ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1385/2004

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel Tg. Mureș, prin sentința penală nr. 5 din 23 decembrie 2002 a dispus, cu privire la: Inculpatul P.T.A., în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracțiunea de șantaj, prevăzută de art. 194 alin. (2) C. pen., în aceea, prevăzută de art. 194 alin. (1) din același cod. În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a achitat pe inculpat pentru comiterea infracțiunii de șantaj, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută și pedepsită de art. 215 alin. (3) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a achitat pe același inculpat pentru instigare la infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 25, raportat la art. 288 C. pen. și pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals, prevăzută de art. 291 din același cod. Inculpatul B.I.L., în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei, din infracțiunea de șantaj, prevăzută de art. 194 alin. (2) C. pen., în aceea, prevăzută de art. 194 alin. (1) din același cod. În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj, prevăzută de art. 194 alin. (2) C. pen. și de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 288 din același cod. Inculpatul O.P., în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a dispus achitarea pentru complicitate la infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art. 26, raportat la art. 215 alin. (3) C. pen. Inculpatul A.V.D., în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei, din infracțiunea de șantaj, prevăzută de art. 194 alin. (2) C. pen., în aceea, prevăzută de art. 194 alin. (1) din același cod.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a achitat pe inculpat pentru săvârșirea infracțiunilor de șantaj, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. și uz de fals, prevăzută de art. 291 din același cod. Inculpata P.E., în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor, din infracțiunea de șantaj, prevăzută de art. 194 alin. (2) C. pen., în aceea, prevăzută de art. 194 alin. (1) din același cod și din infracțiunile de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzute de art. 288 C. pen., în infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzute de art. 290 din același cod. În baza art. 290 C. pen., a condamnat-o pe inculpată la câte 2 ani închisoare, pentru fiecare din cele trei infracțiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În baza art. 1 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 137/1997, a constatat grațiate, în întregime și condiționat cele trei pedepse aplicate pentru infracțiunile prevăzute de art. 290 C. pen. În baza art. 194 alin. (1) C. pen., a condamnat pe inculpată la 3 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii de șantaj. În baza art. 291 C. pen., a condamnat-o pe inculpată la trei pedepse de câte 2 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de uz de fals ( 3 fapte). În baza art. 33 și art. 34 C. pen., a contopit pedepsele aplicate, inculpata urmând să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare, cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen., în condițiile art. 71 din același cod. În baza art. 348 C. proc.

pen., a dispus anularea antecontractului nr. 203 din 10 iulie 1998, încheiat între S.C. R. S.R.L. și A.V.D. și A.G. și restabilirea situației anterioare datei de 10 iulie 1998. A dispus anularea actelor false întocmite de inculpata P.E. și anume: „declarația” din 1996, în parte, prin eliminarea cifrei „1” și stabilirea sumei de 34 milioane lei, iar „Contractul de asociere” din 1995 și „Convenția” din 1996, în totalitate. A obligat pe inculpata P.E. la plata sumei de 304.091.400 lei contravaloarea lipsei de folosință a spațiului comercial, în suprafață de 40 mp, în favoarea părții civile R.M. A respins cererea de acordare a daunelor morale. A obligat pe inculpata P.E. la 92.867.389 lei, cheltuieli de judecată către partea civilă R.M.

și la 6.000.000 lei, cheltuieli judiciare parțiale, către stat, restul rămânând în sarcina statului. Hotărând astfel prima instanță a reținut în fapt, următoarele: „Pe perioada iunie - iulie 1998, societățile comerciale SC T. SRL și SC E. SRL din Iași administrate de P.E. au încheiat un contract de asistență juridică și consultanță cu avocatul B.I. din cadrul Baroului Iași (declarație de martor și contract de asistență juridică nr. 31 din 5 iunie 1998). În cadrul acestor relații, avocatului i s-au prezentat două acte din care rezulta că P.E. a împrumutat-o pe R.M. cu două sume importante de bani și anume 134 milioane lei și 80.000 dolari. Din lecturarea actelor, avocatul a înțeles că nu este vorba despre un împrumut clasic, ci despre o promisiune de vânzare făcută de R.M., cu privire la spațiul comercial din Iași, str. Gării.

În consecință, avocatul a inițiat „notificare” și două plângeri, una adresată Garda Financiară și cealaltă parchetului. Mai mult, convins și de temeinicia acțiunilor sale, s-a deplasat în data de 9 iulie 1998 la sediul SC R. SRL, unde a purtat o discuție cu R.M., în prezența angajatoarei sale P.E., discuție legată de demersurile sale. Astfel, avocatul i-a pus în vedere „debitoarei” obligația de a încheia contractul de închiriere, conform obligației asumate, iar când R.M. i-a replicat că va încheia contractul doar dacă P.E. îi plătește o sumă de bani, a amenințat-o cu faptul că se vor formula plângeri penale pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală și bancrută frauduloasă. Pentru a fi mai convingător, a sunat la telefon Garda Financiară și Parchetul de pe lângă Judecătoria Iași.

