ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1659/2004

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 260 din 10 iunie 1999 a Tribunalului Cluj, secția penală, au fost condamnați inculpații: 1. B.A.G., fostă M. la: - 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen.; - 3 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere de înscrisuri, prevăzută de art. 242 alin. (1) C. pen.; - 3 luni închisoare, pentru participație improprie, la săvârșirea infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale prevăzută de art. 31, raportat la art. 288 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; - 3 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals, prevăzută de art. 291, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 33 lit. a), combinat cu art. 34 lit. b) C. pen., s-a stabilit ca inculpata să execute pedeapsa de 2 ani închisoare. 2. M.I. la: - 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. În baza art. 88 C. pen., au fost deduse din pedepsele aplicate inculpaților durata arestării preventive începând cu data de 27 aprilie 1998 și până la 30 iulie 1998, pentru inculpata B.A.G. și de la data de 27 aprilie 1998 și până la 10 noiembrie 1998, pentru inculpatul M.I. Conform art. 14 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., au fost desființate chitanța nr. 56 din 4 martie 1998, contractele de asistență juridică nr. 4 din 13 aprilie 1998 și nr. 5 din 16 aprilie 1998, precum și a chitanțelor nr. 4 din 13 aprilie 1998 și nr. 5 din 16 aprilie 1998, ca fiind false.

În baza art. 257 alin. (2), raportat la art. 256 alin. (1) C. pen., inculpații au fost obligați să plătească în favoarea statului cu titlu de confiscare suma de câte 2.500.000 lei fiecare. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarea stare de fapt: Inculpații sunt avocați pledanți, cu birou individual fiecare în Cluj-Napoca, respectiv în București. În cursul lunii iulie 1998 pe rolul organelor de poliție din Cluj-Napoca există un dosar penal privind furtul și distrugerea unui autoturism Dacia 1300, aparținând părții vătămate T.Șt., cauză în care era implicat și numitul C.Șt., în calitate de complice, la data comiterii faptei, militar în termen. În prima fază a cercetărilor penale, când nu se cunoștea că la data comiterii faptei, numitul C.Șt.

era militar în termen, a fost angajată inculpata B.A.G., asistându-l pe acesta la declarațiile date în 11 - 12 martie 1998. Inculpata a considerat necesară schimbarea încadrării judiciare a faptei comise de numitul C.Șt. din complicitate la furt calificat, în tăinuire, situație în care învinuitul nu ar mai fi fost arestat. Numitul C.Șt. și prietena acestuia T.E. au fost asigurați de inculpată că se va schimba încadrarea judiciară prin influența pe care o are asupra procurorului, căruia urmează să-i plătească o masă. În acest scop, cât și pentru a interveni pe lângă judecătorii și procurorii militari, inculpații au pretins și au primit sumele de 1.000.000 lei, respectiv 4.000.000 lei, în total, suma de 5.000.000 lei.

Așa cum rezultă din copia încheierii penale din data de 16 aprilie 2002, numitul C.Șt., între timp, arestat preventiv, a fost pus în libertate provizorie, pe cauțiune. Inculpații nu s-au mulțumit însă cu suma de 5.000.000 lei, pretinsă și primită în cele două rânduri și, profitând de situație, au mai pretins în data de 16 aprilie 1998, pe holul Tribunalului Militar Cluj, martorei T.E., suma de 2.000 mărci germane, pentru a fi dată completului de judecată și prim procurorului militar, pentru admiterea cererii de punerii, de îndată, în libertate, a numitului C.Șt. și, neuzarea căii de atac împotriva acestei hotărâri. Deși, așa cum s-a arătat, inculpații nu au întocmit nici un act în legătură cu suma de 5 milioane lei, pretinsă și primită de la C.Șt.

și T.E., cum au aflat că aceștia sunt revoltați de pretinderea sumei de 2.000 mărci germane, pe care nu o aveau la data de 21 aprilie 1998, inculpata B.A.G. a completat exemplarul II al împuternicirilor avocațiale nr. 4 și nr. 5 consemnând sumele de 2.500.000 lei și, respectiv, 3.200.000 lei. Apoi, a determinat-o pe martora P.I.M., secretară de cabinet, să întocmească, fără vinovăție, cu data retroactivă, contractele de asistență juridică nr. 4 și nr. 5 și chitanțele nr. 4 și nr. 5 din 13 și, respectiv, 16 aprilie 1998, prin care a atestat că, pentru redactarea și susținerea cererii de liberare provizorie pe cauțiune și asistență juridică a lui C.Șt. la Tribunalul Militar Cluj s-au încasat sumele de 2.500.000 lei și, respectiv, 3.200.000 lei.

