ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 816/2003
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 816/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
La 20
februarie 2003 s-au luat în examinare recursurile declarate de Ministerul
Finanțelor Publice și de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului
București împotriva sentinței civile nr.1387 din 18 octombrie 2001 a Curții de
Apel București – Secția de contencios administrativ.
Dezbaterile
au fost consemnate în încheiere cu data de 20 februarie 2003 iar pronunțarea
deciziei s-a amânat la 27 februarie 2003.
C U R T E A
Asupra
recursurilor de față;
Din
examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin
acțiunea înregistrată la data de 11 octombrie 1999, reclamanta SC „Q.I.I.” SRL
a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice, solicitând anularea
deciziei nr.2127/1999 și a actelor administrative premergătoare.
In
motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin decizia nr.2127/1999 i s-a
respins contestația formulată împotriva dispoziției Direcției Generale a Finanțelor
Publice și Controlului Financiar de Stat al municipiului București, în mod
nejustificat.
Prin procesul verbal nr.53945/1997, completat prin nota
adițională din 4 iulie 1997 organul de control a stabilit sume de plată
constând din impozit datorat pentru salariile persoanelor străine care își
desfășoară activitatea la C.P., în interesul reclamantei și majorări de
întârziere aferente.
Astfel
se precizează că, pentru perioada 1996-31 mai 1997, organul de control a
stabilit obligația de plată a următoarelor sume:
152.681
USD – impozit pe salarii; 26.288 USD – majorări de întârziere și 89.973.000 lei
majorări de întârziere. Societatea a calculat impozitul fără să ia în calcul
diurna de deplasare și indemnizația de instalare și a rezultat obligația de a
plăti suma de 90.582 USD, sumă care a fost virată la bugetul statului în
echivalentul în lei, la cursul dolarului de la data plății.
Reclamanta
a precizat că înțelege să conteste actul de control pentru diferențele rămase:
47.069 USD – impozit pe salarii aferent diurnei; 15.030 USD – impozit pe
salarii aferent indemnizației de instalare și majorările de întârziere. Cu
privire la aceste sume s-a susținut că, potrivit art.6 din Legea nr.32/1991,
modificată și completată, nu se cuprind în venitul lunar impozabil și nu se
impun sumele plătite în baza contractelor de muncă, a statutelor sau a
dispozițiilor legale, cu ocazia mutării sau transferării în interesul
serviciului a unui salariat într-o altă localitate, sumele plătite pentru
acoperirea cheltuielilor de deplasare în interesul serviciului, precum și
indemnizația care se plătește la încadrarea în funcție. Organele de control au
făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art.1 și 2 din Legea nr.32/1991. S-a
precizat că în Legea nr.32/1991 nu se stipulează că se impozitează diurna. S-a
reținut în mod greșit în Hotărârea nr.5 din 28 iulie 1997 a Direcției Generale
a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat a municipiului București
că diurna se impozitează, făcându-se referire la art.6 din legea susmenționată
dar textul prevede că diurna pentru cetățenii români nu se impozitează.
Referitor
la indemnizația de transfer s-a susținut că greșit s-a invocat ca temei de
drept art.2 alin.1 din Legea nr.32/1991 atât timp cât nu reprezintă un venit
lunar. Prin sentința civilă nr.268/2000 a Curții de Apel București – Secția de
contencios administrativ s-a admis în parte acțiunea, s-a anulat în parte
decizia nr.2127/1999, dispoziția nr.99/1999, hotărârea nr.5/1997, procesul
verbal nr.53945/1997 și nota adițională pentru suma de 15.030 USD impozit pe
salariu aferent indemnizației de instalare și majorările aferente.
Recursul
declarat împotriva acestei sentințe de reclamanta SC „Q.I.I.” SRL a fost admis
prin decizia nr.1336/2000 a Curții Supreme de Justiție – Secția de contencios
administrativ. S-a casat sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice a fost respins ca tardiv
formulat.
Motivul
casării a fost acela că, instanța de fond a soluționat cauza, fără a cita
Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat a
municipiului București, care a emis dispoziția nr.99/1998 prin care s-a respins
contestația formulată împotriva hotărârii nr.5/1997 a Direcției de Impozite și
Taxe, care a soluționat obiecțiunile la procesul verbal de control
nr.53945/1997 și la nota adițională a procesului verbal.