S-a prezentat în calitate de avocat și a cerut interlocutorilor să-i confirme faptul că, fapta lui R.M., de a nu evidenția în contabilitate o sumă importantă de bani (80.000 dolari S.U.A.) reprezintă elementele infracțiunii de evaziune fiscală. Afirmativ, B.I.L. a vorbit la parchet cu procurorul de servici, iar la gardă cu ofițerul de servici, care nu s-au identificat în timpul convorbirii telefonice. După părăsirea sediului societății, avocatul a consemnat în scris cele două sesizări. S-a deplasat la parchet, l-a găsit pe procurorul P.T.A. în biroul în care zilnic se afla și procurorul de servici, i-a înmânat sesizarea plus actul din care rezulta plata celor 80.000 dolari. Mai mult, i-a spus procurorului, că știa de la P.E.

că R.M. îl cunoaște pe contabilul parchetului, H. Procurorul a lecturat sesizarea și actul prezentat, după care l-a sfătuit pe avocat să încerce o rezolvare amiabilă a problemei, oferindu-se chiar să discute cu R.M. (declarația inculpatului B.I.L.). De față a fost și A.V.D., care s-a oferit și a dat telefon lui R.M. Prin telefon, A.V.D. a chemat-o pe R.M. la parchetul local, la procurorul de servici. Din declarația dată în calitate de învinuit de către A.V.D., rezulta că nu i s-a părut că avocatul l-ar fi cunoscut anterior pe procuror, că acesta a primit plângerea și actele predate și că inițial ar fi vrut să înregistreze plângerea. Doar la intervenția sa, prin care a propus prezența lui R.M.

la parchet, procurorul nu a înregistrat actul. După un interval de timp (în care A.V.D. a așteptat în afara clădirii parchetului, iar avocatul a mers până la piață) când R.M. s-a prezentat și a intrat în clădirea parchetului, cei doi s-au reîntâlnit și au intrat din nou în biroul procurorului. În birou au intrat și R.M. și martorul H. (contabil la parchet). În prezența celor patru, procurorul P.T.A. a susținut că se înregistrează plângerea care, i se pare întemeiată, drept pentru care H. i-a sugerat părții civile R.M. să încheie un contract de vânzare-cumpărare „fiindcă nu are rost să se facă balamuc”. Inculpatul A.V.D. confirmă faptul că R.M. a susținut că nu este scrisul ei pe actul prezentat, dar că, s-au înțeles că a doua zi să se prezinte la notar pentru încheierea contractului.

În aceste condiții, plângerea nu a mai fost înregistrată. La data de 10 iulie 1998, conform încheierii de autentificare nr. 3203 înregistrată sub nr. 6857, K.N., notar public, a încheiat „antecontractul” între R.M. în calitate de reprezentant al SC R. SRL și A.V.D. și A.G. în calitate de persoană fizică, privind vânzarea-cumpărarea spațiului comercial din Iași, str. Gării. În legătură cu cele reținute, în declarațiile martorilor acuzei R.O. și H.D., luate cu ocazia cercetării judecătorești vol. I, se nuanțează următoarele aspecte: La data de 9 iulie 1998, în biroul lui R.M. au intrat P.E. însoțită de un bărbat tânăr. Amândoi erau foarte nervoși. Bărbatul a vorbit la telefon de două ori, de fiecare dată sublinia verbal că, interlocutorul îi confirma pedeapsa de 15 ani pentru persoana care nu înregistrează în contabilitate o sumă de bani.

Mai mult, acel „bărbat tânăr” identificat de martorul R.O., ca fiind inculpatul B.I.L., a amenințat-o pe R.M. că, „va face 15 ani închisoare”. În legătură cu prezența la parchet în aceiași zi martorul R.O. (fiul părții civile R.M.) nu declară nimic incriminator la adresa procurorului sau avocatului, în schimb precizează: „eu am simțit că mama a fost amenințată de inculpatul P.T.A., prin aceea că i-a spus clar că dacă nu va încheia contractul de vânzare-cumpărare va face 15 ani închisoare”. În declarația martorului H. se exprimă clar: „tonul folosit de procuror era absolut normal”. Mai mult, martorul H. (de altfel cunoscut al părții civile și conform afirmațiilor lui sfătuitorul în probleme de specialitate) când a văzut actul original adus de inculpatul B.I.L., i-a spus părții civile „dacă este într-adevăr valabil și ai încheiat acea convenție, trebuie să închei contractul de vânzare-cumpărare”.

