ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1659/2004

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1659/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2002)

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 260 din 10

iunie 1999 a Tribunalului Cluj, secția penală, au fost condamnați inculpații:

- 2 ani închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 alin. (1)

C. pen.;

- 3 luni închisoare, pentru săvârșirea

infracțiunii de distrugere de înscrisuri, prevăzută de art. 242 alin. (1) C.

pen.;

- 3 luni închisoare, pentru

participație improprie, la săvârșirea infracțiunii de fals material în

înscrisuri oficiale prevăzută de art. 31, raportat la art. 288 alin. (1), cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

- 3 luni închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii de uz de fals, prevăzută de art. 291, cu aplicarea art.

41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 33 lit. a), combinat cu

art. 34 lit. b) C. pen., s-a stabilit ca inculpata să execute pedeapsa de 2 ani

închisoare.

- 2 ani închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 alin. (1)

C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71 și art.

64 C. pen.

În baza art. 88 C. pen., au fost

deduse din pedepsele aplicate inculpaților durata arestării preventive începând

cu data de 27 aprilie 1998 și până la 30 iulie 1998, pentru inculpata B.A.G. și

de la data de 27 aprilie 1998 și până la 10 noiembrie 1998, pentru inculpatul

M.I.

Conform art. 14 alin. (3) lit. a) C.

proc. pen., au fost desființate chitanța nr. 56 din 4 martie 1998, contractele

de asistență juridică nr. 4 din 13 aprilie 1998 și nr. 5 din 16 aprilie 1998,

precum și a chitanțelor nr. 4 din 13 aprilie 1998 și nr. 5 din 16 aprilie 1998,

ca fiind false.

În baza art. 257 alin. (2), raportat

la art. 256 alin. (1) C. pen., inculpații au fost obligați să plătească în

favoarea statului cu titlu de confiscare suma de câte 2.500.000 lei fiecare.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut, în esență, următoarea stare de fapt:

Inculpații sunt avocați pledanți, cu

birou individual fiecare în Cluj-Napoca, respectiv în București.

În cursul lunii iulie 1998 pe rolul

organelor de poliție din Cluj-Napoca există un dosar penal privind furtul și

distrugerea unui autoturism Dacia 1300, aparținând părții vătămate T.Șt., cauză

în care era implicat și numitul C.Șt., în calitate de complice, la data

comiterii faptei, militar în termen.

În prima fază a cercetărilor penale,

când nu se cunoștea că la data comiterii faptei, numitul C.Șt. era militar în

termen, a fost angajată inculpata B.A.G., asistându-l pe acesta la declarațiile

date în 11 - 12 martie 1998.

Inculpata a considerat necesară

schimbarea încadrării judiciare a faptei comise de numitul C.Șt. din

complicitate la furt calificat, în tăinuire, situație în care învinuitul nu ar

mai fi fost arestat. Numitul C.Șt. și prietena acestuia T.E. au fost asigurați

de inculpată că se va schimba încadrarea judiciară prin influența pe care o are

asupra procurorului, căruia urmează să-i plătească o masă. În acest scop, cât

și pentru a interveni pe lângă judecătorii și procurorii militari, inculpații

au pretins și au primit sumele de 1.000.000 lei, respectiv 4.000.000 lei, în

total, suma de 5.000.000 lei.

Așa cum rezultă din copia încheierii

penale din data de 16 aprilie 2002, numitul C.Șt., între timp, arestat

preventiv, a fost pus în libertate provizorie, pe cauțiune.

Inculpații nu s-au mulțumit însă cu

suma de 5.000.000 lei, pretinsă și primită în cele două rânduri și, profitând

de situație, au mai pretins în data de 16 aprilie 1998, pe holul Tribunalului

Militar Cluj, martorei T.E., suma de 2.000 mărci germane, pentru a fi dată

completului de judecată și prim procurorului militar, pentru admiterea cererii

de punerii, de îndată, în libertate, a numitului C.Șt. și, neuzarea căii de

atac împotriva acestei hotărâri.