Rejudecând
cauza în fond după casare, Curtea de Apel București – Secția de contencios
administrativ prin sentința civilă nr.1387 din 18 octombrie 2001, a admis
acțiunea precizată de reclamanta SC „Q.I.I.” SRL în contradictoriu cu pârâții
Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice a
municipiului București. A anulat în parte decizia nr.2127/1999 a Ministerului
Finanțelor Publice, dispoziția nr.99/1999 a Direcției Generale a Finanțelor
Publice și Controlului Financiar de Stat a municipiului București, hotărârea
nr.5/1997, procesul verbal de control nr.53945/1997 și nota de control cu
privire la sumele de 47.069 USD – impozit aferent diurnei; 15.030 USD – impozit
aferent indemnizației de instalare; 26,288 USD – majorări de întârziere și
89.973.007 lei majorări de întârziere, exonerând reclamanta de plata acestor
sume.
In
motivarea soluției s-a reținut că personalul, pentru care s-a stabilit
obligația de plată a reclamantei, are contract de muncă încheiat cu firma
Teremco – Limited Cipru, iar această firmă a încheiat cu reclamanta contractul
nr.2/1995, prin care s-a obligat să asigure personalului de specialitate
activități în domeniul Club Casino, respectivele persoane având obligația
declarării veniturilor realizate la organele fiscale în raza cărora își are
sediul firma la care lucrează, astfel că reclamanta nu poate răspunde pentru
neplata impozitului de către persoanele fizice nerezidente, beneficiare ale
veniturilor.
Și
această hotărâre a fost atacată cu recurs de pârâții Ministerul Finanțelor
Publice și de Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar
de Stat a municipiului București ambii pârâții criticând sentința pentru
nelegalitate și netemeincie, susținând în esență că, obligația de a calcula,
reține și vira impozitul pe salarii aferent veniturilor realizate de persoanele
fizice nerezidente din activități desfășurate pe teritoriul României, revine
firmelor la care își desfășoară activitățile respective, iar nu persoanelor
fizice care prestează serviciile, așa cum eronat a reținut instanța. Intrucât
reclamanta nu a prezentat certificatele de rezidență fiscală ale persoanelor
fizice nerezidente, angajate ale firmei T.L.C., aceasta trebuia să evidențieze
și să vireze la bugetul statului, impozitul pe veniturile salariale realizate
de aceste persoane, fiind supuse impozitării atât diurna, cât și indemnizația
de instalare.
Ministerul
Finanțelor Publice criticând sentința atacată și cu privire la obligarea
pârâților la restituirea sumei de 17.436.307 lei taxă de timbru, susținând că
prin această dispoziție au fost încălcate dispozițiile art.6 alin.2 din Legea
nr.105/1997.
Examinând
sentința atacată, în raport cu criticile formulate, probele administrate în
cauză, precum și dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că
recursurile sunt fondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Potrivit
constatărilor organelor de control și scrisorilor de angajare, persoanele
angajate de firma străină T.L.C., primesc pe perioada activității desfășurate
în România următoarele: salariul, o diurnă zilnică inclusă în salariu, o indemnizație
pentru acoperirea rezonabilă a cheltuielilor de transport din țara de reședință
în România și o indemnizație înainte de transfer.
Potrivit
art.1 alin.1 din Legea nr.32/1991 republicată, privind impozitul pe salarii,
sunt supuse impozitării, „veniturile sub formă de salarii și alte drepturi
salariale realizate de către persoanele fizice române sau străine pe teritoriul
României”, iar potrivit alin.2 al aceluiași articol: „se consideră salarii
realizate pe teritoriul României, salarile plătite în bani și în natură,
primite de către salariați de la persoanele fizice sau juridice care au
domiciliul sau sediul pe teritoriul României, precum și salariile primite din străinătate
de către persoanele care își desfășoară activitatea în România”.
Conform
art.2 din aceeași lege, venitul impozabil cuprinde totalitatea sumelor primite
în cursul unei luni și sunt realizate din „salarii de orice fel.....
indemnizații de orice fel.....”.
