ÎCCJ, Decizia nr. 57/2004

Asupra recursului în anulare de

față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiune în contencios

administrativ, formulată la data de 11 octombrie 1999, reclamanta SC Q.I.N. SRL

București a solicitat anularea deciziei nr. 2127 din 24 septembrie 1999 a

Ministerului Finanțelor și a actelor administrative premergătoare, cu privire

la sumele: de 152.681 dolari S.U.A., reprezentând impozit pe salarii, de 26.288

dolari S.U.A. reprezentând majorări de întârziere și de 89.973.07 lei

reprezentând tot majorări de întârziere, susținând, în esență, că nu datorează

aceste sume bugetului de stat.

Prin sentința civilă nr. 268 din 8

martie 2000, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a

admis în parte acțiunea, anulând parțial decizia Ministerului Finanțelor nr. 2127

din 24 septembrie 1999, dispoziția nr. 99 din 11 februarie 1998 a Direcției

Generale a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat București,

Hotărârea nr. 5 din 28 iulie 1997 a aceleiași direcții generale, precum și

procesul-verbal înregistrat sub nr. 53945 din 17 iunie 1997, cu nota adițională

la acesta, respectiv, pentru suma de 15.030 dolari S.U.A., reprezentând impozit

pe salarii, aferent indemnizației de instalare și majorările de întârziere

pentru aceste sume. Ca urmare, s-a dispus exonerarea reclamantei de obligația

de a plăti aceste sume, menținându-se celelalte dispoziții ale deciziei

Ministerului Finanțelor.

Curtea Supremă de Justiție, secția

de contencios administrativ, prin decizia nr. 1336 din 3 aprilie 2001, a

respins, ca tardiv, recursul declarat de Ministerul Finanțelor și, admițând

recursul declarat de reclamanta SC Q.I.N. SRL București, a casat sentința,

trimițând cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

S-a motivat că soluția de casare a

sentinței, în vederea rejudecării cauzei, se impune, deoarece prima instanță nu

a soluționat procesul în contradictoriu și cu Direcția Generală a Finanțelor

Publice și Controlului Financiar de Stat București, deși aceasta a emis

dispoziția nr. 99 din 11 februarie 1998, prin care a fost respinsă contestația

formulată de reclamantă împotriva hotărârii nr. 5/1997, care a soluționat

obiecțiunile la procesul-verbal de control înregistrat sub nr. 53945 din 17

iunie 1997 și la nota adițională la acesta.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel

București, secția contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1387 din

18 octombrie 2001, a admis acțiunea formulată și precizată de reclamantă, a

anulat în parte decizia nr. 2127/1999 a Ministerului Finanțelor, dispoziția nr.

99/1999 a Direcției Generale a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de

Stat București, hotărârea nr. 5/1997, procesul-verbal de control nr. 53945/1997

și Nota de control, numai cu privire la sumele de 47.069 dolari S.U.A. (impozit

aferent diurnei), de 15.030 dolari S.U.A. (impozit aferent indemnizației de

instalare), de 26.288 dolari S.U.A. majorări de întârziere și de 89.973.007 lei

reprezentând tot majorări de întârziere, iar, ca urmare, a exonerat pe

reclamantă de plata acestor sume.

S-a motivat că actele organelor de

control și cele administrativ-jurisdicționale contravin dispozițiilor art. 6 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 32/1991, referitoare la sumele care nu se cuprind în

venitul lunar pentru impozitare, cum sunt și cele care fac obiectul litigiului,

precum și prevederilor din Circulara Ministerului Finanțelor nr. 21550/1996,

prin care s-a stabilit că firmelor din România nu le revine în mod direct

sarcina de a reține și vărsa la buget impozitul pentru veniturile realizate de

persoanele ce prestează în cadrul acestora un serviciu sau desfășoară o

activitate salariată pe o perioadă de timp.

S-a relevat că, potrivit acestor

reglementări, personalul pentru care s-a stabilit obligația de plată a

reclamantei are contract de muncă încheiat cu firma T.E.L. Cipru, care a

încheiat cu reclamanta contractul nr. 2/1995, obligându-se să-i asigure

personal de specialitate pentru exercitarea activităților în domeniul

club-casino.

S-a mai învederat că, în raport cu

specificul contractului încheiat, persoanelor respective le revenea obligația

de a declara veniturile realizate la organele fiscale în a căror rază își are

sediul firma la care au lucrat, astfel că reclamanta nu poate răspunde pentru

neplata impozitului pe veniturile realizate de către persoanele fizice

nerezidente.