Acest martor, este cel care a îndrumat-o pe partea civilă să formuleze plângere la procuror după încheierea actului la notar și cel care i-a indus ideea amenințării de către procuror deoarece, conform spuselor lui „eu am considerat amenințarea egală cu enunțarea pedepsei care se aplică, respectiv 15 ani”. Față de cele reținute cu privire la faptele reclamate la data de 31 iulie 1998 de către R.M., instanța constată că se impune o delimitare a acțiunilor inculpaților P.T.A., B.I.L., P.E. și A.V.D., pe două perioade, și anume o perioadă cuprinsă între 1995 - 1998 și cea de a doua stabilită la lunile iunie - iulie 1998. În acest context, raportat la cele detaliate, avocatul B.I.L., inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj prevăzută de art. 194 alin. (2) C. pen., urmează să fie achitat potrivit art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc.

pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. În ceea ce privește schimbarea de încadrare juridică (ce se va aplica tuturor inculpaților cărora li s-a reținut în sarcină săvârșirea infracțiunii de șantaj, în formă agravantă) instanța apreciază că, în speță, nu se poate reține agravanta legală prevăzută de alin. (2) din art. 94 C. pen., deoarece, în conformitate cu textul legal, șantajul trebuie comis, prin specularea temerii victimei de a i se da în vileag fapte care ar putea să o compromită pe ea (fapte reale sau imaginare) ori pe soțul său sau o rudă apropiată. Ori, din tot probatoriul existent la dosar, nu rezultă că inculpații au dorit compromiterea părții civile recurgând la șantaj.

Revenind la inculpatul B.I.L., instanța reține că fiind convins de temeinicia demersurilor sale (a discutat speța cu colegii de generație, declarația martorei B.G. și chiar cu avocați mai experimentați, declarația de inculpat) a acționat contra unui onorariu, conform convingerilor sale. Tonul agresiv folosit cu ocazia discuției purtate în biroul lui R.M., recunoscut de altfel și de către inculpat, a reprezentat din punct de vedere al exteriorizării, siguranța avocatului vis-a-vis de rezolvarea situației, așa cum o întrevedea.

Chiar dacă formal, elementele infracțiunii sunt regăsite (amenințarea cu închisoarea exprimată abuziv, diminuarea rezistenței psihice a părții civile care astfel constrânsă a încheiat un act autentificat în fața notarului public) în activitatea inculpatului B.I.L., s-a omis cu bună știință un aspect relevant și anume, faptul că în momentul încheierii raporturilor juridice de asistență și consultanță între avocat și client (inculpata P.E.) singura care cunoștea că toată acțiunea se bazează pe falsuri era P.E. Atâta vreme cât avocatul, pe baza actelor prezentate de client a adoptat o anumită cale prin care clientul său prezumat a fi de bună-credință, își atinge scopul (chiar ilicit fiind la condițiile în speță) nu i se poate reține în sarcină intenția infracțională directă în săvârșirea infracțiunii de șantaj.

Conform practicii și teoriei, infracțiunea de șantaj se comite numai cu intenție directă. Făptuitorul își propune un scop precis, urmărește rezultatul prin care se poate realiza scopul și se folosește de persoane cu influență sau cu putere de convingere (fizică sau psihică) care, poate fi orice persoană responsabilă sau în urma exercitării constrângerii autorul trebuie să urmărească dobândirea unui anumit folos, care să fie injust prin natura lui. Ori, activitatea avocatului, convins de justețea demersurilor sale, în realizarea scopului scontat de clienta sa, nu poate întruni elementele constitutive ale infracțiunii de șantaj. În actul de inculpare, s-a accentuat latura obiectivă a infracțiunii, respectiv amenințarea, folosită în scopul încheierii actului autentic.

În speță, amenințarea a constat în enunțarea răspunderii penale ce cade în sarcina celui ce săvârșește o infracțiune. Atâta vreme cât avocatul nu a cunoscut că, în realitate „împrumutul” de 80.000 dolari S.U.A. nu a existat, cât timp a fost convins că acești bani au fost rulați în activitățile comerciale ale SC R. SRL, faptul că a invocat existența unei infracțiuni, nu-i poate fi reținut ca activitate infracțională, ci poate doar ca o încălcare gravă a obligațiilor ce-i reveneau în conformitate cu reglementările legale de exercitare a activității de avocat. În ceea ce privește reținerea în sarcina inculpaților P.T.A. și A.V.D. a săvârșirii infracțiunii de șantaj, prevăzută de art. 194 alin. (2) C. pen., instanța după schimbarea, potrivit art. 334 C. proc.