Deși, așa cum s-a arătat, inculpații

nu au întocmit nici un act în legătură cu suma de 5 milioane lei, pretinsă și

primită de la C.Șt. și T.E., cum au aflat că aceștia sunt revoltați de

pretinderea sumei de 2.000 mărci germane, pe care nu o aveau la data de 21

aprilie 1998, inculpata B.A.G. a completat exemplarul II al împuternicirilor

avocațiale nr. 4 și nr. 5 consemnând sumele de 2.500.000 lei și, respectiv,

3.200.000 lei. Apoi, a determinat-o pe martora P.I.M., secretară de cabinet, să

întocmească, fără vinovăție, cu data retroactivă, contractele de asistență

juridică nr. 4 și nr. 5 și chitanțele nr. 4 și nr. 5 din 13 și, respectiv, 16 aprilie

1998, prin care a atestat că, pentru redactarea și susținerea cererii de

liberare provizorie pe cauțiune și asistență juridică a lui C.Șt. la Tribunalul

Militar Cluj s-au încasat sumele de 2.500.000 lei și, respectiv, 3.200.000 lei.

În același timp, a determinat-o pe

P.I.M. să adauge în exemplarul II al chitanței nr. 56 din 4 martie 1998 cifra 1

înaintea cifrei 3, rezultând astfel, neadevărat, că s-ar fi încasat de la

început suma de 1.300.000 lei și nu numai 300.000 lei, cât s-a încasat și s-a

trecut în realitate, cu acea ocazie. A determinat-o pe P.I.M. să modifice și

cele două exemplare ale contractului de asistență juridică nr. 56, prin

adăugarea, la fel, ca în primul caz, a cifrei 1, în fața sumei de 300.000 lei.

După aceea, inculpata a distrus exemplarul

I al chitanței originale nr. 56 din 4 martie 1998, determinând-o pe P.I.M. să

completeze chitanța nr. 156 dintr-un alt chitanțier, atestând, astfel, că la 4

martie 1998 s-a încasat de la C.Șt., suma de 1.300.000 lei.

Tot la cererea inculpatei, numita

P.I.M. a radiat cifra 1 de la chitanța nr. 156 pentru ca astfel că rezulte că

acel exemplar este nr. 1 al chitanței originale, iar inculpata a distrus primul

exemplar original nr. 56 din 4 martie 1998, care conținea onorariul real, de

numai 300.000 lei și nu de 1.300.000 lei.

La data de 24 aprilie 1998,

inculpata a predat numitei T.E., în cabinetul său, primul exemplar al

contractelor de asistență juridică nr. 56 din 4 martie 1998, nr. 2 din 3

aprilie 1998, nr. 4 din 13 aprilie 1998, nr. 5 din 16 aprilie 1998, precum și

chitanțele aferente, ca și chitanța contrafăcută nr. 56 din 21 aprilie 1998,

încercând să acopere, într-un fel, faptele.

Împotriva sentinței pronunțate de

instanța de fond au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj și

inculpații B.A.G. și M.I., apeluri înregistrate sub nr. de dosar 4376/1999 al

Curții de Apel Cluj, secția penală.

Prin apelul declarat, Parchetul de

pe lângă Tribunalul Cluj a solicitat desființarea parțială a hotărârii atacate

și majorarea pedepselor aplicate celor doi inculpați, pentru comiterea

infracțiunilor de trafic de influență, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen.

În motivarea apelului declarat, este

criticată sentința penală pronunțată de instanța de fond, pedepsele aplicate

nefiind corect individualizate raportat la gradul de pericol social al faptelor

comise și persoana inculpaților.

Apelurile inculpaților n-au fost

motivate.

Prin încheierea nr. 113 din 14

ianuarie 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, s-a admis cererea de

strămutare a cauzei, formulată de inculpați, cauza fiind strămutată la Curtea

de Apel Alba Iulia, unde, a fost înregistrată sub nr. 730/2000.

Prin decizia penală nr. 413/ A din

14 decembrie 2000 a Curții de Apel Alba Iulia au fost respinse, ca nefondate,

apelurile declarate de inculpații B.A.G. și M.I. împotriva sentinței penale nr.

260 din 10 iunie 1999 a Tribunalului Cluj.