În același timp, a determinat-o pe P.I.M. să adauge în exemplarul II al chitanței nr. 56 din 4 martie 1998 cifra 1 înaintea cifrei 3, rezultând astfel, neadevărat, că s-ar fi încasat de la început suma de 1.300.000 lei și nu numai 300.000 lei, cât s-a încasat și s-a trecut în realitate, cu acea ocazie. A determinat-o pe P.I.M. să modifice și cele două exemplare ale contractului de asistență juridică nr. 56, prin adăugarea, la fel, ca în primul caz, a cifrei 1, în fața sumei de 300.000 lei. După aceea, inculpata a distrus exemplarul I al chitanței originale nr. 56 din 4 martie 1998, determinând-o pe P.I.M. să completeze chitanța nr. 156 dintr-un alt chitanțier, atestând, astfel, că la 4 martie 1998 s-a încasat de la C.Șt., suma de 1.300.000 lei.

Tot la cererea inculpatei, numita P.I.M. a radiat cifra 1 de la chitanța nr. 156 pentru ca astfel că rezulte că acel exemplar este nr. 1 al chitanței originale, iar inculpata a distrus primul exemplar original nr. 56 din 4 martie 1998, care conținea onorariul real, de numai 300.000 lei și nu de 1.300.000 lei. La data de 24 aprilie 1998, inculpata a predat numitei T.E., în cabinetul său, primul exemplar al contractelor de asistență juridică nr. 56 din 4 martie 1998, nr. 2 din 3 aprilie 1998, nr. 4 din 13 aprilie 1998, nr. 5 din 16 aprilie 1998, precum și chitanțele aferente, ca și chitanța contrafăcută nr. 56 din 21 aprilie 1998, încercând să acopere, într-un fel, faptele. Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj și inculpații B.A.G.

și M.I., apeluri înregistrate sub nr. de dosar 4376/1999 al Curții de Apel Cluj, secția penală. Prin apelul declarat, Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj a solicitat desființarea parțială a hotărârii atacate și majorarea pedepselor aplicate celor doi inculpați, pentru comiterea infracțiunilor de trafic de influență, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. În motivarea apelului declarat, este criticată sentința penală pronunțată de instanța de fond, pedepsele aplicate nefiind corect individualizate raportat la gradul de pericol social al faptelor comise și persoana inculpaților. Apelurile inculpaților n-au fost motivate. Prin încheierea nr. 113 din 14 ianuarie 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, s-a admis cererea de strămutare a cauzei, formulată de inculpați, cauza fiind strămutată la Curtea de Apel Alba Iulia, unde, a fost înregistrată sub nr. 730/2000.

Prin decizia penală nr. 413/ A din 14 decembrie 2000 a Curții de Apel Alba Iulia au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpații B.A.G. și M.I. împotriva sentinței penale nr. 260 din 10 iunie 1999 a Tribunalului Cluj. Împotriva deciziei penale pronunțate de instanța de apel au declarat recursuri inculpații. Prin decizia penală nr. 5718 din 20 decembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 1400/2001, au fost admise recursurile declarate de inculpații B.A.G. și M.I., iar în urma casării deciziei atacate, cauza a fost trimisă spre rejudecare la Curtea de Apel Alba Iulia. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de recurs a reținut că, instanța de apel, deși în mod justificat a admis și a administrat probele testimoniale cerute de părți, ulterior, în considerentele deciziei, în operațiunea de apreciere, a omis să le analizeze și să le evalueze, concluzionând asupra lor.

Prin urmare, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția, caz de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 9 - 10 C. proc. pen. Prin aceeași decizie, instanța de recurs a mai constatat o nelegalitate a hotărârii atacate, existând contrazicere între considerentele deciziei instanței de apel și dispozitiv, în sensul că, instanța de apel, în dispozitivul hotărârii a omis să se pronunțe asupra apelului declarat de procuror, deși, în considerente, se consideră a fi neîntemeiat. În urma casării cu trimitere, cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia sub nr. de dosar 2918/2002. Prin concluziile scrise, depuse la dosar, ambii inculpați au solicitat achitarea pentru învinuirile de a fi comis infracțiunile de trafic de influență, prevăzute de art. 257 alin. (1) C. pen.