pen., a încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen., va dispune achitarea lor, potrivit art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. Această soluție se impune, deoarece: - pentru inculpatul P.T.A., nu s-a făcut dovada că prin acțiunile și inacțiunile din data de 9 iulie 1998, ar fi săvârșit vreo faptă penală. Astfel, preluarea unei plângeri în locul colegului, procuror de servici, acceptarea purtării unor discuții cu părțile, confirmarea unei pedepse aplicabile pentru săvârșirea unei infracțiuni, pot constitui, și de fapt constituie încălcări ale obligațiilor de servici, ale statutului de magistrat-procuror. Nu se poate reține săvârșirea infracțiunii de șantaj, atâta vreme cât nu sunt dovezi că acțiunile lui P.E.

pentru obținerea spațiului comercial, au fost cunoscute anterior de către procuror, cât acesta nu a folosit amenințarea, violența în limbaj, constrângerea și nu a urmărit vreun scop pentru sine sau pentru altul. - în ceea ce-l privește pe A.V.D., din toate probele existente la dosar, rezultă doar prezența sa în cele trei etape respectiv sediul SC R. SRL, birou procuror, notar. Corespunde realității că împreună cu fratele său, au fost beneficiarii contractului autentificat la notarul N.K., dar acest rezultat a reprezentat voința mătușii lor P.E. Din cele de mai sus, respectiv analiza faptelor comise de către inculpații B.I.L., P.T.A. și A.V.D., rezultă că, singura persoană care a cunoscut cu certitudine situația existentă și a urmărit obținerea unui folos, a fost P.E..

Față de această inculpată se răsfrânge și activitatea anterioară datei de 9 iulie 1998. Astfel, pe baza unor relații de amiciție vechi de peste 15 ani, a acceptat să acorde un împrumut de 34 milioane lei părții vătămate R.M. Cum, cea din urmă deținea un spațiu comercial pe str. Gării, care putea fi cumpărat P.E. s-a hotărât să obțină pentru ea și societatea sa, acest spațiu. Primul pas a fost acceptarea de către R.M., ca cele două societăți să activeze în același spațiu. Ulterior, P.E. a procurat foi în alb semnate de R.M. și ștampilate cu ștampila SC R. SRL Iași. Restul a fost relativ ușor. Astfel, pe „Declarația” s-a trecut cifra „1” în fața cifrelor „34 milioane” și a rezultat „134 milioane” și s-a completat și spațiul existent între text și semnăturile lui R.M.

și martori, cu următorul text: „Subsemnata P.E. din Iași, str. C. Negri administrator al SC E. SRL, menționez totodată că dacă restituirea nu se face la timp banii predați vor fi în contul spațiului unde este C.B. Restul de bani pentru spațiu ce va fi solicitat se va achita”. În plus, se notează: „am predat 134.000.000 lei (una sută treizeci și patru milioane lei)”. Pe o filă albă s-a încheiat un contract de asociere, a cărui derulare începe la 23 august 1995 și prin care se stabilea „cooperarea între cele două societăți, privind exploatarea corespunzătoare a spațiului situat în Iași, str. Gării în suprafață de 67 mp pentru SC E. SRL și suprafața de 66 mp pentru SC R. SRL, cu mențiunea că „ terasa poate fi folosită numai de SC E. SRL.

Pe acest contract, după semnăturile celor două administratore și ștampilele societăților lor, s-a introdus următorul text: „se menționează în contract că, SC R. SRL împreună cu SC E. SRL au convenit de comun acord să cumpere spațiul prin F.P.P. actele de proprietate fiind în formare. Până la perfectarea lor la București, unde trebuie depuse și din care va rezulta că SC R. SRL împreună cu SC E. SRL sunt proprietarii acestui spațiu conform schiței trebuie să avem activitate în acest interval”. Textul este semnat doar de P.E. Pe o altă filă albă, s-a dactilografiat o „convenție” din care rezultă că R.M. în calitate de administrator al SC R. SRL, a împrumutat 80.000 dolari S.U.A., de la persoana fizică P.E., cu termen de restituire la 15 mai 1997. Convenția a fost afirmativ încheiată la data de 15 mai 1996. Restituirea împrumutului a fost garantată cu spațiul comercial în care SC E. SRL își desfășoară activitatea.

Cu ocazia declarației din 21 august 1998 P.E. recunoaște că „la data de 15 mai 1996, deoarece R.M. nu-i restituise împrumutul de 134 milioane lei, a scris o convenție, în care a trecut echivalentul în lei, respectiv 80.000 dolari S.U.A.”. Prin declarațiile martorilor B.L., B.C., B.E., A.G. și R.A. date la urmărirea penală și menținute pe parcursul cercetării judecătorești, coroborate cu declarațiile părții vătămate și actele depuse la dosar, rezultă că, în perioada anterioară datei de 8 iulie 1998, inculpata P.E. a săvârșit 3 infracțiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzute de art. 290 C. pen. (și nu două infracțiuni de fals material în înscrisuri oficiale prevăzute de art. 288 C. pen.

