ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 816/2003

La 20

februarie 2003 s-au luat în examinare recursurile declarate   de Ministerul

Finanțelor Publice și de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului

București împotriva sentinței civile nr.1387 din 18 octombrie 2001 a Curții de

Apel București – Secția de contencios administrativ.

Dezbaterile

au fost consemnate în încheiere cu data de 20 februarie 2003 iar pronunțarea

deciziei s-a amânat la 27 februarie 2003.

C U R T E A

Asupra

recursurilor de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la data de 11 octombrie 1999, reclamanta SC „Q.I.I.” SRL

a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice, solicitând anularea

deciziei nr.2127/1999 și a actelor administrative premergătoare.

In

motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin decizia nr.2127/1999 i s-a

respins contestația formulată împotriva dispoziției Direcției Generale a Finanțelor

Publice și Controlului Financiar de Stat al municipiului București, în mod

nejustificat.

Prin procesul verbal nr.53945/1997, completat prin nota

adițională din 4 iulie 1997 organul de control a stabilit sume de plată

constând din impozit datorat pentru salariile persoanelor străine care își

desfășoară activitatea la C.P., în interesul reclamantei și majorări de

întârziere aferente.

Astfel

se precizează că, pentru perioada 1996-31 mai 1997, organul de control a

stabilit obligația de plată a următoarelor sume:

152.681

USD – impozit pe salarii; 26.288 USD – majorări de întârziere și 89.973.000 lei

majorări de întârziere. Societatea a calculat impozitul fără să ia în calcul

diurna de deplasare și indemnizația de instalare și a rezultat obligația de a

plăti suma de 90.582 USD, sumă care a fost virată la bugetul statului în

echivalentul în lei, la cursul dolarului de la data plății.

Reclamanta

a precizat că înțelege să conteste actul de control pentru diferențele rămase:

47.069 USD – impozit pe salarii aferent diurnei; 15.030 USD – impozit pe

salarii aferent indemnizației de instalare și majorările de întârziere. Cu

privire la aceste sume s-a susținut că, potrivit art.6 din Legea nr.32/1991,

modificată și completată, nu se cuprind în venitul lunar impozabil și nu se

impun sumele plătite în baza contractelor de muncă, a statutelor sau a

dispozițiilor legale, cu ocazia mutării sau transferării în interesul

serviciului a unui salariat într-o altă localitate, sumele plătite pentru

acoperirea cheltuielilor de deplasare în interesul serviciului, precum și

indemnizația care se plătește la încadrarea în funcție. Organele de control au

făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art.1 și 2 din Legea nr.32/1991. S-a

precizat că în Legea nr.32/1991 nu se stipulează că se impozitează diurna. S-a

reținut în mod greșit în Hotărârea nr.5 din 28 iulie 1997 a Direcției Generale

a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat a municipiului București

că diurna se impozitează, făcându-se referire la art.6 din legea susmenționată

dar textul prevede că diurna pentru cetățenii români nu se impozitează.

Referitor

la indemnizația de transfer s-a susținut că greșit s-a invocat ca temei de

drept art.2 alin.1 din Legea nr.32/1991 atât timp cât nu reprezintă un venit

lunar. Prin sentința civilă nr.268/2000 a Curții de Apel București – Secția de

contencios administrativ s-a admis în parte acțiunea, s-a anulat în parte

decizia nr.2127/1999, dispoziția nr.99/1999, hotărârea nr.5/1997, procesul

verbal nr.53945/1997 și nota adițională pentru suma de 15.030 USD impozit pe

salariu aferent indemnizației de instalare și majorările aferente.

Recursul

declarat împotriva acestei sentințe de reclamanta SC „Q.I.I.” SRL a fost admis

prin decizia nr.1336/2000 a Curții Supreme de Justiție – Secția de contencios

administrativ.  S-a casat sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice a fost respins ca tardiv

formulat.

Motivul

casării a fost acela că, instanța de fond a soluționat cauza, fără a cita

Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat a

municipiului București, care a emis dispoziția nr.99/1998 prin care s-a respins

contestația formulată împotriva hotărârii nr.5/1997 a Direcției de Impozite și

Taxe,  care a soluționat obiecțiunile la procesul verbal de control

nr.53945/1997 și la nota adițională a procesului verbal.