Inculpata B.A.G. a cerut achitarea și pentru învinuirile de a fi comis infracțiunile de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 288 alin. (1) C. pen. și uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen. Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, prin decizia nr. 298/ A din 15 octombrie 2002, a admis apelul declarat de inculpata B.A.G., fostă M. împotriva sentinței penale nr. 260 din 10 iunie 1999, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția penală și, în consecință: A desființat sentința atacată și, rejudecând cauza: În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpată pentru învinuirea săvârșirii infracțiunilor de distrugere de înscrisuri, prevăzute de art. 242 alin. (1) C. pen., participație improprie la săvârșirea infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 31 raportat la art. 288 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

și de uz de fals, prevăzută de art. 291, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. A înlăturat dispozițiile privind desființarea parțială a contractului de asistență juridică nr. 56 din 4 martie 1998, nr. 4 din 13 aprilie 1998 și nr. 5 din 16 aprilie 1998. A respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj și inculpatul M.I. împotriva aceleiași sentințe. S-a dedus din pedepsele aplicate inculpaților durata arestării preventive începând cu data de 27 aprilie 1998 până la 30 iulie 1998 pentru inculpata B.A.G. și de la data de 27 aprilie 1998 și până la 10 noiembrie 1998, pentru inculpatul M.I. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate. Inculpatul apelant M.I.

a fost obligat la cheltuieli judiciare către stat. Curtea de apel a reținut următoarele: Privitor la săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., în baza probelor administrate, instanța de fond a reținut o corectă stare de fapt, încadrarea juridică dată faptelor comise fiind cea legală. Chiar inculpații, în declarațiile date la organele de urmărire și în fața instanței, au recunoscut primirea sumelor de 1.000.000 lei, respectiv 4.000.000 lei, în total, suma de 5.000.000 lei, fără a elibera vreo chitanță martorilor C.Șt. și T.E. De asemenea, în declarațiile date la organele de urmărire penală, cât și cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, inculpații, în prezența apărătorului, au recunoscut comiterea acestei infracțiuni.

Coroborând aceste declarații cu cele ale martorilor T.E., T.C.G. și cu procesul-verbal de consemnare a denunțului oral, încheiat la 23 aprilie 1998, la Parchetul Militar Teritorial București și adresa nr. 161 din 27 aprilie 1998 a Tribunalului Cluj, rezultă fără nici un dubiu, caracterul penal al faptelor comise și vinovăția inculpaților. Declarațiile martorilor audiați la instanța de apel sunt neconcludente pentru soluționarea cauzei, de vreme ce, în esență, vizează doar niște discuții purtate cu numitul C.Șt., concubinul martorei T.E., în timp ce se afla în stare de arest preventiv. Or, nici chiar martorul C.Șt. nu cunoștea susținerea și motivarea că banii pretinși ar fi fost destinați mituirii unor magistrați, discuțiile fiind purtate între martora T.E.

și inculpați. Pedepsele aplicate inculpaților au fost judicios individualizate, în funcție de gradul de pericol social al faptelor săvârșite și persoana inculpaților. În ce privește infracțiunile de fals material în înscrisuri oficiale prevăzute de art. 288 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., sub forma participației improprii, prevăzută de art. 31 C. pen., uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen. și distrugerea de înscrisuri, prevăzută de art. 242 C. pen., reținute în sarcina inculpatei B.A.G., Curtea a stabilit, următoarele: Obiectul material al infracțiunii, prevăzut de art. 288 alin. (1) C. pen., îl constituie înscrisurile oficiale. Potrivit art. 150 alin. (2) C. pen., înscris oficial este orice înscris care emană de la o unitate din cele la care se referă art. 145 sau care aparține unei asemenea unități.

Or, cabinetele individuale de avocatură nu pot fi asimilate unităților prevăzute de art. 145 C. pen., un argument, în acest sens, fiind prevederile art. 37 alin. (1) din Legea nr. 51/1995. În exercitarea profesiei, avocații sunt ocrotiți de lege, fără a putea fi asimilați funcționarilor publici sau altor salariați. Prin urmare, actele încriminate constituie acte sub semnătură privată, nefiind incidente prevederile art. 288 alin. (1) C. pen. În sarcina inculpatei nu se pot reține nici infracțiunile prevăzute de art. 290 ori cea prevăzută de art. 291 C. pen., de vreme ce, la data predării chitanțelor martorei T.E., sumele înserate reprezentau sumele efectiv plătite de aceasta, nefiind de natură a produce consecințe juridice.