și una de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen.). Astfel, infracțiunea prevăzută de art. 288 C. pen., implică existența unui înscris oficial. În înțeles penal, înscrisurile oficiale sunt cele întocmite, emise sau confirmate de un organ al puterii sau administrației publice, de un organ judiciar sau de un alt organ ori persoane prevăzut de art. 145 C. pen., sau dacă aparțin unor asemenea organe, organizații sau persoane. De asemeni, înscrisurile oficiale sunt și actele autentificate. În speță, fiecare din cele trei acte, denumite „declarație”, „contract de asociere” și „convenție”, au fost falsificate prin una din modalitățile prevăzute de art. 288 C. pen. și au fost destinate în vederea producerii unei consecințe juridice, respectiv preluarea unui spațiu comercial.

Pentru fiecare din aceste trei infracțiuni, de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen., inculpata P.E. va fi condamnată la pedeapsa maximă prevăzută de lege, respectiv 2 ani. Datorită faptului că activitatea infracțională s-a desfășurat până în luna mai 1996 (conform declarației inculpatei de la urmărirea penală) se va face aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul 137/997, respectiv, pedepsele aplicate vor fi grațiate integral și condiționat. De asemeni, folosirea acestor trei acte, în vederea producerii de consecințe juridice, constituie elemente a trei infracțiuni de uz de fals, prevăzute de art. 291 C. pen., infracțiuni pentru care inculpata va fi condamnată la pedeapsa închisorii.

În ceea ce privește activitatea inculpatei P.E. în perioada iulie 1998, se reține că se face vinovată singură și exclusiv de săvârșirea infracțiunii de șantaj, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. Astfel, a apelat la serviciile unui avocat fără experiență, care nu și-a pus nici o problemă legată de sumele vehiculate, de proveniența și destinația lor, de modul cum au fost întocmite actele, de faptul că în acte apar scrisuri diferite, că lipsesc semnături. A profitat de încălcarea codului deontologic de către procurorul P.T.A., care astfel, fără intenție, și-a adus aportul la anihilarea voinței părții vătămate. Același rol l-a avut însăși „sfătuitorul” părții vătămate, martorul H., care văzând actele prezentate a îndrumat-o să evite un proces penal care se poate solda cu închisoare și să se prezinte la notar.

Chiar dacă în apărare, inculpata a invocat faptul că actul notarial nu o privește, însăși această delegare de interese în favoarea nepoților ei, dovedește că ideea infracțională a fost bine pusă la punct, calea urmată a fost premeditată, scopul atins îi profită în întregime. Astfel, nepoții A.V.D. și A.G., au fost persoane fără atribuții importante în firmă, au fost și sunt moralmente datori față de mătușa lor, nu au avut abilitățile necesare exercitării unor acte de comerț, nu au avut posibilitățile materiale achiziționării unui astfel de bun. Pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen., inculpata va fi condamnată la pedeapsa cu închisoarea, cuantumul fiind cuprins între minimul și maximul special prevăzut de lege.

Pentru a finaliza latura penală a faptelor reclamate de R.M., instanța apreciază că pentru infracțiunea de uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., reținută în sarcina inculpatului A.V.D., se impune achitarea conform art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. Astfel, acest inculpat, prin faptul imputat „de a folosi actele falsificate de inculpata P.E. la Parchetul de pe lângă Judecătoria Iași”, nu a săvârșit o infracțiune, mai ales că, din probatoriul existent nu rezultă că el a fost cel care a prezentat actele nici la procuror, nici la notar. În ceea ce privește al doilea capăt de acuzare, bazat pe sesizarea părții vătămate J.F., instanța reține următoarele: Din probele administrate nemijlocit, nu rezultă că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune în convenții, prevăzută de art. 215 alin. (3) C. pen.

Astfel, în conformitate cu declarația părții vătămate J.F. coroborată cu declarațiile inculpaților P.T.A. și O.P. și declarația martorei O.M., precum și cu tot probatoriul administrat în cauză referitor la activitatea de cumpărare a apartamentului aparținând lui J.F., instanța reține următoarele: J.F., posesoarea unui apartament într-o zonă centrală a Iașului, hotărâtă să-și vândă locuința a apelat atât la anunțurile prin „mica publicitate” din ziarele locale ale Iașului, cât și la cunoștințe și prieteni. Printre eventualii cumpărători s-a aflat în anul 1998 și inculpatul P.T.A., care deși s-a înțeles cu privire la preț, nu a mai cumpărat, implicându-se în vânzarea apartamentului respectiv, către O.P.

