ÎCCJ, Decizia nr. 118/2004

ÎCCJ, Decizia nr. 118/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar ,

constată următoarele:

La data de 6 aprilie 2000, SC H.E.R.

SA Brăila a chemat în judecată Ministerul de Interne – U.M. nr. 0244 Brăila,

pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să

dispună evacuarea pârâtei din spațiile ocupate fără titlu, și anume: spațiul

situat în vecinătatea porții de acces nr. 1, spațiul de 90 metri pătrați din corpul

magaziei amplasate în zona danei 26 și platforma danei 26, proprietate

exclusivă a reclamantei.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că primul imobil menționat a devenit proprietatea sa, începând cu data

de 7 decembrie 1999, la care a avut loc majorarea capitalului social cu aportul

în natură a acționarului SC B.U.R. SA Brăila.

Acest imobil a fost cumpărat de

acționarul menționat de la C.N. A.P.D. SA Galați în data de 1 iulie 1999.

La aceeași dată, vânzătorul C.N.

A.P.D. SA Galați a reziliat contractul de închiriere încheiat cu U.M. nr. 0244,

având ca obiect folosința acestui spațiu.

Cu privire la cel de al doilea

spațiu, reclamanta a arătat că, la 20 mai 1999, contractul de închiriere cu

pârâta expirat și nu a mai fost prelungit.

Referitor la ultimul spațiu,

reclamanta a arătat că, pentru acesta, nu a existat niciodată contract de

închiriere, acesta fiind ocupat abuziv de către pârâtă.

Prin întâmpinare, pârâtul, Ministerul

de Interne, a solicitat respingerea acțiunii, susținând că imobilele menționate

fac parte din domeniul public al statului și se află în administrarea U.M. nr. 0244

Brăila în temeiul O.U.G. nr. 80, de modificare și completare a Legii nr. 56/1992,

privind frontiera de stat a României

Prin sentința nr. 318 din 22 iunie

2000, Tribunalul Brăila, secția comercială, a respins excepția de necompetență

materială, a admis acțiunea și a dispus evacuarea pârâtei din spațiile

menționate, proprietatea reclamantei.

Instanța a apreciat că excepția

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare dintre C.N. A.P.D. SA

Galați și SC B.U.R. SA Brăila nu este întemeiată, în raport cu împrejurarea că

bunurile vândute nu fac parte din domeniul public al statului, ci din domeniul

privat.

Astfel, Legea nr. 213/1998

stabilește categoriile de bunuri din domeniul public al statului, din care

bunurile care au făcut obiectul vânzării-cumpărării nu fac parte.

Pe de altă parte, dreptul de

proprietate privată a statului sau a unităților administrativ teritoriale este

supus regimului juridic de drept comun, adică ale codului civil.

În același timp, ordonanța de

urgență invocată de pârâtă, cu referire la respectarea regimului de frontieră,

nu este incidentă în cauză.

Pe fond, instanța de judecată a

reținut că acțiunea reclamantei este întemeiată, pentru următoarele motive:

Potrivit art. 1436C. civ.,

locațiunea făcută pentru un lucru determinat, încetează de la sine cu trecerea

termenului, fără să fie trebuință de o prealabilă înștiințare.

În speță, contractele nr. 2663/1995

și nr. 513/1997 au fost încheiate pe durate determinate, care au expirat.

Reclamanta a notificat pârâtei

concediul, așa încât aceasta nu poate opune tacita relocațiune.

În aceste condiții, pârâta ocupă

spațiile fără titlu și, în consecință, reclamanta este îndreptățită să ceară

evacuarea acesteia din primele două spații menționate.

Cu privire la cel de al treilea

spațiu, platforma din dana 26, s-a reținut că nu a existat niciodată un titlu,

pârâta având calitatea de tolerat.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

pârâtul, Ministerul de Interne, a declarat apel, susținând că în mod greșit s-a

apreciat că imobilele în litigiu nu fac parte din domeniul public al statului.

Curtea de Apel Galați, secția

comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 755/A din 23

octombrie 2000, a respins apelul, ca nefondat, cu motivarea că susținerile

pârâtei nu se regăsesc în probele administrate.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

pârâtul a declarat recurs, reiterând motivele de nelegalitate formulate în

apel.

Prin decizia nr. 6634 din 8

noiembrie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a respins

recursul ca nefondat.

În motivarea acestei decizii,

instanța de control judiciar a apreciat că instanța de apel a aplicat corect

legea și a reținut în mod just că bunurile, care fac obiectul litigiului, au

aparținut, până la vânzarea lor de către C.N. A.P.D. SA Galați, domeniului

privat al statului.

Aceste bunuri au fost preluate în

patrimoniul C.N. A.P.D. SA, în baza Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 19/1991.

În temeiul acestor acte normative

s-a procedat la reorganizarea fostei Î.N.F.N.F.R. și A.F.D.J. Galați,

patrimoniul acestora fiind preluat de către SC H.E.R. SA Brăila, SC B.R.A. SA

și C.N. A.P.D. SA Galați, în baza Protocolului încheiat la 10 iunie 1991.

