ÎCCJ, Decizia nr. 57/2004

Asupra recursului în anulare de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiune în contencios administrativ, formulată la data de 11 octombrie 1999, reclamanta SC Q.I.N. SRL București a solicitat anularea deciziei nr. 2127 din 24 septembrie 1999 a Ministerului Finanțelor și a actelor administrative premergătoare, cu privire la sumele: de 152.681 dolari S.U.A., reprezentând impozit pe salarii, de 26.288 dolari S.U.A. reprezentând majorări de întârziere și de 89.973.07 lei reprezentând tot majorări de întârziere, susținând, în esență, că nu datorează aceste sume bugetului de stat.

Prin sentința civilă nr. 268 din 8 martie 2000, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a admis în parte acțiunea, anulând parțial decizia Ministerului Finanțelor nr. 2127 din 24 septembrie 1999, dispoziția nr. 99 din 11 februarie 1998 a Direcției Generale a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat București, Hotărârea nr. 5 din 28 iulie 1997 a aceleiași direcții generale, precum și procesul-verbal înregistrat sub nr. 53945 din 17 iunie 1997, cu nota adițională la acesta, respectiv, pentru suma de 15.030 dolari S.U.A., reprezentând impozit pe salarii, aferent indemnizației de instalare și majorările de întârziere pentru aceste sume. Ca urmare, s-a dispus exonerarea reclamantei de obligația de a plăti aceste sume, menținându-se celelalte dispoziții ale deciziei Ministerului Finanțelor.

Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 1336 din 3 aprilie 2001, a respins, ca tardiv, recursul declarat de Ministerul Finanțelor și, admițând recursul declarat de reclamanta SC Q.I.N. SRL București, a casat sentința, trimițând cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. S-a motivat că soluția de casare a sentinței, în vederea rejudecării cauzei, se impune, deoarece prima instanță nu a soluționat procesul în contradictoriu și cu Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat București, deși aceasta a emis dispoziția nr. 99 din 11 februarie 1998, prin care a fost respinsă contestația formulată de reclamantă împotriva hotărârii nr. 5/1997, care a soluționat obiecțiunile la procesul-verbal de control înregistrat sub nr. 53945 din 17 iunie 1997 și la nota adițională la acesta.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel București, secția contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1387 din 18 octombrie 2001, a admis acțiunea formulată și precizată de reclamantă, a anulat în parte decizia nr. 2127/1999 a Ministerului Finanțelor, dispoziția nr. 99/1999 a Direcției Generale a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat București, hotărârea nr. 5/1997, procesul-verbal de control nr. 53945/1997 și Nota de control, numai cu privire la sumele de 47.069 dolari S.U.A. (impozit aferent diurnei), de 15.030 dolari S.U.A. (impozit aferent indemnizației de instalare), de 26.288 dolari S.U.A. majorări de întârziere și de 89.973.007 lei reprezentând tot majorări de întârziere, iar, ca urmare, a exonerat pe reclamantă de plata acestor sume.

S-a motivat că actele organelor de control și cele administrativ-jurisdicționale contravin dispozițiilor art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 32/1991, referitoare la sumele care nu se cuprind în venitul lunar pentru impozitare, cum sunt și cele care fac obiectul litigiului, precum și prevederilor din Circulara Ministerului Finanțelor nr. 21550/1996, prin care s-a stabilit că firmelor din România nu le revine în mod direct sarcina de a reține și vărsa la buget impozitul pentru veniturile realizate de persoanele ce prestează în cadrul acestora un serviciu sau desfășoară o activitate salariată pe o perioadă de timp. S-a relevat că, potrivit acestor reglementări, personalul pentru care s-a stabilit obligația de plată a reclamantei are contract de muncă încheiat cu firma T.E.L.

Cipru, care a încheiat cu reclamanta contractul nr. 2/1995, obligându-se să-i asigure personal de specialitate pentru exercitarea activităților în domeniul club-casino. S-a mai învederat că, în raport cu specificul contractului încheiat, persoanelor respective le revenea obligația de a declara veniturile realizate la organele fiscale în a căror rază își are sediul firma la care au lucrat, astfel că reclamanta nu poate răspunde pentru neplata impozitului pe veniturile realizate de către persoanele fizice nerezidente. Prin decizia nr. 816 din 27 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, a admis recursurile declarate de Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București și, casând sentința cu privire la suma de 47.069 dolari S.U.A., reprezentând impozit aferent diurnei și majorările de întârziere stabilite pentru acel impozit, a respins acțiunea cu privire la aceste sume.