In
baza art.6 alin.1 lit.a din aceeași lege:”nu se cuprind în venitul lunar
impozabil și nu se impun sumele plătite în baza contractelor de muncă, a
statutelor sau dispozițiilor legale, cu ocazia mutării sau transferării în
interesul serviciului a unui salariat, dintr-o altă localitate, sumele plătite
pentru acoperirea cheltuielilor de deplasare în interesul serviciului, precum
și indemnizațiile care se plătesc la încadrarea în funcție.
Circulara
nr.21550 din 23 septembrie 1996 emisă de Ministerul Finanțelor Publice, în
legătură cu modul de aplicare a Legii nr.32/1991 republicată, (publicată în
Monitorul Oficial nr.321 din 3 decembrie 1996 )prevede în cazul persoanelor
fizice nerezidente care desfășoară activitate în România, că firmele la care,
pe baza contractelor încheiate se desfășoară asemenea activități, răspund de încasarea
impozitelor și taxelor datorate țării noastre de către persoanele fizice
nerezidente și au obligația să informeze în acest sens organele fiscale
teritoriale din subordinea Ministerului Finanțelor Publice cu privire la
prezența acestora și la activitatea desfășurată în cadrul firmei în urma căreia
se obțin venituri de natura salariilor și a altor drepturi salariale.
In
consecință, se reține ca întemeiat motivul de recurs pentru obligarea
reclamantei la plata sumei de 47.069 USD – reprezentând impozit aferent diurnei
și majorări de întârziere.
Diurna
acordată în cauză, persoanelor fizice nerezidente, sub forma unei sumei fixe
(15 USD pe zi), inclusă în salariu nu au caracterul și destinația diurnei reglementată
pentru salariații români, această sumă reprezentând în fapt salariu chiar dacă
este denumită altfel, fiind supusă impozitării, în baza art.1 alin.1 din Legea
nr.32/1991.
Pentru
salariații români, diurna se acordă în cuantum variabil, limitat la cheltuieli
de cazare și masă pentru perioada relativ scurtă a delegării sau detașării, cu
obligația decontării.
Cu
privire la motivul de recurs pentru obligarea reclamantei de a plăti 15.030 USD
– impozit aferent indemnizației de instalare, aceasta urmează a fi respins,
întrucât indemnizația în discuție reprezintă o „sumă plătită .... cu ocazia
mutării sau transferării în altă localitate”, sumă exceptată de la impozitare,
potrivit art.6 alin.1 lit.a din Legea nr.32/1991 republicată, situație în care
reclamanta nu datorează nici majorările de întârziere aferente acestei sume. Motivul
de recurs privind obligarea pârâților la restituirea sumei de 17.436.307 lei
taxă de timbru urmează a fi respins în temeiul prevederilor art.274 (1) Cod de procedură
civilă.
Așa
fiind, recursurile declarate de pârâți sunt fondate, potrivit considerentelor
de mai sus și urmează a fi admise ca atare. Se va casa sentința atacată cu
privire la suma de 47.069 USD – impozit aferent diurnei și majorărilor de
întârziere stabilite pentru acest impozit, respingând acțiunea cu privire la
aceste sume – Ministerul Finanțelor Publice va fi obligat să restituie
reclamantei, taxa de timbru plătită în faza procedurii administrativ
jurisdicțională pentru suma de 15.030 USD reprezentând impozit pe indemnizația
de instalare, precum și pentru majorările de întârziere aferente acestei sume.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite
recursurile declarate de Ministerul Finanțelor Publice și de Direcția
Generală a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva sentinței
civile nr.1387 din 18 octombrie 2001 a Curții de Apel București – Secția de
contencios administrativ.
Casează
sentința atacată cu privire la suma de 47.069 USD – impozit aferent diurnei și
majorările de întârziere stabilite pentru acest impozit, respingând acțiunea cu
privire la aceste sume.
Obligă
Ministerul Finanțelor Publice să restituie reclamantei SC „Q.I.I.” SRL taxa de
timbru plătită în faza procedurii administrativ jurisdicționale pentru suma de
15.030 USD reprezentând impozit pentru indemnizația de instalare precum și
pentru majorările de întârziere aferente acestei sume.
Menține
celelalte dispoziții.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 27 februarie 2003.