ÎCCJ, Decizia nr. 122/2004

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

26 februarie 2001, reclamanții D.I., M.G., D.V., P.V., B.G., T.V. și alții, au

solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, în contradictoriu cu

Ministerul de Interne, pârâtul să fie obligat să le recunoască acestora dreptul

de a beneficia, la trecerea în rezervă sau în retragere cu drept de pensie

militară de stat, de un ajutor stabilit în raport cu solda lunară netă avută în

ultima lună de activitate, iar, pentru cei trecuți în rezervă cu drept de

pensie de serviciu înaintea împlinirii vârstei legale de pensionare, pentru

fiecare an rămas până la limita de vârstă de un ajutor egal cu două solde

lunare nete, conform art. 31 din Legea nr. 138/1999, coroborat cu dispozițiile

O.G. nr. 73/1999 și nr. 136/2000.

Totodată, reclamanții au solicitat

obligarea pârâtului la achitarea ajutoarelor recunoscute de lege în timp de 9

luni de la trecerea în rezervă sau retragere, în conformitate cu dispozițiile O.G.

nr. 137/2000.

În motivarea cererii, reclamanții au

arătat că sunt beneficiarii drepturilor bănești menționate, iar pârâtul a

acordat lunar, în mod nelegal, sume parțial impozitate.

Prin sentința nr. 73/CA din 7 iunie

2001, Curtea de Apel Oradea a respins excepția de necompetență materială a instanței

invocată de pârât, a admis acțiunea reclamanților și, în consecință, a obligat

Ministerul de Interne să recunoască reclamanților dreptul prevăzut de art. 31

din Legea nr. 138/1999, raportat la art. 6 lit. f) din O.G. nr. 73/1999, de a

beneficia, la trecerea în rezervă sau în retragere, de drept de pensie militară

de stat pentru activitatea depusă în funcție de vechimea efectivă ca militar în

cadrul ministerului, de un ajutor stabilit în raport cu solda lunară netă avută

în ultima lună de activitate, conform statului de plată semnat de fiecare, iar

cei trecuți în rezervă cu drept de pensie de serviciu înaintea împlinirii

vârstei de pensionare, prevăzută de reglementările în vigoare, pentru fiecare

an rămas până la limita de vârstă și de un ajutor egal cu două solde lunare

nete, conform ultimului stat de plată semnat de fiecare.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut, în esență, că, în raport cu dispozițiile Legii nr. 138/1999 art.

31 alin. (1) și (2), ajutoarele cuvenite reclamanților nu intră în categoria

surselor supuse impozitării.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

Ministerul de Interne a declarat recurs, susținând că hotărârea atacată este

netemeinică și nelegală, pentru următoarele motive:

- în raport cu obiectul cauzei,

privitor la plata unor drepturi salariale, excepția de necompetență materială a

fost greșit respinsă;

- drepturile bănești plătite cu titlu

de ajutor sunt impozabile, acestea neîncadrându-se în scutirile de obligația

plății impozitului pe venit, expres prevăzute de lege.

Prin decizia nr. 1478 din 16 aprilie

2002, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, a respins

recursul, ca nefondat, cu motivarea că, în raport cu împrejurarea neabrogării

nici unei dispoziții din Legea nr. 138/1999, prin art. 86 din O.G. nr. 73/1999,

în mod legal instanța de fond a obligat pe pârât la recunoașterea dreptului

pretins.

Împotriva celor două hotărâri

pronunțate în cauză, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C.

proc. civ.

S-a susținut că hotărârile criticate

au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o

soluționare greșită a cauzei pe fond și că, totodată, acestea sunt și vădit

netemeinice.

Astfel, instanțele au aplicat

dispoziții legale care, la data soluționării cererii, erau abrogate.

Pe de altă parte, instanțele au

aplicat greșit dispozițiile H.G. nr. 1066/1999, cu referire la veniturile

neimpozabile.

În concluzie, Procurorul General a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate și, pe

fond, respingerea acțiunii reclamanților.

Recursul în anulare este fondat,

pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

Impozitul reprezintă o contribuție

bănească obligatorie și cu titlu nerambursabil, datorată conform legii,

bugetelor de stat, între alții, de către persoanele fizice pentru veniturile pe

care le obțin.

Obligativitatea plății impozitului

de către persoanele fizice, în condițiile legii, a fost stabilită de stat în

temeiul principiului că toate persoanele care beneficiază de acțiunile sau

obiectivele finanțate din fondurile generale ale societății trebuie să

participe la formarea acestora.

Cum, în raport cu principiul legalității,

impozitul nu poate fi stabilit și perceput decât în puterea unei legi, orice

scutire de obligația plății acestuia este aplicabilă numai în măsura în care

este prevăzut expres de lege, fie ca venit neimpozabil, fie ca scutire

personală.

Cu referire la salarii și venituri asimilate

drepturilor salariale, prin O.G. nr. 73/1999 a fost instituit un sistem de

impunere, potrivit căruia acestea sunt supuse globalizării în vederea

stabilirii cuantumului impozitului potrivit grilelor de impozitare.

Examinând cauza prin prisma criticilor

formulate, cu raportare la principiile enunțate, legal stabilite, se constată

că hotărârile criticate au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii,

ceea ce a determinat o soluționare greșită pe fond a cauzei.