Odată cu intrarea în vigoare a H.G.

nr. 518/1998, s-a înființat C.N. A.P.D. SA Galați, prin preluarea R.A. A.P.D.

SA, care s-a substituit în toate drepturile și obligațiile acesteia din urmă,

așa încât bunurile în litigiu au făcut parte din patrimoniul inițial al C.N.

A.P.D. SA Galați și, deci, nu fac parte din bunurile proprietate publică a

statului, întrucât s-ar încălca dispozițiile art. 4 și 5 pct. 2 din Legea nr. 213/1998.

Rezultă, deci, că C.N. A.P.D. SA Galați,

proprietar asupra bunurilor, și-a exercitat prerogativele, dispunând liber și

în mod exclusiv de acestea, prin încheierea în deplină legalitate a

contractului de vânzare-cumpărare.

O.U.G. nr. 80/1999, invocată de

către recurent, nu este aplicabilă în speță, întrucât acest act normativ

reglementează regimul juridic al bunurilor pe care Ministerul de Interne le

deținea fără titlu și care nu aparțineau unor terți, or, în speță, este vorba

de bunuri ce fac parte din domeniul privat al statului.

Rezultă, așadar, că bunurile în

litigiu sunt proprietatea reclamantei SC H.E.R. SA, iar recurenta le-a avut în

folosință de la data încheierii contractelor de închiriere.

Împotriva hotărârilor pronunțate în

cauză, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

S-a susținut că, din probatoriul

administrat în cauză, a rezultat că spațiile în litigiu au aparținut inițial, Î.N.F.N.F.R.

Brăila.

În temeiul H.G. nr. 19/1991, această

întreprindere s-a reorganizat în SC H.E.R. SA, SC B.R.A. SA și R.A. A.P.D. SA

Galați.

Din protocoalele de primire-predare,

întocmite cu ocazia reorganizării, rezultă că spațiile în litigiu au revenit

regiei menționate și reclamantei SC H.E.R. SA.

Din același probatoriu și

susținerilor pârâtului, rezultă că U.M. nr. 0244 Brăila, baza de reparații nave

a Gărzii de Coastă a României, aflată în directa subordonare a Inspectoratului

General al Poliției de Frontieră, a avut în folosință danele 25, 26 și 39, iar

în anul 1995, la solicitarea R.A. A.P.D. SA Galați, a încheiat contractul de

închiriere pentru imobilul – clădire cu număr de inventar 1011, în prezent 1017,

situat în municipiul Brăila – intrare Port Docuri, spațiu pe care această

pârâtă îl avea în folosință anterior înființării regiei menționate.

De asemenea, prin contractul de închiriere

nr. 513 din 20 mai 1997, pârâtei i s-a asigurat folosința de către reclamanta

SC H.E.R. SA a spațiului de 90 metri pătrați, reprezentând un compartiment în

corpul magaziei cu număr de inventar 1026 din incinta portului, respectiv, dana

26.

Prin H.G. nr. 518/1998, R.A. A.P.D.

SA Galați a fost reorganizată în C.N. A.P.D. SA Galați, al cărei capital social

inițial s-a constituit prin preluarea patrimoniului R.A. A.P.D. SA Galați,

fiind în întregime subscris de statul român, în calitate de acționar unic.

În art. 5 din H.G. nr. 518/1998, s-a

prevăzut, însă, că bunurile, proprietate publică a statului, stabilite în

conformitate cu reglementările în vigoare, aflate în administrarea regiei nu

fac parte din capitalul social al companiei naționale înființate și se

concesionează de către Ministerul Transporturilor, în condițiile legii, pe

termen de 20 ani.

Potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr.

213/1998, domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute în art.

135 alin. (4) din Constituția României, din cele prevăzute la pct. I din anexă,

precum și din alte bunuri de uz sau interes public național, declarate ca atare

prin lege.

Din prevederile pct. 22 al anexei I la

Legea nr. 213/1998, rezultă că fac parte din domeniul public al statului „porturile

maritime și fluviale, civile și militare, terenurile pe care sunt situate

acestea, diguri, cheiuri, parcuri și alte construcții hidrotehnice pentru

acostarea navelor și pentru alte activități din navigația civilă”.

De asemenea, din domeniul public al

statului fac parte, conform pct. 29 din anexa I a Legii nr. 213/1998 și

terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea unitățile

Ministerului de Interne.

În speță, spațiile în litigiu sunt

destinate desfășurării în bune condiții a activității poliției de frontieră,

activitate de interes național, aspect ce rezultă chiar din contractul nr. 2663/1995,

unde se menționează că închirierea spațiului se face în vederea desfășurării de

activități specifice chiriașului.

Pe de altă parte, prin O.U.G. nr. 80/1999,

s-a prevăzut în mod expres, în art. 2, că „odată cu intrarea în vigoare a

prezentei ordonanțe de urgență, suprafețele de uscat și de apă, cheiurile,

danele, construcțiile și instalațiile aferente, aparținând domeniului public al

statului, aflate în folosința formațiunilor teritoriale ale Poliției de

Frontieră Române, trec în administrarea Ministerului de Interne, menționându-se

în continuare că, în termen de 60 zile de la intrarea în vigoare a ordonanței,

se vor încheia protocoalele de predare-primire a spațiilor respective.