Ca urmare, s-a dispus obligarea Ministerului Finanțelor Publice să restituie reclamantei, SC Q.I.N. SRL București, taxa de timbru plătită în faza procedurii administrativ-jurisdicționale, pentru suma de 15.030 dolari S.U.A., reprezentând impozit pentru indemnizația de instalare și pentru majorările de întârziere aferente acestei sume.

S-a motivat că, în raport cu prevederile Circularei nr. 21550 din 23 septembrie 1996 a Ministerului Finanțelor Publice, referitoare la modul de aplicare a Legii nr. 32/1991, în cazul persoanelor fizice nerezidente, care desfășoară activitate în România, firmele la care se prestează asemenea activități, pe baza contractelor încheiate, răspund de încasarea impozitelor și taxelor datorate țării noastre de către persoanele fizice nerezidente și au obligația să informeze organele fiscale teritoriale în legătură cu prezența acestora și activitatea desfășurată în cadrul firmei de la care obțin venituri de natura salariilor și a altor drepturi salariale. Ca urmare, s-a reținut că este întemeiat motivul de recurs prin care s-a cerut obligarea reclamantei la plata sumei de 47.069 dolari S.U.A.

– reprezentând impozit aferent diurnei și majorări de întârziere. În această privință, s-a relevat că diurna ce s-a acordat de reclamantă persoanelor fizice nerezidente, sub forma unei sume fixe, de 15 dolari S.U.A. pe zi, nu are caracterul și destinația diurnei reglementate pentru salariații români, ea reprezentând, în fapt, salariu, chiar dacă este denumită altfel, încât este supusă impozitării în baza art. 1 alin. (1) din Legea nr. 32/1991, spre deosebire de diurna ce se acordă salariaților români, al cărei cuantum, variabil, se limitează la cheltuieli de cazare și masă pentru perioada relativ scurtă a delegării sau detașării, cu obligația decontării. În ceea ce privește motivul de recurs prin care s-a cerut obligarea reclamantei la plata sumei de 15.030 dolari S.U.A.

– reprezentând impozit aferent indemnizației de instalare, a fost considerat neîntemeiat, apreciindu-se că o atare indemnizație reprezintă o sumă plătită cu ocazia mutării sau transferării în altă localitate, care este exceptată de la impozitare potrivit art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 32/1991, astfel că reclamanta nu datorează nici majorările de întârziere aferente pentru neplata acestei sume. Împotriva acestei din urmă hotărâri s-a declarat recurs în anulare, invocându-se prevederile art. 330 pct. 2 C. proc. pen. S-a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, precum și că este și vădit netemeinică.

În acest sens, s-a relevat că, în cazul persoanelor fizice nerezidente, care desfășoară activitate în România, firmelor la care aceste persoane desfășoară activitate salariată nu le revine în mod direct sarcina de a reține și vărsa la buget impozitul pentru veniturile realizate. S-a învederat că, potrivit reglementărilor din Circulara nr. 21550/1996 a Ministerului Finanțelor, emisă în aplicarea Legii nr. 32/1991, privind impozitul pe salarii, persoanele nerezidente care desfășoară activitate salariată în România au obligația de a depune declarații privind veniturile realizate la organele fiscale în raza cărora se află sediul firmei pentru care desfășoară activitatea. Conchizându-se, s-a arătat că răspunderea pentru neplata impozitului revine persoanelor fizice nerezidente, care realizează venituri, firmei SC Q.I.N.

SRL revenindu-i doar o răspundere subsidiară, care nu este operantă, deoarece Ministerul Finanțelor și organele de control financiar nu au făcut dovada că s-au îndreptat mai întâi împotriva persoanelor nerezidente angajate de SC T.E.L. SRL. În concluzie, s-a cerut casarea deciziei atacate, respingerea recursurilor declarate în cauză și menținerea sentinței. Recursul în anulare nu este fondat.

