plătitori de T.V.A. au dreptul la deducerea taxei aferente bunurilor și serviciilor achiziționate destinate realizării de operațiuni supuse T.V.A., conform art. 17. Or, în speță, reclamanta este plătitoare de T.V.A., iar operațiunea privind livrările de materii prime este supusă T.V.A.

- ului, astfel că sunt îndeplinite condițiile textului sus menționat. Art. 19 din aceeași ordonanță de urgență prevede obligația agentului economic să justifice suma taxei prin documente întocmite conform legii de către contribuabili înregistrați ca plătitori de T.V.A. și să justifice că bunurile în cauză sunt destinate pentru nevoile firmei și sunt proprietatea acesteia. SC I. SA a justificat suma taxei, cu documentul întocmit conform legii de către un contribuabil plătitor de T.V.A. (factura D x EQ nr. 2721386 din 21 octombrie 2001, emisă de SC M. SA), iar uleiul brut livrat este destinat nevoilor reclamantei, obiectul de activitate al acesteia fiind producerea uleiului de consum.

Momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra materiei prime pentru producție a fost corect stabilit de instanța de fond, ca fiind acela al încheierii contractului, în raport cu dispozițiile Codului civil (art. 1295). Din probele administrate în cauză, rezultă fără echivoc că reclamanta îndeplinește condițiile art. 19 din O.U.G. nr. 17/2000 și cu privire la deductibilitatea T.V.A. aferentă facturii emise de SC D.N. SRL, cele 50 de bucăți licențe pentru sistem management cod bare fiind necesare societății în procesul de producție. Față de cele ce preced, sentința atacată este legală și temeinică, iar recursul se privește ca nefondat, urmând să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, în nume propriu și pentru Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, împotriva sentinței civile nr. 465/CA din 4 octombrie 2004, a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai 2005.