Sari la conținut
ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 15.03.2004
respins

ÎCCJ, Decizia nr. 118/2004

HOTĂRÂRE
15.03.2004
CAMERĂ
other
Citează această cauză
ÎCCJ, Decizia nr. 118/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar , constată următoarele: La data de 6 aprilie 2000, SC H.E.R. SA Brăila a chemat în judecată Ministerul de Interne – U.M. nr. 0244 Brăila, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să dispună evacuarea pârâtei din spațiile ocupate fără titlu, și anume: spațiul situat în vecinătatea porții de acces nr. 1, spațiul de 90 metri pătrați din corpul magaziei amplasate în zona danei 26 și platforma danei 26, proprietate exclusivă a reclamantei. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că primul imobil menționat a devenit proprietatea sa, începând cu data de 7 decembrie 1999, la care a avut loc majorarea capitalului social cu aportul în natură a acționarului SC B.U.R.

SA Brăila. Acest imobil a fost cumpărat de acționarul menționat de la C.N. A.P.D. SA Galați în data de 1 iulie 1999. La aceeași dată, vânzătorul C.N. A.P.D. SA Galați a reziliat contractul de închiriere încheiat cu U.M. nr. 0244, având ca obiect folosința acestui spațiu. Cu privire la cel de al doilea spațiu, reclamanta a arătat că, la 20 mai 1999, contractul de închiriere cu pârâta expirat și nu a mai fost prelungit. Referitor la ultimul spațiu, reclamanta a arătat că, pentru acesta, nu a existat niciodată contract de închiriere, acesta fiind ocupat abuziv de către pârâtă. Prin întâmpinare, pârâtul, Ministerul de Interne, a solicitat respingerea acțiunii, susținând că imobilele menționate fac parte din domeniul public al statului și se află în administrarea U.M.

nr. 0244 Brăila în temeiul O.U.G. nr. 80, de modificare și completare a Legii nr. 56/1992, privind frontiera de stat a României Prin sentința nr. 318 din 22 iunie 2000, Tribunalul Brăila, secția comercială, a respins excepția de necompetență materială, a admis acțiunea și a dispus evacuarea pârâtei din spațiile menționate, proprietatea reclamantei. Instanța a apreciat că excepția nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare dintre C.N. A.P.D. SA Galați și SC B.U.R. SA Brăila nu este întemeiată, în raport cu împrejurarea că bunurile vândute nu fac parte din domeniul public al statului, ci din domeniul privat. Astfel, Legea nr. 213/1998 stabilește categoriile de bunuri din domeniul public al statului, din care bunurile care au făcut obiectul vânzării-cumpărării nu fac parte.

Pe de altă parte, dreptul de proprietate privată a statului sau a unităților administrativ teritoriale este supus regimului juridic de drept comun, adică ale codului civil. În același timp, ordonanța de urgență invocată de pârâtă, cu referire la respectarea regimului de frontieră, nu este incidentă în cauză. Pe fond, instanța de judecată a reținut că acțiunea reclamantei este întemeiată, pentru următoarele motive: Potrivit art. 1436C. civ., locațiunea făcută pentru un lucru determinat, încetează de la sine cu trecerea termenului, fără să fie trebuință de o prealabilă înștiințare. În speță, contractele nr. 2663/1995 și nr. 513/1997 au fost încheiate pe durate determinate, care au expirat. Reclamanta a notificat pârâtei concediul, așa încât aceasta nu poate opune tacita relocațiune.