Împotriva deciziei penale pronunțate

de instanța de apel au declarat recursuri inculpații.

Prin decizia penală nr. 5718 din 20

decembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, în dosarul nr.

1400/2001, au fost admise recursurile declarate de inculpații B.A.G. și M.I.,

iar în urma casării deciziei atacate, cauza a fost trimisă spre rejudecare la

Curtea de Apel Alba Iulia.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de recurs a reținut că, instanța de apel, deși în mod justificat a

admis și a administrat probele testimoniale cerute de părți, ulterior, în

considerentele deciziei, în operațiunea de apreciere, a omis să le analizeze și

să le evalueze, concluzionând asupra lor.

Prin urmare, hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se întemeiază soluția, caz de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 9 - 10 C. proc. pen.

Prin aceeași decizie, instanța de

recurs a mai constatat o nelegalitate a hotărârii atacate, existând

contrazicere între considerentele deciziei instanței de apel și dispozitiv, în

sensul că, instanța de apel, în dispozitivul hotărârii a omis să se pronunțe

asupra apelului declarat de procuror, deși, în considerente, se consideră a fi

neîntemeiat.

În urma casării cu trimitere, cauza

a fost reînregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia sub nr. de dosar 2918/2002.

Prin concluziile scrise, depuse la

dosar, ambii inculpați au solicitat achitarea pentru învinuirile de a fi comis

infracțiunile de trafic de influență, prevăzute de art. 257 alin. (1) C. pen.

Inculpata B.A.G. a cerut achitarea și pentru învinuirile de a fi comis

infracțiunile de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 288

alin. (1) C. pen. și uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția

penală, prin decizia nr. 298/ A din 15 octombrie 2002, a admis apelul declarat

de inculpata B.A.G., fostă M. împotriva sentinței penale nr. 260 din 10 iunie

1999, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția penală și, în consecință:

A desființat sentința atacată și,

rejudecând cauza:

În baza art. 11 pct. 2 lit. a),

raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpată

pentru învinuirea săvârșirii infracțiunilor de distrugere de înscrisuri,

prevăzute de art. 242 alin. (1) C. pen., participație improprie la săvârșirea

infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 31

raportat la art. 288 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și de uz

de fals, prevăzută de art. 291, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

A înlăturat dispozițiile privind

desființarea parțială a contractului de asistență juridică nr. 56 din 4 martie

1998, nr. 4 din 13 aprilie 1998 și nr. 5 din 16 aprilie 1998.

A respins, ca nefondate, apelurile

declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj și inculpatul M.I. împotriva

aceleiași sentințe.

S-a dedus din pedepsele aplicate

inculpaților durata arestării preventive începând cu data de 27 aprilie 1998

până la 30 iulie 1998 pentru inculpata B.A.G. și de la data de 27 aprilie 1998

și până la 10 noiembrie 1998, pentru inculpatul M.I.

Au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței penale atacate.

Inculpatul apelant M.I. a fost

obligat la cheltuieli judiciare către stat.

Curtea de apel a reținut următoarele:

Privitor la săvârșirea infracțiunii

de trafic de influență, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., în baza

probelor administrate, instanța de fond a reținut o corectă stare de fapt,

încadrarea juridică dată faptelor comise fiind cea legală.

Chiar inculpații, în declarațiile

date la organele de urmărire și în fața instanței, au recunoscut primirea

sumelor de 1.000.000 lei, respectiv 4.000.000 lei, în total, suma de 5.000.000

lei, fără a elibera vreo chitanță martorilor C.Șt. și T.E.

De asemenea, în declarațiile date la

organele de urmărire penală, cât și cu ocazia prezentării materialului de

urmărire penală, inculpații, în prezența apărătorului, au recunoscut comiterea

acestei infracțiuni.

Coroborând aceste declarații cu cele

ale martorilor T.E., T.C.G. și cu procesul-verbal de consemnare a denunțului

oral, încheiat la 23 aprilie 1998, la Parchetul Militar Teritorial București și

adresa nr. 161 din 27 aprilie 1998 a Tribunalului Cluj, rezultă fără nici un

dubiu, caracterul penal al faptelor comise și vinovăția inculpaților.

