ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6916/2004

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 632/2003, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, s-a admis în parte, acțiunea introdusă de reclamanta SC D.A. SA Craiova, în sensul că a dispus anularea actului de control vamal nr. 26.223 din 3 decembrie 2002, încheiat de către pârâta Direcția Regională Vamală Craiova, precum și a deciziei nr. 48/2002 a Ministerului Finanțelor Publice, privind suma de 2.272.021.074 lei reprezentând penalități și l-a menținut pentru suma de 32.942.220.167 lei, reprezentând taxe vamale. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut în esență. că societatea contestatoare, a efectuat exporturi de produse originare din România.

dar care, conțin și produse neoriginare, importate din Coreea și pentru care datorează taxe vamale, conform Protocolului 4 la Acordul Uniunii Europene, ratificat prin Legea nr. 20/1993 și Protocolului 7, ratificat prin Legea nr. 90/1997. Cum acestea sunt dispoziții legale speciale derogatorii de la Legea nr. 71/1994, privind acordarea unor facilități fiscale, investitorilor străini, rezultă că au aplicabilitate prioritară și totodată, se aplică preferențial, pentru motivul că fiind acte de drept internațional, conform art. 11 din Constituție, sunt obligatorii înaintea actelor cu caracter intern. Pe cale de consecință, în opinia instanței de fond, dispozițiile Legii nr. 71/1994 nu sunt aplicabile.

A scutit, însă, reclamanta. de plata majorărilor de întârziere aferente sumei imputate, pentru motivul că, fiind vorba de un concurs de legi, neplata taxelor este consecința erorii de drept și nu a relei-credințe a părții, astfel încât majorările nu sunt datorate. Împotriva acestei sentințe, în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., au declarat recurs, pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj și Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Regională Vamală Craiova, pentru menținerea obligației de plată a majorărilor de întârziere. În argumentarea recursului lor, pârâtele au invocat faptul că, de vreme ce a fost menținută obligația principală de plată, trebuie menținută și cea anexă, potrivit principiului accesorium sequitur principalae . Totodată, această obligație a fost introdusă prin O.G.

nr. 26/2001, tocmai pentru diminuarea prejudiciului cauzat bugetului de stat, prin neplata la termen a datoriilor fiscale. Reclamanta D.A. SA, a criticat aceeași hotărâre, pentru greșita obligare a sa la plata taxelor vamale, considerând că în speță, sunt aplicabile numai prevederile Legii nr. 71/1994, cu privire la acordarea unor facilități fiscale, investitorilor străini. Aceasta, deoarece ea nu este în conflict cu Protocoalele de aderare a României la legislația europeană, ci dimpotrivă, se completează reciproc. Astfel, în opinia recurentei, Protocoalele interzic țărilor semnatare, a face „înțelegeri” de exceptare ori scutire de la plata taxelor vamale, ori, în speță, nu este vorba de o astfel de „înțelegere”, ci de rezultatul unui act de putere publică – legea internă, privind acordarea unei facilități, tocmai pentru îndeplinirea anumitor criterii de performanță în producție.

Pe de altă parte, de vreme ce Legea nr. 71 a fost adoptată în anul 1994, deci ulterior semnării Protocolului nr. 4 (Legea nr. 20/1993), rezultă că implicit a fost menținută în vigoare, căci altfel, ar fi trebuit abrogată expres, printr-un act de aceeași valoare juridică. Pe de altă parte, nici Protocolul nr. 7 (Legea nr. 90/1997), nu putea deroga Legea nr. 71/1994, deoarece conțin obligații și interdicții asumate de Statul român față de Statele membre U.E. și C.E.F.T.A., altele decât cele asumate prin Legea nr. 71/1994, privind investitorii străini în România. A accepta o părere contrară, ar însemna comportament imoral și inconstant al Statului român, față de investitorii străini, prin anularea unilaterală a facilităților inițial acordate.

Examinând recursurile declarate, prin prisma criticilor formulate, cât și din oficiu, conform art. 306 C. proc. civ., se constată următoarele: Cu privire la recursul reclamantei SC A.D. SA. Atât din actul de control, cât și din probele dosarului, necontestat de către părți, rezultă că reclamanta a exportat în perioada 1998 - 2002, produse originare în care, au fost, însă, încorporate și produse neoriginare, importate din Coreea. Pentru componentele neoriginare a fost obligată la plata taxelor vamale. Instanța de fond, în mod corect a reținut faptul că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 71/1994, ci Legea nr. 20/1993, pentru ratificarea Acordului European și Legea nr. 90/1997, pentru ratificarea Acordului de aderare a României, la Acordul Central European de Comerț Liber.