Prin decizia nr. 816 din 27

februarie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ,

a admis recursurile declarate de Ministerul Finanțelor Publice și Direcția

Generală a Finanțelor Publice a municipiului București și, casând sentința cu

privire la suma de 47.069 dolari S.U.A., reprezentând impozit aferent diurnei și

majorările de întârziere stabilite pentru acel impozit, a respins acțiunea cu

privire la aceste sume.

Ca urmare, s-a dispus obligarea

Ministerului Finanțelor Publice să restituie reclamantei, SC Q.I.N. SRL

București, taxa de timbru plătită în faza procedurii

administrativ-jurisdicționale, pentru suma de 15.030 dolari S.U.A.,

reprezentând impozit pentru indemnizația de instalare și pentru majorările de

întârziere aferente acestei sume.

S-a motivat că, în raport cu

prevederile Circularei nr. 21550 din 23 septembrie 1996 a Ministerului

Finanțelor Publice, referitoare la modul de aplicare a Legii nr. 32/1991, în

cazul persoanelor fizice nerezidente, care desfășoară activitate în România,

firmele la care se prestează asemenea activități, pe baza contractelor încheiate,

răspund de încasarea impozitelor și taxelor datorate țării noastre de către

persoanele fizice nerezidente și au obligația să informeze organele fiscale

teritoriale în legătură cu prezența acestora și activitatea desfășurată în

cadrul firmei de la care obțin venituri de natura salariilor și a altor

drepturi salariale.

Ca urmare, s-a reținut că este

întemeiat motivul de recurs prin care s-a cerut obligarea reclamantei la plata

sumei de 47.069 dolari S.U.A. – reprezentând impozit aferent diurnei și majorări

de întârziere. În această privință, s-a relevat că diurna ce s-a acordat de

reclamantă persoanelor fizice nerezidente, sub forma unei sume fixe, de 15 dolari

S.U.A. pe zi, nu are caracterul și destinația diurnei reglementate pentru

salariații români, ea reprezentând, în fapt, salariu, chiar dacă este denumită

altfel, încât este supusă impozitării în baza art. 1 alin. (1) din Legea nr. 32/1991,

spre deosebire de diurna ce se acordă salariaților români, al cărei cuantum,

variabil, se limitează la cheltuieli de cazare și masă pentru perioada relativ

scurtă a delegării sau detașării, cu obligația decontării.

În ceea ce privește motivul de

recurs prin care s-a cerut obligarea reclamantei la plata sumei de 15.030 dolari

S.U.A. – reprezentând impozit aferent indemnizației de instalare, a fost

considerat neîntemeiat, apreciindu-se că o atare indemnizație reprezintă o sumă

plătită cu ocazia mutării sau transferării în altă localitate, care este

exceptată de la impozitare potrivit art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 32/1991,

astfel că reclamanta nu datorează nici majorările de întârziere aferente pentru

neplata acestei sume.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

s-a declarat recurs în anulare, invocându-se prevederile art. 330 pct. 2 C.

proc. pen.

S-a susținut că hotărârea atacată a

fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o

soluționare greșită a cauzei pe fond, precum și că este și vădit netemeinică.

În acest sens, s-a relevat că, în

cazul persoanelor fizice nerezidente, care desfășoară activitate în România,

firmelor la care aceste persoane desfășoară activitate salariată nu le revine

în mod direct sarcina de a reține și vărsa la buget impozitul pentru veniturile

realizate.

S-a învederat că, potrivit

reglementărilor din Circulara nr. 21550/1996 a Ministerului Finanțelor, emisă

în aplicarea Legii nr. 32/1991, privind impozitul pe salarii, persoanele

nerezidente care desfășoară activitate salariată în România au obligația de a

depune declarații privind veniturile realizate la organele fiscale în raza

cărora se află sediul firmei pentru care desfășoară activitatea.

Conchizându-se, s-a arătat că

răspunderea pentru neplata impozitului revine persoanelor fizice nerezidente,

care realizează venituri, firmei SC Q.I.N. SRL revenindu-i doar o răspundere

subsidiară, care nu este operantă, deoarece Ministerul Finanțelor și organele

de control financiar nu au făcut dovada că s-au îndreptat mai întâi împotriva

persoanelor nerezidente angajate de SC T.E.L. SRL. În concluzie, s-a cerut

casarea deciziei atacate, respingerea recursurilor declarate în cauză și

menținerea sentinței.