În aceste condiții, pârâta ocupă spațiile fără titlu și, în consecință, reclamanta este îndreptățită să ceară evacuarea acesteia din primele două spații menționate. Cu privire la cel de al treilea spațiu, platforma din dana 26, s-a reținut că nu a existat niciodată un titlu, pârâta având calitatea de tolerat. Împotriva hotărârii primei instanțe, pârâtul, Ministerul de Interne, a declarat apel, susținând că în mod greșit s-a apreciat că imobilele în litigiu nu fac parte din domeniul public al statului. Curtea de Apel Galați, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 755/A din 23 octombrie 2000, a respins apelul, ca nefondat, cu motivarea că susținerile pârâtei nu se regăsesc în probele administrate.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâtul a declarat recurs, reiterând motivele de nelegalitate formulate în apel. Prin decizia nr. 6634 din 8 noiembrie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a respins recursul ca nefondat. În motivarea acestei decizii, instanța de control judiciar a apreciat că instanța de apel a aplicat corect legea și a reținut în mod just că bunurile, care fac obiectul litigiului, au aparținut, până la vânzarea lor de către C.N. A.P.D. SA Galați, domeniului privat al statului. Aceste bunuri au fost preluate în patrimoniul C.N. A.P.D. SA, în baza Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 19/1991. În temeiul acestor acte normative s-a procedat la reorganizarea fostei Î.N.F.N.F.R.

și A.F.D.J. Galați, patrimoniul acestora fiind preluat de către SC H.E.R. SA Brăila, SC B.R.A. SA și C.N. A.P.D. SA Galați, în baza Protocolului încheiat la 10 iunie 1991. Odată cu intrarea în vigoare a H.G. nr. 518/1998, s-a înființat C.N. A.P.D. SA Galați, prin preluarea R.A. A.P.D. SA, care s-a substituit în toate drepturile și obligațiile acesteia din urmă, așa încât bunurile în litigiu au făcut parte din patrimoniul inițial al C.N. A.P.D. SA Galați și, deci, nu fac parte din bunurile proprietate publică a statului, întrucât s-ar încălca dispozițiile art. 4 și 5 pct. 2 din Legea nr. 213/1998. Rezultă, deci, că C.N. A.P.D. SA Galați, proprietar asupra bunurilor, și-a exercitat prerogativele, dispunând liber și în mod exclusiv de acestea, prin încheierea în deplină legalitate a contractului de vânzare-cumpărare.

O.U.G. nr. 80/1999, invocată de către recurent, nu este aplicabilă în speță, întrucât acest act normativ reglementează regimul juridic al bunurilor pe care Ministerul de Interne le deținea fără titlu și care nu aparțineau unor terți, or, în speță, este vorba de bunuri ce fac parte din domeniul privat al statului. Rezultă, așadar, că bunurile în litigiu sunt proprietatea reclamantei SC H.E.R. SA, iar recurenta le-a avut în folosință de la data încheierii contractelor de închiriere. Împotriva hotărârilor pronunțate în cauză, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ. S-a susținut că, din probatoriul administrat în cauză, a rezultat că spațiile în litigiu au aparținut inițial, Î.N.F.N.F.R.

Brăila. În temeiul H.G. nr. 19/1991, această întreprindere s-a reorganizat în SC H.E.R. SA, SC B.R.A. SA și R.A. A.P.D. SA Galați. Din protocoalele de primire-predare, întocmite cu ocazia reorganizării, rezultă că spațiile în litigiu au revenit regiei menționate și reclamantei SC H.E.R. SA. Din același probatoriu și susținerilor pârâtului, rezultă că U.M. nr. 0244 Brăila, baza de reparații nave a Gărzii de Coastă a României, aflată în directa subordonare a Inspectoratului General al Poliției de Frontieră, a avut în folosință danele 25, 26 și 39, iar în anul 1995, la solicitarea R.A. A.P.D. SA Galați, a încheiat contractul de închiriere pentru imobilul – clădire cu număr de inventar 1011, în prezent 1017, situat în municipiul Brăila – intrare Port Docuri, spațiu pe care această pârâtă îl avea în folosință anterior înființării regiei menționate.

De asemenea, prin contractul de închiriere nr. 513 din 20 mai 1997, pârâtei i s-a asigurat folosința de către reclamanta SC H.E.R. SA a spațiului de 90 metri pătrați, reprezentând un compartiment în corpul magaziei cu număr de inventar 1026 din incinta portului, respectiv, dana 26. Prin H.G. nr. 518/1998, R.A. A.P.D. SA Galați a fost reorganizată în C.N. A.P.D. SA Galați, al cărei capital social inițial s-a constituit prin preluarea patrimoniului R.A. A.P.D. SA Galați, fiind în întregime subscris de statul român, în calitate de acționar unic. În art. 5 din H.G. nr. 518/1998, s-a prevăzut, însă, că bunurile, proprietate publică a statului, stabilite în conformitate cu reglementările în vigoare, aflate în administrarea regiei nu fac parte din capitalul social al companiei naționale înființate și se concesionează de către Ministerul Transporturilor, în condițiile legii, pe termen de 20 ani.

Potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituția României, din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum și din alte bunuri de uz sau interes public național, declarate ca atare prin lege. Din prevederile pct. 22 al anexei I la Legea nr. 213/1998, rezultă că fac parte din domeniul public al statului „porturile maritime și fluviale, civile și militare, terenurile pe care sunt situate acestea, diguri, cheiuri, parcuri și alte construcții hidrotehnice pentru acostarea navelor și pentru alte activități din navigația civilă”. De asemenea, din domeniul public al statului fac parte, conform pct. 29 din anexa I a Legii nr. 213/1998 și terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea unitățile Ministerului de Interne.

În speță, spațiile în litigiu sunt destinate desfășurării în bune condiții a activității poliției de frontieră, activitate de interes național, aspect ce rezultă chiar din contractul nr. 2663/1995, unde se menționează că închirierea spațiului se face în vederea desfășurării de activități specifice chiriașului. Pe de altă parte, prin O.U.G. nr. 80/1999, s-a prevăzut în mod expres, în art. 2, că „odată cu intrarea în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, suprafețele de uscat și de apă, cheiurile, danele, construcțiile și instalațiile aferente, aparținând domeniului public al statului, aflate în folosința formațiunilor teritoriale ale Poliției de Frontieră Române, trec în administrarea Ministerului de Interne, menționându-se în continuare că, în termen de 60 zile de la intrarea în vigoare a ordonanței, se vor încheia protocoalele de predare-primire a spațiilor respective.

Din actele dosarului rezultă că C.N. A.P.D. SA Galați nu numai că nu a încheiat protocoalele de primire-predare a spațiilor pe care pârâta deja le avea în folosință, ci, mai mult, a procedat și la înstrăinarea acestora. S-a susținut că, în raport cu cele expuse, spațiile în litigiu aparțineau, la data vânzării lor, domeniului public al statului, fiind trecute de drept în administrarea Ministerului de Interne, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 80/1999. De altfel, din corespondența purtată cu Ministerul Transporturilor în vederea încheierii protocoalelor de primire-predare a rezultat că acesta din urmă este de acord cu propunerea făcută în sensul transmiterii de bunuri în administrare, însă, pentru punerea în aplicare a ordonanței menționate, este necesar să fie adoptate hotărâri de guvern.

Chiar și așa însă, bunurile respective sunt inalienabile, aparținând domeniului public al statului, așa încât nu puteau forma obiectul unui contract de vânzare-cumpărare. Ca atare, se impunea respingerea acțiunii reclamantei și admiterea cererii reconvenționale a pârâtului, în sensul constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 5670 din 9 iulie 1999. În concluzie, Procurorul General a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor judecătorești criticate și, pe fond, respingerea acțiunii reclamantei și admiterea cererii reconvenționale formulate de pârât. Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Din economia art. 330 pct. 2 C. proc.

civ., rezultă că o hotărâre irevocabilă poate fi desființată atât pentru nelegalitate, cât și pentru netemeinicie. Cale extraordinară de atac fiind, provocarea controlului judecătoresc al hotărârii irevocabile atacate este condiționată de precizarea de către titularul recursului în anulare a normelor legale imperative încălcate și de dovedirea împrejurării că aceasta a determinat pronunțarea unei soluții greșite pe fond, cu referire la teza I a temeiului legal menționat și de precizarea probelor cu care hotărârea este în vădită contradicție sau că aceasta nu se bazează pe probe aflate la dosar, încuviințate și administrate în condițiile legii procesuale civile, cu referire la teza II art. 330 pct. 2 C. proc.