Este adevărat că la alin. (4) din Circulara nr. 21550/1996, emisă de Ministerul Finanțelor în legătură cu aplicarea Legii nr. 32/1991, privind impozitul pe salarii, se menționează că „firmelor din România, la care persoanele în cauză prestează un serviciu sau desfășoară o activitate salariată pentru o perioadă determinată de timp, nu le revine în mod direct sarcina de a reține și vărsa la buget impozitul pentru veniturile realizate în cazul persoanelor respective”, precum și că „aceste persoane au obligația de a depune declarații privind veniturile realizate la organele fiscale de la sediul firmei la care se desfășoară activitatea în mod temporar”.

Dar, prin alin. (5) din aceeași circulară se mai prevede că „firmele la care, pe baza contractelor încheiate, se desfășoară asemenea activități, răspund, însă, de încasarea impozitelor și taxelor datorate bugetului țării noastre de către persoanele fizice nerezidente și au obligația să informeze, în acest sens, organele fiscale teritoriale din subordinea Ministerului Finanțelor, cu privire la prezența acestora și la activitatea desfășurată în cadrul firmei, în urma cărora se obțin venituri de natura salariilor și a altor drepturi salariale”.

Ca urmare, în mod corect s-a reținut că, prin dispoziția nr. 99 din 11 februarie 1998 a Direcției Generale a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat București, precum și prin decizia nr. 2127 din 24 septembrie 1999 a Ministerului Finanțelor – Direcția Generală de Soluționare a Plângerilor, din moment ce, la solicitarea agenților constatatori, reclamanta „nu a prezentat certificatele de rezidență fiscală ale persoanelor fizice nerezidente, angajate ale firmei SC T.E.L. SRL,, care au desfășurat activități în cadrul SC Q.I.N. SRL, în baza contractului nr. 2 din 31 august 1995, o perioadă mai mare de 183 de zile”, tot acesteia îi revenea și „obligația ca, în perioada în care respectivele persoane fizice au desfășurat activitate în România, să calculeze, să evidențieze și să vireze la bugetul statului impozit pe veniturile salariale realizate de aceste persoane fizice” (dosarul nr. 1335/1999 al Curții de Apel București).

Așa fiind, față de prevederile de la alin. (5) din Circulara nr. 21550/1996, precum și de împrejurarea că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația de a prezenta agenților constatatori certificatele de rezidență fiscală ale persoanelor fizice nerezidente angajate ale firmei SC T.E.L. SRL, care au desfășurat activitate salariată pentru reclamantă, în mod justificat s-a reținut răspunderea sa pentru neîncasarea impozitelor datorate de acele persoane la bugetul statului. Pe de altă parte, în mod judicios s-a motivat prin hotărârea atacată, așa cum s-a reținut, de altfel, și în cuprinsul dispoziției și al deciziei Ministerului Finanțelor la care s-a făcut referire, că din analiza condițiilor și a scrisorilor de angajare reiese că persoanele angajate de firma T.E.L.

SRL din Cipru, pentru a lucra la firma SC Q.I.N. SRL, au primit, pe lângă salariu, o diurnă zilnică „inclusă în salariu”. În atare situație, în raport cu prevederile art. 2 din Legea nr. 32/1991, republicată, potrivit cărora venitul impozabil cuprinde totalitatea sumelor primite în cursul unei luni, indiferent de perioada la care se referă, dacă sunt realizate din salariile de orice fel și indemnizațiile de orice fel, instanța de recurs a considerat corect că se impunea să fie impozitat și venitul realizat din diurna zilnică de 15 dolari S.U.A., care, față de specificul contractului încheiat, era parte componentă a salariului.

În consecință, constatându-se că, atât răspunderea reclamantei pentru neachitarea impozitului aferent veniturilor salariale de către persoanele fizice care au lucrat pentru ea, cât și cuantumul impozitului datorat de acele persoane bugetului statului, au fost corect determinate, se impune concluzia că decizia atacată nu conține aspecte de încălcare esențială a legii sau de vădită netemeinicie, în sensul prevederilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ. Așa fiind, urmează ca recursul în anulare să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 816 din 27 februarie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ. Pronunțată, în ședință publică, azi, 26 ianuarie 2004.