ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5926/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 176

din 2 martie 2004 a Tribunalului Iași, a fost condamnat inculpatul C.G. la

pedepsele:

- de 11 ani închisoare,

pentru săvârșirea infracțiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) și (2)

lit. b) și alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., prin

schimbarea încadrării juridice.

S-a aplicat pedeapsa

complimentară a interzicerii drepturilor enumerate la art. 64 lit. a), b) și e)

C. pen., pe o durată de 5 ani.

- 4 ani închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii de perversiuni sexuale, prevăzute de art. 201 alin. (2)

C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Pedepsele au fost contopite,

urmând ca inculpatul să execute 11 ani închisoare și 5 ani pedeapsa

complimentară.

S-au aplicat dispozițiile

art. 71 și art. 64 C. pen.

S-a menținut starea de arest

și s-a dedus din pedeapsă arestarea preventivă începând cu data de 8 august

2003.

A fost obligat inculpatul la

plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

Pentru a se pronunța, în

sensul celor de mai sus, prima instanță a reținut că inculpatul C.G. este tatăl

vitreg al părții vătămate T.G. în vârstă de 12 ani, acesta fiind căsătorit cu

numita C.I., din anul 2000.

Din conviețuirea celor doi

au rezultat minorii T.G., 8 ani și T.M., 4 ani. Dintr-o altă căsătorie, C.I.

mai are alte două fete: partea vătămată T.G. și T.M., 10 ani.

În cursul anului 2001,

inculpatul a abordat-o pe fiica sa vitregă, T.G. (pe atunci în vârstă de 10

ani), solicitându-i să se dezbrace și să întrețină relații sexuale. Inițial,

minora a refuzat, însă inculpatul a insistat și profitând de neputința părții

vătămate de a-și exprima voința, având în vedere vârsta fragedă, a întreținut

cu aceasta un prim raport sexual normal. Astfel, partea vătămată a fost

deflorată la vârsta de 10 ani de către inculpat. În perioada următoare, inculpatul

a întreținut, în mod repetat, acte sexuale normale, cât și acte de perversiune

sexuală (raporturi sexuale anale și orale).

Pentru a-și îndeplini

activitatea infracțională, inculpatul crea condiții favorabile, în sensul că o

izola pe partea vătămată de ceilalți copii, nelăsând-o la joacă sau ținând-o

lângă el atunci când mergeau în pădure.

Totodată, inculpatul o

amenința pe minoră să nu spună nimănui despre relația dintre ei, întrucât ea va

fi cea care va suferi.

Această activitate

infracțională s-a desfășurat într-o formă continuă, până în seara zilei de 6

august 2003, când inculpatul a fost surprins de soția sa, C.I., în timp ce

întreținea un raport sexual normal cu partea vătămată T.G. Ulterior, partea

vătămată a povestit atât mamei, cât și bunicei sale C.M., despre cele

întâmplate.

S-a mai reținut că victima

se afla în îngrijirea și educarea inculpatului, impunându-se schimbarea

încadrării juridice în sensul reținerii și a dispozițiilor art. 197 alin. (2)

lit. b) C. pen.

În termen, hotărârea a fost

apelată de inculpat cu motivarea că nu se face vinovat de săvârșirea

infracțiunii de perversiuni sexuale, că a întreținut cu victima numai relații

sexuale normale.

Apelul a fost respins, ca

nefondat, de Curtea de Apel Ploiești care a reținut că probele administrate în

cauză dovedesc vinovăția inculpatului și în săvârșirea infracțiunii prevăzută

de art. 201 C. pen.

În ce privește pedepsele la

care a fost condamnat inculpatul s-a reținut că individualizarea acestora s-a

făcut cu luarea în considerare a tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 C.

pen., lipsa antecedentelor penale și conduita procesuală a inculpatului fiind

avute în vedere de instanță.

Împotriva deciziei instanței

de apel a declarat recurs inculpatul, care a criticat-o pentru nelegalitate și

netemeinicie sub aspectul condamnării sale pentru infracțiunea de perversiuni

sexuale, pe care susține că nu a comis-o și pentru greșita individualizare a

pedepselor pe care le consideră exagerate față de circumstanțele sale

personale.

Recursul nu este întemeiat.

Analizând actele și

lucrările de la dosar se constată că instanțele de fond și de apel au reținut o

corectă situație de fapt confirmată de probele administrate în cauză.

Susținerea inculpatului

potrivit căreia nu se face vinovat și de săvârșirea infracțiunii de perversiuni

sexuale este contrazisă de declarațiile părții vătămate care în mod constant

atât la urmărirea penală, cât și în fața instanței, asistată fiind de mama sa

și de un psiholog a declarat că inculpatul a întreținut cu ea relații sexuale

normale dar și acte de perversiune sexuală pe care le-a descris.

Declarațiile părții vătămate

cu privire la acest aspect se coroborează și cu cele ale mamei acesteia,

martora C.I., dar și cu ale inculpatului, care în faza de urmărire penală a

relatat în amănunt împrejurările în care a întreținut acte sexuale normale dat

și perversiuni sexuale, respectiv raporturi sexuale orale și anale cu minora.

Revenirea inculpatului în

faza cercetării judecătorești asupra declarațiilor de la urmărirea penală a

fost în mod corect înlăturată de instanțe, care au reținut că nu există o

justificare credibilă a acestei atitudini.

Prin urmare, existând dovezi

suficiente de vinovăție a inculpatului în săvârșirea infracțiunii prevăzută de

art. 201 C. pen., în forma calificată avută în vedere de legiuitor în alin. (2)

al textului incriminator, motivul de casare invocat de recurs prin care

solicită a se dispune achitarea pentru această faptă nu poate fi primit.

În ce privește motivul de

casare întemeiat pe dispozițiile art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.,

prin care este vizată individualizarea pedepsei aplicată, Înalta Curte constată

că atât instanța de fond, cât și cea de apel au făcut o apreciere corectă a

criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., acordând deopotrivă semnificația cuvenită

atât pericolului social concret al faptelor reținute în sarcina inculpatului,

cât și datelor care îl caracterizează, orientându-se spre o pedeapsă situată

spre minim, care executată în regim de detenție să satisfacă scopul sancțiunii

penale așa cum este prevăzut de art. 52 C. pen.

Așa fiind, nu se justifică o

redozare a pedepsei aplicată de instanța de fond și menținută în apel.

Pentru considerentele ce

preced, având în vedere și faptul că verificând decizia atacată în raport și cu

prevederile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., nu se identifică

existența și a altor motive care analizate din oficiu să ducă la casare,

urmează a se constata că recursul declarat în cauză este nefondat și a fi

respins ca atare, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Se va deduce din pedeapsa

aplicată timpul arestării preventive conform art. 88 C. pen.

Văzând și dispozițiile art.

192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul C.G. împotriva deciziei penale nr.

304 din 14 septembrie 2004 a Curții de Apel Iași.

Deduce din pedeapsa aplicată

inculpatului, timpul arestării preventive de la 8 august 2003 la 11 noiembrie

2004.

Obligă pe recurent să

plătească statului suma de 1.600.000 lei cheltuieli judiciare, din care suma de

400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 11 noiembrie 2004.