Declarațiile martorilor audiați la

instanța de apel sunt neconcludente pentru soluționarea cauzei, de vreme ce, în

esență, vizează doar niște discuții purtate cu numitul C.Șt., concubinul

martorei T.E., în timp ce se afla în stare de arest preventiv.

Or, nici chiar martorul C.Șt. nu

cunoștea susținerea și motivarea că banii pretinși ar fi fost destinați

mituirii unor magistrați, discuțiile fiind purtate între martora T.E. și

inculpați.

Pedepsele aplicate inculpaților au

fost judicios individualizate, în funcție de gradul de pericol social al

faptelor săvârșite și persoana inculpaților.

În ce privește infracțiunile de fals

material în înscrisuri oficiale prevăzute de art. 288 alin. (1), cu aplicarea

art. 41 alin. (2) C. pen., sub forma participației improprii, prevăzută de art.

31 C. pen., uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen. și distrugerea de

înscrisuri, prevăzută de art. 242 C. pen., reținute în sarcina inculpatei

B.A.G., Curtea a stabilit, următoarele:

Obiectul material al infracțiunii,

prevăzut de art. 288 alin. (1) C. pen., îl constituie înscrisurile oficiale.

Potrivit art. 150 alin. (2) C. pen., înscris oficial este orice înscris care

emană de la o unitate din cele la care se referă art. 145 sau care aparține

unei asemenea unități.

Or, cabinetele individuale de

avocatură nu pot fi asimilate unităților prevăzute de art. 145 C. pen., un

argument, în acest sens, fiind prevederile art. 37 alin. (1) din Legea nr.

51/1995.

În exercitarea profesiei, avocații

sunt ocrotiți de lege, fără a putea fi asimilați funcționarilor publici sau

altor salariați.

Prin urmare, actele încriminate

constituie acte sub semnătură privată, nefiind incidente prevederile art. 288

alin. (1) C. pen.

În sarcina inculpatei nu se pot

reține nici infracțiunile prevăzute de art. 290 ori cea prevăzută de art. 291

C. pen., de vreme ce, la data predării chitanțelor martorei T.E., sumele

înserate reprezentau sumele efectiv plătite de aceasta, nefiind de natură a

produce consecințe juridice.

De asemenea, în sarcina inculpatei

nu se poate reține nici infracțiunea prevăzută de art. 242 alin. (1) C. pen.,

de vreme ce, înscrisul distrus, chitanța nr. 56/1998, nu se află în păstrarea

sau deținerea unui organ sau unei instituții de stat ori a unei alte unități

din cele la care se referă art. 145 C. pen., cabinetele individuale nefiind

incluse în categoria acestor unități.

Față de aceste considerente, apelul

declarat de inculpata B.A.G. va fi admis, iar în urma desființării hotărârii

atacate, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d)

C. proc. pen., va fi achitată de sub învinuirea săvârșirii infracțiunilor

prevăzute de art. 288 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., comisă

în condițiile art. 31 C. pen., prevăzute de art. 291, cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen. și prevăzute de art. 242 alin. (1) C. pen.

Se va înlătura aplicarea art. 14

alin. (3) C. proc. pen.

Pentru aceleași considerente,

apelurile declarate de inculpatul M.I. și Parchetul de pe lângă Tribunalul

Cluj, vor fi respinse, ca nefondate.

Împotriva acestei din urmă decizii,

în termen legal, au declarat recursuri Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Alba Iulia și inculpații B.A.G. și M.I.

În recursul său, parchetul, invocând

cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc.

pen., a susținut că, s-a făcut o greșită aplicare a legii, prin faptul că:

- rejudecând cauza în apel, instanța

de rejudecare a depășit limitele de casare, stabilite de instanța de recurs,

prin decizia penală nr. 5718 din 20 decembrie 2001, soluționând apelul parchetului,

ce, anterior, nu fusese soluționat și care, nu mai putea fi soluționat,

deoarece parchetul nu declarase recurs, lucru ce nu putea fi făcut decât pe

calea căii de atac a parchetului;

- presupunând că, în cauză, instanța

de apel, cu ocazia rejudecării trebuia să ia în examinare și apelul

parchetului, soluția ar fi trebuit să fie motivată;

- în sfârșit, s-a apreciat că

achitarea inculpatei, prin decizia instanței de apel n-ar fi legală, în ce

privește infracțiunile de fals, uz de fals și distrugere de înscrisuri,

deoarece în enumerarea pe care o face art. 145 C. pen., este inclusă și

categoria „serviciilor de interes public”, cum sunt cele prestate de avocați.