Rejudecând

cauza în fond după casare, Curtea de Apel București – Secția de contencios

administrativ prin sentința civilă nr.1387 din 18 octombrie 2001, a admis

acțiunea precizată de reclamanta SC „Q.I.I.” SRL în contradictoriu cu pârâții

Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice a

municipiului București. A anulat în parte decizia nr.2127/1999 a Ministerului

Finanțelor Publice, dispoziția nr.99/1999 a Direcției Generale a Finanțelor

Publice și Controlului Financiar de Stat a municipiului București, hotărârea

nr.5/1997, procesul verbal de control nr.53945/1997 și nota de control cu

privire la sumele de 47.069 USD – impozit aferent diurnei; 15.030 USD – impozit

aferent indemnizației de instalare; 26,288 USD – majorări de întârziere și

89.973.007 lei majorări de întârziere, exonerând reclamanta de plata acestor

sume.

In

motivarea soluției s-a reținut că  personalul, pentru care s-a stabilit

obligația de plată a reclamantei, are contract de muncă încheiat cu firma

Teremco – Limited Cipru, iar această firmă a încheiat cu reclamanta contractul

nr.2/1995, prin care s-a obligat să asigure  personalului de specialitate

activități în domeniul Club Casino, respectivele persoane având obligația

declarării veniturilor realizate la organele fiscale în raza cărora își are

sediul firma la care lucrează, astfel că reclamanta nu poate răspunde pentru

neplata impozitului de către persoanele fizice nerezidente, beneficiare ale

veniturilor.

Și

această hotărâre a fost atacată cu recurs de pârâții Ministerul Finanțelor

Publice și de Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar

de Stat a municipiului București ambii pârâții criticând sentința pentru

nelegalitate și netemeincie, susținând în esență că, obligația de a calcula,

reține și vira impozitul pe salarii aferent veniturilor realizate de persoanele

fizice nerezidente din activități desfășurate pe teritoriul României, revine

firmelor la care își desfășoară activitățile respective, iar nu persoanelor

fizice care prestează serviciile, așa cum eronat a reținut instanța. Intrucât

reclamanta nu a prezentat certificatele de rezidență fiscală ale persoanelor

fizice nerezidente, angajate ale firmei T.L.C., aceasta trebuia să evidențieze

și să vireze la bugetul statului, impozitul pe veniturile salariale realizate

de aceste persoane, fiind supuse impozitării atât diurna, cât și indemnizația

de instalare.

Ministerul

Finanțelor Publice criticând sentința atacată și cu privire la obligarea

pârâților la restituirea sumei de 17.436.307 lei taxă de timbru, susținând că

prin această dispoziție au fost încălcate dispozițiile art.6 alin.2 din Legea

nr.105/1997.

Examinând

sentința atacată, în raport cu criticile formulate, probele administrate în

cauză, precum și dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că

recursurile sunt fondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Potrivit

constatărilor organelor de control și scrisorilor de angajare, persoanele

angajate de firma străină T.L.C., primesc pe perioada activității desfășurate

în România următoarele: salariul, o diurnă zilnică inclusă în salariu, o indemnizație

pentru acoperirea rezonabilă a cheltuielilor de transport din țara de reședință

în România și  o indemnizație înainte de transfer.

Potrivit

art.1 alin.1 din Legea nr.32/1991 republicată, privind impozitul pe salarii,

sunt supuse impozitării, „veniturile sub formă de salarii și alte drepturi

salariale realizate de către persoanele fizice române sau străine pe teritoriul

României”, iar potrivit alin.2 al aceluiași articol: „se consideră salarii

realizate pe teritoriul României, salarile plătite în bani și în natură,

primite de către salariați de la persoanele fizice sau juridice care au

domiciliul sau sediul pe teritoriul României, precum și salariile primite din străinătate

de către persoanele care își desfășoară activitatea în România”.

Conform

art.2 din aceeași lege, venitul impozabil cuprinde totalitatea sumelor primite

în cursul unei luni și sunt realizate din „salarii de orice fel.....

indemnizații  de orice fel.....”.