Ulterior, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între J.F. și O.P. a fost anulat, în prezent apartamentul fiind vândut altei persoane. Implicarea inculpatului P.T.A. nu prezintă elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune în convenții, atâta vreme cât vânzătoarea a știut că vinde apartamentul lui O.P. și cât a semnat „înțelegerea” din dosarul urmărire penală nr. 164/P/1998. De altfel, din tot dosarul de urmărire penală pus la dispoziția instanței, nu rezultă existența plângerii directe a părții vătămate J.F., împotriva inculpatului P.T.A. din 14 septembrie 1998, ci doar existența unei declarații din care rezultă că nu se constituie parte civilă în cauză și o altă declarație din care reiese că la data de 31 august 1998 între ea și O.P.

a intervenit un contract de vânzare-cumpărare, a cărui plată nu s-a efectuat în termen de două săptămâni, deși înțelegerea a fost pentru un interval de timp de 30 de zile. Se menționează că în dosarul nr. 164/P/1998, vol. II, declarațiile legate de J.F. sunt date și luate în perioada 21 aprilie 1999 - 20 mai 1999. Declarația susține întru-totul declarațiile inculpatului P.T.A., care deși a dorit achiziționarea apartamentului, rămânând fără bani a găsit un alt cumpărător în persoana lui O.M. La rândul său, acesta neprimind banii de la sora sa O.M. a fost nevoit să rezilieze contractul după ce s-a încercat și obținerea unui credit bancar. Notara N.K., care a încheiat actul autentic a fost cea care a sesizat faptul că banii nu au fost plătiți și a tras semnalul de alarmă în favoarea vânzătoarei, femeie învârstă și speriată mai ales de copii ei, care își doreau partea lor de bani din vânzarea apartamentului.

Relevantă este declarația de martor a notarei N.K. care de bună credință pentru a preîntâmpina o situație neplăcută a anunțat judecătoria pentru suspendarea transcrierii contractului autentificat de ea, cu toate că, în momentul încheierii respectivului act a fost convinsă că părțile își exprimă liber acordul lor de voință. Mai mult, conform celor susținute în mod nemijlocit în fața instanței, deși jurist, martora a semnat declarații la urmărirea penală care nu reflecta în întregime realitatea. Susțineri de acest gen se regăsesc și în declarațiile martorilor Z.G., (notar) și O.M. Legat de infracțiunile reținute cu privire la partea vătămată J.F., instanța subliniază și declarația martorului C.A.

care deși nu a fost audiat la urmărirea penală, a fost implicat în operații de tranzacționare ale apartamentului, deținând chiar o declarație olografă a vânzătoarei J.F. (depusă la dosar în ședință publică) pe care afirmativ a ținut-o „de frică”, „ca un act în apărarea sa”, deoarece în anul 1999 a primit amenințări telefonice. Instanța urmează să-i achite pe inculpații P.T.A. și O.M., potrivit art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune în convenții prevăzute de art. 215 alin. (3) C. pen. și respectiv complicitate la înșelăciune prevăzută de art. 26 C. pen., raportat la art. 215 alin. (3) C. pen. În legătură cu infracțiunile de instigare la fals material în înscrisuri oficiale, prevăzute de art. 25 C. pen., raportat la art. 288 C. pen.

și uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., reținute în sarcina inculpatului P.T.A. și realizate prin aceea că „a solicitat avocatului B.I.L. o împuternicire avocațială în care s-a arătat mincinos că s-a redactat contractul de vânzare-cumpărare autentificat de notarul public N.K., ceea ce a condus la reducerea substanțială a taxei”, precum și a infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 288 C. pen., reținută în sarcina inculpatului B.I.L., instanța apreciază că atâta vreme cât rezultatul activității respective nu le-a profitat celor doi, nu se poate reține existența acestor infracțiuni. Evident, reducerea taxelor notariale este posibilă în contextul respectării normelor cu privire la tarifele de onorarii ale notarilor publici de aplicare a Ordonanței nr. 37/1995.

Ori, aplicarea acestor norme este lăsată la latitudinea notarului public, singurul care ar fi putut avea calitatea de persoană vătămată în urma unor infracțiuni de fals sau uz de fals. Cum notarul a făcut aplicarea prevederilor art. 25 din Norme, el și-a asumat riscul încasării unor sume mai mici, aspect care de altfel, nici nu a fost reclamat în cauză. În termenul legal, împotriva sentinței penale au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg. Mureș și inculpații P.E. și P.T.A. În recursul declarat de parchet, hotărârea primei instanțe a fost criticată pentru nelegalitate și netemeinicie, sub următoarele aspecte: - greșita schimbare a încadrării juridice a infracțiunii de șantaj cu privire la inculpații P.T.A., B.I.L., A.V.D.

