ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3107/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la 4 octombrie 2002, reclamanta SC I. SA Oradea a solicitat în contradictoriu

cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor

Publice Bihor și Direcția Controlului Fiscal Bihor, anularea pct. 1 și 2 din

dispozitivul deciziei nr. 503 din 30 septembrie 2002, emisă de Ministerul

Finanțelor, precum și anularea procesului-verbal de control nr. 4009 din 24 mai

2002.

În motivarea acțiunii, s-a

arătat că în baza contractului de vânzare-cumpărare ulei brut nr. 5781 din 27

septembrie 2001, vânzătorul SC M. SA i-a facturat cu titlu de avans, suma de 60

miliarde lei, din care 9.579.831.933 lei reprezenta T.V.A.

Atât organul de control, cât

și cel de soluționare a contestației au apreciat că reclamanta nu poate să

deducă T.V.A. - ul, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.

19 lit. b) din O.U.G. nr. 17/2000, respectiv contribuabilul să justifice că

bunurile sunt destinate pentru nevoile firmei și sunt proprietatea acesteia.

Reclamanta a susținut, însă,

că bunurile au intrat în proprietatea sa, chiar dacă nu au fost predate, astfel

că are dreptul la deducere.

Referitor la suma de

1.160.900.000 lei reprezentând T.V.A. aferent facturii emisă de SC D.N. SRL,

consideră că a dedus-o legal, neputând fi reținută poziția organului de control,

că programul software nu este utilizat pentru nevoile firmei, deoarece nu a

fost pus în funcțiune.

Cu privire la impozitul pe

profit în sumă de 710.201 lei, cu majorări și penalități, se arată că, în mod

greșit a fost respinsă contestația, ca nemotivată în fapt și în drept.

Curtea de Apel Oradea, prin

sentința nr. 643/CA/2002 - P, a respins acțiunea și cererea de suspendare a

executării măsurilor dispuse prin procesul-verbal de control nr. 4009 din 24

iunie 2002 și menținute prin decizia nr. 503 din 30 septembrie 2002 a

Ministerului Finanțelor.

Recursul declarat de SC I.

SA Oradea împotriva acestei sentințe a fost admis de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 349 din 30

ianuarie 2004.

S-a casat sentința și cauza

a fost trimisă, spre rejudecare, la aceeași instanță, cu motivarea că pentru

stabilirea situației de fapt se impune administrarea în cauză a unei expertize.

Curtea de Apel Oradea, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 465/CA din 4

octombrie 2004 - P.I., a admis acțiunea reclamantei, a anulat în parte decizia nr.

503 din 30 septembrie 2002, emisă de Ministerul Finanțelor și procesul-verbal

de control nr. 4009 din 24 iunie 2002, încheiat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Bihor, cu privire la sumele de 9.579.831.933 lei reprezentând T.V.A.

aferentă facturii nr. 2721386 din 24 octombrie 2001, 1.160.900.000 lei

reprezentând T.V.A. aferentă facturii nr. 5278545 din 21 februarie 2002,

710.201 lei impozit pe profit, 43.322 lei penalități și 7.102 lei majorări

aferente. Au fost obligați pârâții să plătească reclamantei, 48.500.000 lei,

cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, în nume propriu

și în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice - Agenția Națională de

Administrare Fiscală, pentru următoarele motive:

- instanța de fond a

soluționat cauza, fără citarea Direcției Controlului Fiscal Bihor care a încheiat

procesul-verbal de control, astfel că hotărârea pronunțată nu poate fi pusă în

executare;

- instanța a considerat

greșit că actul depus la dosar de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor

nu reprezintă obiecțiuni la raportul de expertiză.

În subsidiar, recurenta a

arătat, în esență, că instanța a reținut greșit că SC I. SA îndeplinește

condițiile art. 18 și 19 din O.U.G. nr. 17/2000.

Recursul nu este întemeiat.

Cu privire la primul motiv

de recurs se reține că, în speță, corect a fost citată ca parte în proces,

Agenția Națională de Administrare Fiscală, și nu organul local prin care

aceasta își exercită atribuțiile de control, respectiv Direcția Controlului

Fiscal Bihor care nu are personalitate juridică.

Așadar, Direcția Controlului

Fiscal Bihor, neavând personalitate juridică, nu putea sta în proces în nume

propriu.

De altfel, în acest sens a

fost și poziția reprezentantei pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice

Bihor, la termenul de judecată din 31 mai 2004.

Al doilea motiv de recurs

este, de asemenea, neîntemeiat.

În conținutul actului depus

la dosar, ca fiind obiecțiuni la raportul de expertiză, este expus punctul de

vedere al unor specialiști din cadrul Direcției de Control Fiscal Bihor -

Serviciul Mari Contribuabili, în legătură cu răspunsurile date de expert la

obiectivele expertizei efectuate în cauză.

Actul în discuție a fost

intitulat chiar de specialiștii care l-au întocmit, „Punct de vedere privind

raportul de expertiză contabilă judiciară” și cum nu s-a formulat nici o întrebare

care putea fi elucidată de expert, corect instanța a procedat la soluționarea

cauzei, fără a-i mai solicita acestuia vreun răspuns.

Având în vedere situația de

fapt, precum și probele administrate, nici critica formulată în subsidiar de

recurentă nu poate fi reținută, ca fiind întemeiată.

Astfel, potrivit art. 18 din

O.U.G. nr. 17/2000, contribuabilii înregistrați ca plătitori de T.V.A. au

dreptul la deducerea taxei aferente bunurilor și serviciilor achiziționate

destinate realizării de operațiuni supuse T.V.A., conform art. 17.

Or, în speță, reclamanta

este plătitoare de T.V.A., iar operațiunea privind livrările de materii prime

este supusă T.V.A. - ului, astfel că sunt îndeplinite condițiile textului sus

menționat.

Art. 19 din aceeași

ordonanță de urgență prevede obligația agentului economic să justifice suma

taxei prin documente întocmite conform legii de către contribuabili

înregistrați ca plătitori de T.V.A. și să justifice că bunurile în cauză sunt

destinate pentru nevoile firmei și sunt proprietatea acesteia.

SC I. SA a justificat suma

taxei, cu documentul întocmit conform legii de către un contribuabil plătitor

de T.V.A. (factura D x EQ nr. 2721386 din 21 octombrie 2001, emisă de SC M.

SA), iar uleiul brut livrat este destinat nevoilor reclamantei, obiectul de

activitate al acesteia fiind producerea uleiului de consum.

Momentul dobândirii

dreptului de proprietate asupra materiei prime pentru producție a fost corect

stabilit de instanța de fond, ca fiind acela al încheierii contractului, în

raport cu dispozițiile Codului civil (art. 1295).

Din probele administrate în

cauză, rezultă fără echivoc că reclamanta îndeplinește condițiile art. 19 din O.U.G.

nr. 17/2000 și cu privire la deductibilitatea T.V.A. aferentă facturii emise de

SC D.N. SRL, cele 50 de bucăți licențe pentru sistem management cod bare fiind

necesare societății în procesul de producție.

Față de cele ce preced,

sentința atacată este legală și temeinică, iar recursul se privește ca nefondat,

urmând să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, în nume propriu și pentru

Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală,

împotriva sentinței civile nr. 465/CA din 4 octombrie 2004, a Curții de Apel

Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 mai 2005.