De asemenea, în sarcina inculpatei nu se poate reține nici infracțiunea prevăzută de art. 242 alin. (1) C. pen., de vreme ce, înscrisul distrus, chitanța nr. 56/1998, nu se află în păstrarea sau deținerea unui organ sau unei instituții de stat ori a unei alte unități din cele la care se referă art. 145 C. pen., cabinetele individuale nefiind incluse în categoria acestor unități. Față de aceste considerente, apelul declarat de inculpata B.A.G. va fi admis, iar în urma desființării hotărârii atacate, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., va fi achitată de sub învinuirea săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 288 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., comisă în condițiile art. 31 C. pen., prevăzute de art. 291, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

și prevăzute de art. 242 alin. (1) C. pen. Se va înlătura aplicarea art. 14 alin. (3) C. proc. pen. Pentru aceleași considerente, apelurile declarate de inculpatul M.I. și Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, vor fi respinse, ca nefondate. Împotriva acestei din urmă decizii, în termen legal, au declarat recursuri Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia și inculpații B.A.G. și M.I. În recursul său, parchetul, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 1 C. proc.

pen., a susținut că, s-a făcut o greșită aplicare a legii, prin faptul că: - rejudecând cauza în apel, instanța de rejudecare a depășit limitele de casare, stabilite de instanța de recurs, prin decizia penală nr. 5718 din 20 decembrie 2001, soluționând apelul parchetului, ce, anterior, nu fusese soluționat și care, nu mai putea fi soluționat, deoarece parchetul nu declarase recurs, lucru ce nu putea fi făcut decât pe calea căii de atac a parchetului; - presupunând că, în cauză, instanța de apel, cu ocazia rejudecării trebuia să ia în examinare și apelul parchetului, soluția ar fi trebuit să fie motivată; - în sfârșit, s-a apreciat că achitarea inculpatei, prin decizia instanței de apel n-ar fi legală, în ce privește infracțiunile de fals, uz de fals și distrugere de înscrisuri, deoarece în enumerarea pe care o face art. 145 C. pen., este inclusă și categoria „serviciilor de interes public”, cum sunt cele prestate de avocați.

Inculpații, în recursurile declarate, invocând art. 385 9 pct. 12 și 18 C. proc. pen., au solicitat, în principal, achitarea, iar, în temeiul art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., reindividualizarea pedepsei, inclusiv, a modalității de executare. În sfârșit, inculpații, invocând art. 385 9 pct. 9 și 10 C. proc. pen., au cerut casarea hotărârilor pronunțate în fond și recurs, deoarece n-ar cuprinde motivele pe care se întemeiază soluțiile și instanța nu s-a pronunțat cu privire la probele administrate, de natură să le garanteze drepturile și să influențeze soluția procesului.

Examinând recursurile declarate, în raport de actele și probele dosarului, Curtea constată următoarele: Cu privire la recursul parchetului Primul motiv de recurs al parchetului este întemeiat, în sensul că, într-adevăr, cu ocazia rejudecării, instanța a depășit limitele de casare, așa cum acestea au fost stabilite prin decizia instanței de recurs, respectiv decizia penală nr. 5718 din 20 decembrie 2001, a Curții Supreme de Justiție. Astfel, în lipsa recurării de către parchet a deciziei penale nr. 413/ A din 14 decembrie 2000 a Curții de Apel Alba Iulia, decizie recurată numai de către inculpați, instanța nu avea cum să soluționeze și apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj.

Rezultă, astfel, că greșit, decizia nr. 298 din 15 octombrie 2002 a Curții de Apel Cluj, menționează admiterea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, împotriva sentinței penale nr. 260 din 10 iunie 1999 a Tribunalului Cluj, mențiune ce urmează a fi înlăturată, instanța nefiind legal sesizată. De altfel, mențiunea nici nu are acoperire în economia deciziei, instanța neagravând pedepsele inculpaților, așa cum se cerea în apel, ci dimpotrivă a confirmat, prin recurs, temeinicia criticilor formulate de inculpați și necesitatea casării cu trimitere spre rejudecare. În lipsa apelului parchetului, instanța de recurs nu a putut lua în discuție acest aspect, deoarece prin aceasta s-ar fi putut crea o situație mai grea recurenților în propria cale de atac, încălcându-se astfel exigențele principiului „non reformatio in pejus”.

Rezultă din cele spuse, că recursul parchetului sub aspectul învederat este întemeiat impunându-se a fi admis pentru greșita aplicare a legii, caz de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen. Desigur, parchetul are dreptate și atunci când, folosind o supoziție, presupunând că, în cauză, instanța de apel, cu ocazia rejudecării, ar fi trebuit să ia în examinare și apelul parchetului, era obligată, să-și motiveze soluția. Sub acest aspect, soluția de respingere a apelului parchetului este nemotivată, situație încadrabilă în motivul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen. Față de rezolvarea, însă, a motivului unu de recurs, motivul al doilea de recurs, nu poate avea vreo relevanță juridică încât va fi privit, ca atare, fără a i se acorda vreo consecință practică.