și P.E. întrucât, în speță, sunt întrunite elementele constitutive ale formei calificate a acestei infracțiuni prevăzută de art. 194 alin. (2) C. pen., iar instanța nu a pus în discuția părților schimbarea acestei încadrări juridice; - instanța a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârșite de inculpata P.E., din infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 288 C. pen. (2 fapte), în infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen. (2 fapte), fără să se fi formulat în cauză o cerere în acest sens și fără ca instanța să pună în discuția părților schimbarea încadrării juridice; - greșita condamnare a inculpatei P.E.

pentru comiterea a trei infracțiuni de uz de fals, care sunt absorbite în cele trei infracțiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată reținute în sarcina inculpatei; - greșita achitare a inculpaților P.T.A., B.I.L., O.P. și A.V.D. pentru toate infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată, probele de la dosar atestând că faptele există, sunt comise de inculpați și întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor pentru care aceștia au fost trimiși în judecată. În recursul inculpatei P.E. s-a solicitat, în principal, achitarea, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., cu privire la cele trei infracțiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzute de art. 290 C. pen.

și pentru alte trei infracțiuni de uz de fals, prevăzute de art. 291 C. pen., întrucât nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale acestor infracțiuni, iar în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a solicitat achitarea cu privire la infracțiunea de șantaj, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen., susținând că activitatea desfășurată de inculpată nu poate fi caracterizată, nici din punct de vedere obiectiv și nici subiectiv, drept infracțiune de șantaj. În subsidiar, s-a solicitat reducerea substanțială a pedepsei aplicată inculpatei pentru comiterea infracțiunilor de șantaj, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. și să se dispună, în baza art. 81 din același cod, suspendarea condiționată a executării pedepsei, având în vedere, atât datele și împrejurările ce rezultă din dosar, cât și faptul că starea sănătății inculpatei este precară, așa cum rezultă din actele medicale depuse la dosar.

În recursul inculpatei, hotărârea primei instanțe a mai fost criticată și cu privire la modul de soluționare a laturii civile, susținând că „declarația” și „convenția” nu sunt false, ci doar înscrisuri, în întregime ineficiente din punct de vedere juridic, iar partea din „Contractul de asociere”, subsemnată și ștampilată de ambele părți contractante, este valabilă și în atare condiții, dispoziția de anulare a acestor înscrisuri nu-și are suport legal. De asemenea, soluția primei instanțe a mai fost criticată pentru nelegala obligare a inculpatei P.E., în locul celor ce au beneficiat efectiv de spațiul comercial în litigiu, la plata despăgubirilor civile către partea civilă R.M., cât și cu privire la cuantumul acestor despăgubiri și al cheltuielilor de judecată, apreciindu-se că în cauză s-au acordat despăgubiri mai mari decât s-au cerut, iar cheltuielile de judecată acordate, sunt exagerat de mari.

S-a mai solicitat a se examina temeinicia obligării inculpatei la plata despăgubirilor civile și în raport cu apărările acesteia și solicitarea de a fi achitată pentru infracțiunea de șantaj. Recursul declarat de inculpatul P.T.A. nu a fost motivat în scris, iar la termenul din 17 februarie 2004 când au avut loc dezbaterile în recurs, inculpatul, prezent în instanță, a declarat că înțelege să-și retragă recursul. Examinând hotărârea atacată, în raport de cazurile de recurs invocate, prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 12, pct. 13, pct. 17 1 , pct. 18 și pct. 14 C. proc. pen. și din oficiu, în baza art. 385 9 alin. (3) din același cod, Curtea constată, în baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg.

Mureș și de inculpata P.E., fondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare, urmând a fi admise ca atare și va lua act de retragerea recursului declarat de inculpatul P.T.A. 1. Referitor la critica formulată de parchet cu privire la faptul că instanța de fond, schimbând încadrarea juridică a faptelor pentru care inculpații P.T.A., B.I.L., A.V.D. și P.E. au fost trimiși în judecată prin rechizitoriu, din infracțiunea de șantaj, prevăzută de art. 194 alin. (2) C. pen., în aceea prevăzută de art. 194 alin. (1) din același cod, fără a pune în discuția părților această schimbare și fără ca inculpații să o fi solicitat, a pronunțat astfel, o hotărâre nelegală, dată cu încălcarea dispozițiilor art. 334 C. proc.

pen., se constată că nu este întemeiată. Sub acest aspect, se reține că, într-adevăr, în conformitate cu dispozițiile art. 334 C. proc. pen., „dacă în cursul judecății se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanța este obligată să pună în discuție noua încadrare și să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea judecății pentru a-și pregăti apărarea”.