Recursul în anulare nu este fondat.

Este adevărat că la alin. (4) din

Circulara nr. 21550/1996, emisă de Ministerul Finanțelor în legătură cu

aplicarea Legii nr. 32/1991, privind impozitul pe salarii, se menționează că

„firmelor din România, la care persoanele în cauză prestează un serviciu sau

desfășoară o activitate salariată pentru o perioadă determinată de timp, nu le

revine în mod direct sarcina de a reține și vărsa la buget impozitul pentru

veniturile realizate în cazul persoanelor respective”, precum și că „aceste

persoane au obligația de a depune declarații privind veniturile realizate la

organele fiscale de la sediul firmei la care se desfășoară activitatea în mod

temporar”.

Dar, prin alin. (5) din aceeași

circulară se mai prevede că „firmele la care, pe baza contractelor încheiate,

se desfășoară asemenea activități, răspund, însă, de încasarea impozitelor și

taxelor datorate bugetului țării noastre de către persoanele fizice nerezidente

și au obligația să informeze, în acest sens, organele fiscale teritoriale din

subordinea Ministerului Finanțelor, cu privire la prezența acestora și la

activitatea desfășurată în cadrul firmei, în urma cărora se obțin venituri de natura

salariilor și a altor drepturi salariale”.

Ca urmare, în mod corect s-a reținut

că, prin dispoziția nr. 99 din 11 februarie 1998 a Direcției Generale a

Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat București, precum și prin

decizia nr. 2127 din 24 septembrie 1999 a Ministerului Finanțelor – Direcția

Generală de Soluționare a Plângerilor, din moment ce, la solicitarea agenților

constatatori, reclamanta „nu a prezentat certificatele de rezidență fiscală ale

persoanelor fizice nerezidente, angajate ale firmei SC T.E.L. SRL,, care au

desfășurat activități în cadrul SC Q.I.N. SRL, în baza contractului nr. 2 din 31

august 1995, o perioadă mai mare de 183 de zile”, tot acesteia îi revenea și

„obligația ca, în perioada în care respectivele persoane fizice au desfășurat

activitate în România, să calculeze, să evidențieze și să vireze la bugetul

statului impozit pe veniturile salariale realizate de aceste persoane fizice”

(dosarul nr. 1335/1999 al Curții de Apel București).

Așa fiind, față de prevederile de la

alin. (5) din Circulara nr. 21550/1996, precum și de împrejurarea că reclamanta

nu și-a îndeplinit obligația de a prezenta agenților constatatori certificatele

de rezidență fiscală ale persoanelor fizice nerezidente angajate ale firmei SC T.E.L.

SRL, care au desfășurat activitate salariată pentru reclamantă, în mod

justificat s-a reținut răspunderea sa pentru neîncasarea impozitelor datorate

de acele persoane la bugetul statului.

Pe de altă parte, în mod judicios

s-a motivat prin hotărârea atacată, așa cum s-a reținut, de altfel, și în

cuprinsul dispoziției și al deciziei Ministerului Finanțelor la care s-a făcut

referire, că din analiza condițiilor și a scrisorilor de angajare reiese că

persoanele angajate de firma T.E.L. SRL din Cipru, pentru a lucra la firma SC

Q.I.N. SRL, au primit, pe lângă salariu, o diurnă zilnică „inclusă în salariu”.

În atare situație, în raport cu

prevederile art. 2 din Legea nr. 32/1991, republicată, potrivit cărora venitul

impozabil cuprinde totalitatea sumelor primite în cursul unei luni, indiferent

de perioada la care se referă, dacă sunt realizate din salariile de orice fel

și indemnizațiile de orice fel, instanța de recurs a considerat corect că se

impunea să fie impozitat și venitul realizat din diurna zilnică de 15 dolari

S.U.A., care, față de specificul contractului încheiat, era parte componentă a

salariului.

În consecință, constatându-se că,

atât răspunderea reclamantei pentru neachitarea impozitului aferent veniturilor

salariale de către persoanele fizice care au lucrat pentru ea, cât și cuantumul

impozitului datorat de acele persoane bugetului statului, au fost corect

determinate, se impune concluzia că decizia atacată nu conține aspecte de

încălcare esențială a legii sau de vădită netemeinicie, în sensul prevederilor art.

330 pct. 2 C. proc. civ.

Așa fiind, urmează ca recursul în

anulare să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în

anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 816 din 27 februarie 2003 a Curții

Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ.

Pronunțată, în ședință publică, azi,

26 ianuarie 2004.