Inculpații, în recursurile

declarate, invocând art. 385

9

pct. 12 și 18 C. proc. pen., au solicitat,

în principal, achitarea, iar, în temeiul art. 385

9

pct. 14 C. proc.

pen., reindividualizarea pedepsei, inclusiv, a modalității de executare.

În sfârșit, inculpații, invocând

art. 385

9

pct. 9 și 10 C. proc. pen., au cerut casarea hotărârilor

pronunțate în fond și recurs, deoarece n-ar cuprinde motivele pe care se

întemeiază soluțiile și instanța nu s-a pronunțat cu privire la probele

administrate, de natură să le garanteze drepturile și să influențeze soluția

procesului.

Examinând recursurile declarate, în

raport de actele și probele dosarului, Curtea constată următoarele:

Cu privire la recursul parchetului

Primul motiv de recurs al

parchetului este întemeiat, în sensul că, într-adevăr, cu ocazia rejudecării,

instanța a depășit limitele de casare, așa cum acestea au fost stabilite prin

decizia instanței de recurs, respectiv decizia penală nr. 5718 din 20 decembrie

2001, a Curții Supreme de Justiție.

Astfel, în lipsa recurării de către

parchet a deciziei penale nr. 413/ A din 14 decembrie 2000 a Curții de Apel

Alba Iulia, decizie recurată numai de către inculpați, instanța nu avea cum să

soluționeze și apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj.

Rezultă, astfel, că greșit, decizia

nr. 298 din 15 octombrie 2002 a Curții de Apel Cluj, menționează admiterea

apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, împotriva sentinței

penale nr. 260 din 10 iunie 1999 a Tribunalului Cluj, mențiune ce urmează a fi

înlăturată, instanța nefiind legal sesizată. De altfel, mențiunea nici nu are

acoperire în economia deciziei, instanța neagravând pedepsele inculpaților, așa

cum se cerea în apel, ci dimpotrivă a confirmat, prin recurs, temeinicia

criticilor formulate de inculpați și necesitatea casării cu trimitere spre

rejudecare.

În lipsa apelului parchetului,

instanța de recurs nu a putut lua în discuție acest aspect, deoarece prin

aceasta s-ar fi putut crea o situație mai grea recurenților în propria cale de

atac, încălcându-se astfel exigențele principiului „non reformatio in pejus”.

Rezultă din cele spuse, că recursul

parchetului sub aspectul învederat este întemeiat impunându-se a fi admis

pentru greșita aplicare a legii, caz de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen.

Desigur, parchetul are dreptate și

atunci când, folosind o supoziție, presupunând că, în cauză, instanța de apel,

cu ocazia rejudecării, ar fi trebuit să ia în examinare și apelul parchetului,

era obligată, să-și motiveze soluția.

Sub acest aspect, soluția de

respingere a apelului parchetului este nemotivată, situație încadrabilă în

motivul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 9 C. proc.

pen.

Față de rezolvarea, însă, a

motivului unu de recurs, motivul al doilea de recurs, nu poate avea vreo

relevanță juridică încât va fi privit, ca atare, fără a i se acorda vreo

consecință practică.

Al treilea motiv de recurs al

parchetului, cu privire la greșita achitare a inculpatei B.A.G. este însă

nefondat, aflându-se în contradicție cu reglementarea exercițiului profesiei de

avocat, profesie liberală, în cadrul căreia avocații, deși ocrotiți de lege, nu

pot fi asimilați funcționarilor publici, cu toate consecințele derivate din

aceasta, inclusiv, asupra actelor avocatului.