Sub un prim aspect, instanțele de

judecată au aplicat dispoziții care, la data soluționării cauzei, erau

abrogate.

Astfel, cu privire la plățile

compensatorii, la care aveau dreptul reclamanții, trebuia făcută aplicarea art.

86 din O.G. nr. 73/1999, privind impozitul pe venit, ca lege specială.

Dispozițiile art. 31 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 138/1999, avute în vedere de instanțe, nu erau aplicabile în

raport cu împrejurarea că acestea erau abrogate implicit prin legea specială,

precum și față de faptul că ajutoarele calculate în raport cu solda brută nu sunt

exceptate de la impozitare, așa cum sunt veniturile prevăzute de art. 5 și 6

din O.G. nr. 73/1999, așa încât acestea urmează regimul comun, respectiv,

reprezintă bază de impozitare în condițiile art. 4 raportat la art. 23 din

actul normativ menționat.

În cauză nu s-ar fi putut invoca

nici dreptul câștigat, în raport cu împrejurarea că, la data pensionării, când

s-a născut dreptul reclamanților la plăți compensatorii, acestea nu mai erau

scutite prin actele normative speciale care le reglementau.

Pe de altă parte, instanțele au

aplicat greșit dispozițiile H.G. nr. 1066/1999, privind aprobarea Normelor

metodologice pentru aplicarea art. 5 din O.G. nr. 73/1999.

Astfel, instanțele au considerat că

sunt venituri neimpozabile cele prevăzute la poziția 8 „ajutorul social acordat

potrivit legii” și cele de la poziția 27 „ajutoarele sociale acordate în baza

legislației de pensii”.

Coroborând aceste dispoziții cu art.

31 din Legea nr. 138/1999, instanțele au apreciat că reținerea impozitului din

ajutorul neimpozabil în temeiul art. 23 lit. b) din O.G. nr. 73/1999 sau

calcularea acesteia în funcție de solda lunară netă sunt nelegale, deși, în

discuție, erau ajutoarele calculate pe baza soldei brute.

Or, potrivit dispozițiilor art. 4 alin.

(1) lit. b) din O.G. nr. 73/1999, salariile sunt supuse impozitului pe venit,

iar potrivit art. 23 lit. b) din același act normativ, sunt asimilate

salariilor în vederea impunerii drepturile la soldă lunară, indemnizații, prime,

sporuri și alte drepturi ale cadrelor militare, acordate potrivit legii.

Așadar, ajutoarele și plățile

compensatorii acordate, potrivit legii, cadrelor militare, la trecerea în

rezervă, sunt asimilate de legiuitor veniturilor din salarii, care se

impozitează.

Este de reținut că O.G. nr. 73/1999,

ca act normativ ce reglementează impozitul pe venit, a stabilit, ca regulă

generală, impozitarea veniturilor care fac obiectul acestei reglementări,

scutirile de la impunere având caracter de excepție, acestea fiind de strictă

aplicare.

Veniturile ce au făcut obiectul

cauzei deduse judecății nu sunt prevăzute în categoria scutirilor prevăzute de art.

5 lit. a) din ordonanță. Totodată, veniturile din ajutoarele și plățile

compensatorii acordate cadrelor militare la trecerea în rezervă, nu sunt

enumerate la scutiri expres prevăzute nici în normele menționate.

Pe de altă parte, în cauză nu sunt

aplicabile nici dispozițiile art. 6 lit. f) din O.G. nr. 73/1999, deoarece

plățile compensatorii și ajutoarele la care au avut dreptul reclamanții au fost

stabilite în raport cu solda brută din ultima lună.

Or, potrivit dispoziției legale

menționate sunt scutite de impozit pe venit „sumele reprezentând plățile

compensatorii, calculate pe baza soldelor lunare nete, acordate cadrelor

militare trecute în rezervă ca urmare a nevoilor de reducere și restructurare,

precum și ajutoarele stabilite în raport cu soldele nete acordate acestora la

trecerea în rezervă sau direct în retragere”.

Rezultă, așadar, cu evidență, că nu

intră sub incidența acestui text plățile compensatorii și ajutoarele calculate în

raport cu solda brută lunară, așa cum este cazul în speță.

Ca atare, admițând acțiunea ca

urmare a unei confuzii între noțiunile de soldă brută și soldă netă și, drept

urmare, aplicării unor norme legale neincidente, cu consecința acordării de

scutiri de la impunere neprevăzute de lege, instanțele au pronunțat hotărâri

supuse cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Înalta Curte va admite recursul în anulare, va casa decizia

instanței de control judiciar, va admite recursul declarat de pârât împotriva

hotărârii primei instanțe pe care o va schima în tot, în sensul respingerii

acțiunii, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Casează decizia nr. 1478 din 16

aprilie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ.

Admite recursul declarat de pârâtul,

Ministerul Administrației și Internelor, împotriva sentinței nr. 73/CA/2001 din

7 iunie 2001 a Curții de Apel Oradea, pe care o schimbă în tot, în sensul că:

Respinge acțiunea reclamanților D.I.,

M.G., D.V., P.V., B.G., P.V. și alții, în contradictoriu cu Ministerul

Administrației și Internelor, ca nefondată.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 15 martie 2004.