civ. Or, motivarea recursului în anulare nu satisface nici una din condițiile menționate. Ca atare, recursul în anulare urmează a fi privit ca nefondat. Pe de altă parte, criticile formulate se constată a fi neîntemeiate. Astfel, este riguros exact că, potrivit art. II din O.U.G. nr. 80 din 4 iunie 1999, pentru modificarea și completarea Legii nr. 56/1992, „odată cu intrarea în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență suprafețele de uscat și de apă, cheiurile, danele, construcțiile și instalațiile aferente, aparținând domeniului public al statului, aflate în folosința formațiunilor teritoriale ale Poliției de Frontieră Române, trec în administrarea Ministerului de Interne”. Invocând dispoziția legală menționată, Procurorul General afirmă că toate spațiile, cu referire la care s-a cerut evacuarea pârâtei U.M.

nr. 0244, aparțin domeniului public al statului. Pe cale de consecință, contractul de vânzare-cumpărare, în temeiul căruia dreptul de proprietate asupra acestora a fost transferat SC B.U.R. SA, este lovit de nulitate. Este, însă, de reținut, sub un prim aspect, că art. II din O.U.G. nr. 89/1999 reglementează exclusiv categoriile de bunuri precizate, aparținând domeniului public al statului. În raport cu dispozițiile art. 20 in Legea nr. 213/1998, dreptul de proprietate publică se probează cu inventarul bunurilor întocmit de ministere și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și de autoritățile publice centrale, centralizate de Ministerul Finanțelor Publice și aprobate de Guvernul României.

Or, cum reclamanta și-a dovedit dreptul de proprietate asupra spațiilor în discuție, dobândit în condițiile legii, iar pârâta nu a dovedit, în condițiile legii, că acestea aparțin domeniului public al statului și, cum dreptul de proprietate este egal garantat de legea fundamentală, în mod corect instanțele s-au pronunțat în sensul respingerii excepției de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare invocată de pârât și a admiterii acțiunii reclamantei, care și-a dovedit dreptul pretins, așa încât hotărârile atacate, nesusceptibile de critică fiind, nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., invocat de Procurorul General. În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul în anulare ca nefondat.

D E C I D E Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței nr. 318 din 22 iunie 2000 a Tribunalului Brăila, secția comercială, deciziei nr. 755/A din 23 octombrie 2000 a Curții de Apel Galați, secția comercială și deciziei nr. 6634 din 8 noiembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, ca nefondat. Pronunțată, în ședință publică astăzi, 15 martie 2004.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2005-10-28
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5095/2005
și C.L. Galați îl constituie închirierea terenului în suprafață de 118 m.p., împrejurare care nu o îndreptățește pe pârâtă să refuze plata chiriei datorate reclamantei. Pârâta nu și-a respectat obligațiile contractuale, astfel că reclamanta
ÎCCJ 2003-06-09
0,94
ÎCCJ, Decizia nr. 96/2003
data pronunțării hotărârii și până la încheierea contractului. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că părțile în litigiu au încheiat contractul de închiriere nr. 4512 din 6 mai 1997, având ca obiect folosința spațiului situat
ÎCCJ 2004-02-03
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 425/2004
Asupra contestației în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Brăila sub nr.9902/1999, reclamanta S.C. T.S. S.R.L. a chemat în judecată pe calea ordonanței preșe
ÎCCJ
0,93
ÎCCJ, decizie (scj.ro #83528)
de întârziere, convențional stabilită printr-o clauză penală. Acest contract a fost modificat succesiv printr-un număr de douăsprezece acte adiționale. S-a stabilit că pârâta nu și-a îndeplinit, culpabil și nemotivat, obligația de plată per
ÎCCJ 2005-09-21
0,93
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4172/2005
este proprietara spațiului alimentar situat în Satu Mare, spațiu ocupat de pârâtul C.M.J. Satu Mare, care, în urma ședinței din 23 decembrie 1993, a hotărât să amenajeze pentru activitatea de recrutare – încorporare spațiul aflat la adresa
{# Case pages are where organic search lands. Ask for an account here — with what the account is actually worth — instead of sending a first-time reader straight to a price list. #}
Cont gratuit

Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.

Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.

Sursă