Din actele dosarului rezultă că C.N.

A.P.D. SA Galați nu numai că nu a încheiat protocoalele de primire-predare a

spațiilor pe care pârâta deja le avea în folosință, ci, mai mult, a procedat și

la înstrăinarea acestora.

S-a susținut că, în raport cu cele

expuse, spațiile în litigiu aparțineau, la data vânzării lor, domeniului public

al statului, fiind trecute de drept în administrarea Ministerului de Interne,

odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 80/1999.

De altfel, din corespondența purtată

cu Ministerul Transporturilor în vederea încheierii protocoalelor de

primire-predare a rezultat că acesta din urmă este de acord cu propunerea

făcută în sensul transmiterii de bunuri în administrare, însă, pentru punerea

în aplicare a ordonanței menționate, este necesar să fie adoptate hotărâri de

guvern.

Chiar și așa însă, bunurile

respective sunt inalienabile, aparținând domeniului public al statului, așa încât

nu puteau forma obiectul unui contract de vânzare-cumpărare.

Ca atare, se impunea respingerea

acțiunii reclamantei și admiterea cererii reconvenționale a pârâtului, în

sensul constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 5670

din 9 iulie 1999.

În concluzie, Procurorul General a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor judecătorești

criticate și, pe fond, respingerea acțiunii reclamantei și admiterea cererii

reconvenționale formulate de pârât.

Recursul în anulare este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Din economia art. 330 pct. 2 C.

proc. civ., rezultă că o hotărâre irevocabilă poate fi desființată atât pentru

nelegalitate, cât și pentru netemeinicie.

Cale extraordinară de atac fiind,

provocarea controlului judecătoresc al hotărârii irevocabile atacate este

condiționată de precizarea de către titularul recursului în anulare a normelor

legale imperative încălcate și de dovedirea împrejurării că aceasta a

determinat pronunțarea unei soluții greșite pe fond, cu referire la teza I a

temeiului legal menționat și de precizarea probelor cu care hotărârea este în

vădită contradicție sau că aceasta nu se bazează pe probe aflate la dosar,

încuviințate și administrate în condițiile legii procesuale civile, cu referire

la teza II art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

Or, motivarea recursului în anulare

nu satisface nici una din condițiile menționate.

Ca atare, recursul în anulare

urmează a fi privit ca nefondat.

Pe de altă parte, criticile

formulate se constată a fi neîntemeiate.

Astfel, este riguros exact că,

potrivit art. II din O.U.G. nr. 80 din 4 iunie 1999, pentru modificarea și

completarea Legii nr. 56/1992, „odată cu intrarea în vigoare a prezentei

ordonanțe de urgență suprafețele de uscat și de apă, cheiurile, danele, construcțiile

și instalațiile aferente,

aparținând domeniului public al statului, aflate în folosința

formațiunilor teritoriale ale Poliției de Frontieră Române, trec în

administrarea Ministerului de Interne”.

Invocând dispoziția legală

menționată, Procurorul General afirmă că toate spațiile, cu referire la care

s-a cerut evacuarea pârâtei U.M. nr. 0244, aparțin domeniului public al

statului.

Pe cale de consecință, contractul de

vânzare-cumpărare, în temeiul căruia dreptul de proprietate asupra acestora a

fost transferat SC B.U.R. SA, este lovit de nulitate.

Este, însă, de reținut, sub un prim

aspect, că art. II din O.U.G. nr. 89/1999 reglementează exclusiv categoriile de

bunuri precizate, aparținând

domeniului public al statului.

În raport cu dispozițiile art. 20 in

Legea nr. 213/1998, dreptul de proprietate publică se probează cu inventarul

bunurilor întocmit de ministere și celelalte organe de specialitate ale administrației

publice centrale, precum și de autoritățile publice centrale, centralizate de

Ministerul Finanțelor Publice și aprobate de Guvernul României.

Or, cum reclamanta și-a dovedit

dreptul de proprietate asupra spațiilor în discuție, dobândit în condițiile

legii, iar pârâta nu a dovedit, în condițiile legii, că acestea aparțin

domeniului public al statului și, cum dreptul de proprietate este egal garantat

de legea fundamentală, în mod corect instanțele s-au pronunțat în sensul

respingerii excepției de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare

invocată de pârât și a admiterii acțiunii reclamantei, care și-a dovedit

dreptul pretins, așa încât hotărârile atacate, nesusceptibile de critică fiind,

nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., invocat

de Procurorul General.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Înalta Curte va respinge recursul în anulare ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul în anulare

declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva sentinței nr. 318 din 22 iunie 2000 a Tribunalului Brăila, secția

comercială, deciziei nr. 755/A din 23 octombrie 2000 a Curții de Apel Galați, secția

comercială și deciziei nr. 6634 din 8 noiembrie 2002 a Curții Supreme de

Justiție, secția comercială, ca nefondat.

Pronunțată, în ședință publică

astăzi, 15 martie 2004.