Al treilea motiv de recurs al parchetului, cu privire la greșita achitare a inculpatei B.A.G. este însă nefondat, aflându-se în contradicție cu reglementarea exercițiului profesiei de avocat, profesie liberală, în cadrul căreia avocații, deși ocrotiți de lege, nu pot fi asimilați funcționarilor publici, cu toate consecințele derivate din aceasta, inclusiv, asupra actelor avocatului. Caracterul eventual, de serviciu public, al instituției avocaturii, în general, nu poate și nu trebuie să afecteze activitatea individuală a avocatului, de liberă practică, în slujba celui pe care îl apără, în baza raporturilor contractuale rezultate din contractul de asistență juridică. De asemenea, nu poate și nu trebuie să ducă la o altă concluzie, reglementarea din lege, care obligă avocatul la ținerea unei anumite evidențe, aceste obligații având doar caracter financiar, de evidență, în vederea impozitării și nicidecum organizatoric ori funcțional.

În raport cu cele arătate, Curtea va trebui ca în recursul parchetului să caseze decizia atacată, numai cu privire la greșita admitere a apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj împotriva sentinței penale nr. 260 din 10 iunie 1999 a Tribunalului Cluj, mențiune ce va trebui înlăturată, instanța nefiind legal sesizată, așa cum, deja, s-a mai arătat. Cu privire la recursurile inculpaților: Susținerile inculpaților din recursurile scrise prin care pretind că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția ori motivarea soluției contrazice dispozitivul hotărârii sau aceasta nu se înțelege [ (art. 385 9 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen.)] și că instanța nu s-a pronunțat cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze soluția procesului [(art. 385 9 alin. (1) pct. 10 C. proc.

pen.)], nu sunt întemeiate, actele și probele dosarului arătând că instanța a procedat corect, motivându-și soluția, inclusiv, decizia cu privire la probele administrate sau cererile formulate, neexistând probe sau cereri asupra cărora să nu se fi pronunțat. În atare situație, nu există temeiuri nici pentru casarea cauzei cu trimitere pentru a se administra noi probe. Recursurile inculpaților sunt, însă, întemeiate în baza art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., în speță, instanțele neoprindu-se, la modalitatea adecvată de executare a pedepsei. Astfel, instanțele n-au ținut seama de conduita bună avută de inculpați anterior comiterii faptelor, de faptul că n-au mai fost condamnați anterior și că sunt toate condițiile de natură a arăta că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia.

Față de cele arătate, Curtea va trebui să constate temeinicia recursurilor inculpaților și să le admită, casând sentința precum și decizia atacată, numai cu privire la modalitatea de executare a pedepselor. Curtea va trebui să înlăture dispozițiile art. 71 și art. 64 C. pen. și, în baza art. 81 C. pen., să dispună suspendarea condiționată a executării pedepselor, pe câte un termen de încercare, calculat conform art. 82 C. pen., pentru ambii inculpați. Se va face și aplicarea prevederilor art. 359 C. proc. pen., atrăgându-se atenția inculpaților asupra dispozițiilor art. 83 C. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia și inculpații B.A.G. și M.I. împotriva deciziei penale nr. 298 din 15 octombrie 2002 a Curții de Apel Alba Iulia. Casează hotărârile pronunțate în cauză, astfel: Casează decizia penală nr. 298 din 15 octombrie 2002 a Curții de Apel Alba Iulia, numai cu privire la greșita admitere a apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj împotriva sentinței penale nr. 260 din 10 iunie 1999 a Tribunalului Cluj, mențiune pe care o înlătură, instanța nefiind legal sesizată. Casează sentința penală nr. 260 din 10 iunie 1999 a Tribunalului Cluj și decizia penală nr. 298 din 15 octombrie 2002 a Curții de Apel Alba Iulia, numai cu privire la modalitatea de executare a pedepselor de câte 2 ani închisoare aplicate inculpaților B.A.G.

și M.I., pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. Înlătură dispozițiile art. 71 și art. 64 C. pen. În baza art. 81 C. pen., dispune suspendarea condiționată a executării pedepselor pe termenul de încercare de 4 ani, pentru ambii inculpați. Face aplicarea prevederilor art. 359 C. proc. pen. și atrage atenția inculpaților asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 25 martie 2004.