In

baza art.6 alin.1 lit.a din aceeași  lege:”nu se cuprind în venitul lunar

impozabil  și nu se impun sumele plătite în baza contractelor de muncă, a

statutelor sau  dispozițiilor legale, cu ocazia mutării sau transferării în

interesul serviciului a unui salariat, dintr-o altă localitate, sumele plătite

pentru acoperirea cheltuielilor de deplasare în interesul serviciului, precum

și indemnizațiile care se plătesc la încadrarea în funcție.

Circulara

nr.21550 din 23 septembrie 1996 emisă de Ministerul Finanțelor Publice, în

legătură cu modul de aplicare a Legii nr.32/1991 republicată, (publicată în

Monitorul Oficial nr.321 din 3 decembrie 1996 )prevede  în cazul persoanelor

fizice nerezidente care desfășoară activitate în România, că firmele la care,

pe baza contractelor încheiate se desfășoară asemenea activități, răspund de încasarea

impozitelor și taxelor datorate țării noastre de către persoanele fizice

nerezidente și au obligația să informeze în acest sens organele fiscale

teritoriale din subordinea Ministerului Finanțelor Publice cu privire la

prezența acestora și la activitatea desfășurată în cadrul firmei în urma căreia

se obțin venituri de natura salariilor și a altor drepturi salariale.

In

consecință, se reține ca întemeiat motivul de recurs pentru obligarea

reclamantei la plata sumei de 47.069 USD – reprezentând impozit aferent diurnei

și majorări de întârziere.

Diurna

acordată în cauză, persoanelor fizice nerezidente, sub forma unei sumei fixe

(15 USD pe zi), inclusă în salariu nu au caracterul și destinația diurnei reglementată

pentru salariații români, această sumă reprezentând în fapt salariu chiar dacă

este denumită altfel, fiind supusă impozitării, în baza art.1 alin.1 din Legea

nr.32/1991.

Pentru

salariații români, diurna se acordă în cuantum variabil, limitat la cheltuieli

de cazare și masă pentru perioada relativ scurtă a delegării sau detașării, cu

obligația decontării.

Cu

privire la motivul de recurs pentru obligarea reclamantei de a plăti 15.030 USD

– impozit aferent indemnizației de instalare, aceasta urmează a fi respins,

întrucât indemnizația în discuție reprezintă o „sumă plătită .... cu ocazia

mutării sau transferării în altă localitate”, sumă exceptată de la impozitare,

potrivit art.6 alin.1 lit.a din Legea nr.32/1991 republicată, situație în care

reclamanta nu datorează nici majorările de întârziere aferente acestei sume. Motivul

de recurs privind obligarea pârâților la restituirea sumei de 17.436.307 lei

taxă de timbru urmează a fi respins în temeiul prevederilor art.274 (1) Cod de procedură

civilă.

Așa

fiind, recursurile declarate de pârâți sunt fondate, potrivit considerentelor

de mai sus și urmează a fi admise ca atare. Se va casa sentința atacată cu

privire la suma de 47.069 USD – impozit aferent diurnei și majorărilor de

întârziere stabilite pentru acest impozit, respingând acțiunea cu privire la

aceste sume – Ministerul Finanțelor Publice va fi obligat să restituie

reclamantei, taxa de timbru plătită în faza procedurii administrativ

jurisdicțională pentru suma de 15.030 USD reprezentând impozit pe indemnizația

de instalare, precum și pentru majorările de întârziere aferente acestei sume.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursurile declarate   de Ministerul Finanțelor Publice și de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva sentinței

civile nr.1387 din 18 octombrie 2001 a Curții de Apel București – Secția de

contencios administrativ.

Casează

sentința atacată cu privire la suma de 47.069 USD – impozit aferent diurnei și

majorările de întârziere stabilite pentru acest impozit, respingând acțiunea cu

privire la aceste sume.

Obligă

Ministerul Finanțelor Publice să restituie reclamantei SC „Q.I.I.” SRL taxa de

timbru plătită în faza procedurii administrativ jurisdicționale pentru suma de

15.030 USD reprezentând impozit pentru indemnizația de instalare precum și

pentru majorările de întârziere aferente acestei sume.

Menține

celelalte dispoziții.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 27 februarie 2003.