Cele două categorii de legi, respectiv Legea nr. 71/1994, invocată ca fiind aplicabilă de recurentă și Legea nr. 20/1993 și Legea nr. 90/1997, invocate de intimate, nu se exclud, deoarece facilitățile fiscale acordate de Statul român, prin Legea nr. 71/1994, se păstrează. În cazul mărfurilor importate de către investitori, în vederea realizării produselor în România, taxele vamale se stabilesc conform legislației naționale, fiind datorate sau nu, după cum sunt reglementate de această legislație. În cazul exportului însă, al produselor fabricate în România, produse ce încorporează și materialele aduse din import, s-a stabilit obligația de plată a taxelor vamale, deoarece legea națională a înțeles să acorde facilități pentru producție, și nu pentru comerț.

Cele două categorii de legi, națională și europeană, așa după cum susține recurenta, nu se exclud, ci se completează dar în Legea nr. 71/1994 nu sunt cuprinse prevederi privind scutirea de taxe vamale la produsele neoriginare exportate în perioada supusă controlului. De aceea, nu se poate reține argumentul referitor la existența unei legi speciale de scutire la plată ori de imoralitate în elaborarea unor acte normative, ce abrogă indirect și unilateral, alte acte normative. Pe de altă parte, chiar dacă Legea nr. 71/1994 ar conține dispoziții referitoare la scutire de taxe vamale în cazul exporturilor realizate de investitorii din România, principiul aplicării legii mai favorabile, invocat de aceeași recurentă, nu poate fi reținut, deoarece nu-și are aplicabilitate în materie civilă.

Cât privește faptul că Legea nr. 71/1994 nu conține nici o „înțelegere” între Statul român și firma reclamantă, pentru scutirea acesteia din urmă, la plata taxelor vamale la produsele de export și, deci, nu sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 15 parag. 2 din Protocolul nr. 7, nici această argumentare nu poate fi primită. Este adevărat că această lege nu cuprinde vreo înțelegere între stat și firmă, dar art. 1 al acestei legi, nu se referă la situația dedusă judecății. Noțiunea de „înțelegere” inclusă în conținutul celor două Protocoale, se referă în sens larg, la acordul prin care s-a produs neplată ori restituire a taxelor vamale și a taxelor cu efect echivalent, pentru materialele neoriginare, folosite la fabricarea produselor originare destinate exportului.

Recurenta a beneficiat de scutiri de plată taxe vamale, la importul acestor produse. Prin urmare, facilitățile prevăzute de Legea nr. 71/1994, nu au fost înlăturate de către organul de control. Faptul că s-a urmărit respectarea condițiilor stipulate în Acordul C.E.F.T.A. și Acordul U.E., cu anexele corespunzătoare, este o consecință a obligației Statului român, asumată prin art. 11 din Constituție și prin art. 1 pct. 4 C. fisc., de a respecta obligațiile ce-i revin din tratatele și acordurile internaționale, la care este parte. Noțiunea de „înțelegere” folosită în aceste acorduri, trebuie înțeleasă și în sensul obligației statului de a nu edicta un act normativ intern, contrar acordului încheiat.

Astfel, și din punctul de vedere al conținutului intrinsec al acordurilor, nu doar al nevoii respectării Constituției, legalitatea actelor de control, trebuie analizată prin prisma normei europene, și nu a celei interne. Instanța de fond, în mod corect a aplicat aceste reguli de drept și în mod corect a făcut aplicarea legii, raportat la starea de fapt dedusă judecății, așa încât recursul reclamantei este nefondat. Faptul neabrogării Legii nr. 71/1994, printr-o eventuală lege ulterioară, ținând seama tocmai de faptul că au fost ratificate cele două acorduri, se explică prin faptul că între această lege și legile de ratificare, există compatibilitate. Urmează a se admite însă, recursul Direcției Generale a Finanțelor Publice Dolj și cel al Direcției Regionale Vamale, pentru criticile aduse sentinței.

Astfel, menținerea obligației principale de plată, impune automat și plata majorărilor, cu atât mai mult, cu cât art. 1 din O.G. nr. 26/2001, nu lasă loc de interpretare. Pe de altă parte, nu se poate reține nici faptul necunoașterii legii sau erorii de drept, ca motiv de scutire la plată, atâta timp, cât este operant principiul pacta sunt servanda și cât, s-a reținut inclusiv compatibilitatea dintre cele două categorii de acte normative (interne și externe). Atâta vreme, cât chestiunile prejudiciale nu pot fi invocate în fața instanțelor române, pentru lămurirea prin alte mijloace, a compatibilității legii naționale, cu cea europeană, principiile dreptului intern sunt aplicabile, motiv pentru care principiul accesorium sequitur principalae este operant și în prezenta cauză.

Pentru aceste motive și în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., recursul pârâtelor va fi admis, în sensul reținerii obligației reclamantei, și la plata majorărilor de întârziere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj, în numele Ministerului Finanțelor Publice și de către Direcția Regională Vamală Craiova, în numele și pentru Autoritatea Națională a Vămilor, împotriva sentinței civile nr. 632 din 9 iulie 2003 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ. Casează sentința atacată și în fond, respinge acțiunea reclamantei SC D.A. SA Craiova, ca nefondată. Respinge recursul declarat de SC D.A. SA Craiova împotriva sentinței civile nr. 632 din 9 iulie 2003 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 septembrie 2004.