Caracterul eventual, de serviciu

public, al instituției avocaturii, în general, nu poate și nu trebuie să

afecteze activitatea individuală a avocatului, de liberă practică, în slujba

celui pe care îl apără, în baza raporturilor contractuale rezultate din

contractul de asistență juridică.

De asemenea, nu poate și nu trebuie

să ducă la o altă concluzie, reglementarea din lege, care obligă avocatul la

ținerea unei anumite evidențe, aceste obligații având doar caracter financiar,

de evidență, în vederea impozitării și nicidecum organizatoric ori funcțional.

În raport cu cele arătate, Curtea va

trebui ca în recursul parchetului să caseze decizia atacată, numai cu privire

la greșita admitere a apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul

Cluj împotriva sentinței penale nr. 260 din 10 iunie 1999 a Tribunalului Cluj,

mențiune ce va trebui înlăturată, instanța nefiind legal sesizată, așa cum,

deja, s-a mai arătat.

Cu privire la recursurile

inculpaților:

Susținerile inculpaților din

recursurile scrise prin care pretind că hotărârea nu cuprinde motivele pe care

se întemeiază soluția ori motivarea soluției contrazice dispozitivul hotărârii

sau aceasta nu se înțelege

[

(art.

385

9

alin. (1) pct. 9 C. proc. pen.)] și că instanța nu s-a

pronunțat cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri

esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze

soluția procesului [(art. 385

9

alin. (1) pct. 10 C. proc. pen.)], nu

sunt întemeiate, actele și probele dosarului arătând că instanța a procedat

corect, motivându-și soluția, inclusiv, decizia cu privire la probele

administrate sau cererile formulate, neexistând probe sau cereri asupra cărora

să nu se fi pronunțat.

În atare situație, nu există

temeiuri nici pentru casarea cauzei cu trimitere pentru a se administra noi

probe.

Recursurile inculpaților sunt, însă,

întemeiate în baza art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., în

speță, instanțele neoprindu-se, la modalitatea adecvată de executare a

pedepsei.

Astfel, instanțele n-au ținut seama

de conduita bună avută de inculpați anterior comiterii faptelor, de faptul că

n-au mai fost condamnați anterior și că sunt toate condițiile de natură a arăta

că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia.

Față de cele arătate, Curtea va

trebui să constate temeinicia recursurilor inculpaților și să le admită, casând

sentința precum și decizia atacată, numai cu privire la modalitatea de

executare a pedepselor.

Curtea va trebui să înlăture dispozițiile art. 71 și

art. 64 C. pen. și, în baza art. 81 C. pen., să dispună suspendarea

condiționată a executării pedepselor, pe câte un termen de încercare, calculat

conform art. 82 C. pen., pentru ambii inculpați.

Se va face și aplicarea prevederilor

art. 359 C. proc. pen., atrăgându-se atenția inculpaților asupra dispozițiilor

art. 83 C. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia și inculpații B.A.G. și M.I.

împotriva deciziei penale nr. 298 din 15 octombrie 2002 a Curții de Apel Alba

Iulia.

Casează hotărârile pronunțate în

cauză, astfel:

Casează decizia penală nr. 298 din

15 octombrie 2002 a Curții de Apel Alba Iulia, numai cu privire la greșita

admitere a apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj împotriva

sentinței penale nr. 260 din 10 iunie 1999 a Tribunalului Cluj, mențiune pe care

o înlătură, instanța nefiind legal sesizată.

Casează sentința penală nr. 260 din

10 iunie 1999 a Tribunalului Cluj și decizia penală nr. 298 din 15 octombrie

2002 a Curții de Apel Alba Iulia, numai cu privire la modalitatea de executare

a pedepselor de câte 2 ani închisoare aplicate inculpaților B.A.G. și M.I.,

pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257

alin. (1) C. pen.

Înlătură dispozițiile art. 71 și

art. 64 C. pen.

În baza art. 81 C. pen., dispune

suspendarea condiționată a executării pedepselor pe termenul de încercare de 4

ani, pentru ambii inculpați.

Face aplicarea prevederilor art. 359

C. proc. pen. și atrage atenția inculpaților asupra dispozițiilor art. 83 C.

pen.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 25

martie 2004.