Este evident că stabilirea corectei încadrări juridice a faptei deduse judecății penale este un aspect important al procesului penal, iar punerea în discuție a schimbării încadrării juridice este o obligație stabilită cu precădere în interesul asigurării corespunzătoare a dreptului la apărare a inculpatului, aspect ce rezultă din însăși, menționarea în dispoziția legală mai sus citată, a obligației instanței de a pune în vedere inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau să ceară amânarea pentru a-și pregăti apărarea. Nerespectarea acestor dispoziții de către instanță nu atrage, însă, nulitatea absolută, în spiritul dispozițiilor art. 197 alin. (2) C. proc. pen. În condițiile în care, această obligativitate de punere în discuție a schimbării încadrării juridice are un caracter de protecție a drepturilor inculpatului, încălcarea ei este lovită de nulitate numai dacă a produs un prejudiciu acestuia.

Or, în speță, schimbarea încadrării juridice a vizat o situație mai favorabilă inculpaților, din punct de vedere a modalității faptei săvârșite, astfel că inculpații nu au avut motivația și interesul de a-și pregăti o nouă apărare, în condițiile art. 334 C. proc. pen. Schimbarea încadrării juridice a faptei nu a avut implicații nici asupra competenței instanței sau asupra compunerii completului de judecată și deci, nu poate fi vorba de acțiunea efectelor nulității, obiecțiunile parchetului fiind astfel lipsite de temei, sub aspectul învederat. Argumentația de mai sus, este valabilă și cu privire la critica parchetului pentru schimbarea, în aceleași condiții, a încadrării juridice a faptei săvârșită de inculpata P.E., din infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 288 C. pen.

(2 fapte), în infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 din același cod (2 fapte). 2. Fondată, se dovedește, însă, critica formulată de parchet vizând netemeinicia, pe fond, a măsurii schimbării încadrării juridice a faptelor de șantaj comise de inculpați, considerându-se că incidența dispozițiilor art. 194 alin. (2) C. pen., este confirmată de întreg materialul probator aflat la dosar.

Astfel, pentru a se putea reține agravanta legală, prevăzută de alin. (2) al art. 194 C. pen., trebuie îndeplinite cumulativ, următoarele condiții: existența constrângerii, în modalitatea prevăzută la alin. (1) al acestui articol, adică prin violență sau amenințare, în scopul ca partea vătămată să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul, iar constrângerea să se facă prin amenințarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată, soțul sau o rudă apropiată. Or, în speță, forma calificată a infracțiunii de șantaj, prevăzută de alin. (2) al art. 194 C. pen., este realizată prin toate elementele sale constitutive: partea vătămată R.M.

a fost constrânsă să încheie un contract de înstrăinare prin amenințarea cu începerea cercetărilor penale pentru infracțiunea de evaziune fiscală. Acest aspect a fost probat la urmărirea penală, iar prin cercetarea judecătorească efectuată, nu s-au adus modificări stării de fapt cu care instanța a fost sesizată și în consecință, primindu-se critica formulată de parchet, se va proceda, conform art. 334 C. proc. pen., la schimbarea încadrării juridice a infracțiunii de șantaj comisă de inculpata P.E.

din infracțiunea prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen., în aceea prevăzută de 194 alin. (2) C. pen., iar pentru ceilalți inculpați, se va schimba încadrarea juridică a faptelor în textele de lege corespunzătoare, după cum se va arăta în cele ce urmează . 3. Totodată, se constată că este întemeiată critica formulată de parchet și de inculpata P.E., referitoare la greșita condamnare a acesteia și pentru comiterea a trei infracțiuni de uz de fals, prevăzute de art. 291 C. pen., în condițiile în care, instanța, schimbând încadrarea juridică a unor fapte pentru care s-a făcut trimiterea în judecată, a reținut în sarcina inculpatei, în loc de infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 288 C. pen.

(2 fapte), pe aceea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 din același cod (în total 3 fapte). În acest sens, este de observat că, potrivit art. 290 C. pen., infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prin vreunul din modurile arătate în art. 288, dacă făptuitorul folosește înscrisul falsificat ori îl încredințează altei persoane spre folosire, în vederea producerii de consecințe juridice. Pe de altă parte, potrivit art. 291 C. pen., uzul de fals constă în folosirea unui înscris sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecințe juridice. Rezultă așadar, că în cazul infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, autorul săvârșește cu intenție, atât acțiunea de falsificare, cât și acțiunea de falsificare a înscrisului falsificat sau de încredințare a lui spre folosire, având reprezentarea survenirii unei urmări de drept, ca rezultat al acțiunilor sale.

Prin urmare, persoana care, după ce a falsificat un înscris sub semnătură privată, îl folosește ea însăși, nu este subiect și al infracțiunii de uz de fals, ci numai al infracțiunii de fals sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen., deoarece, așa cum s-a arătat mai sus, realizarea conținutului acestei din urmă infracțiuni implică, atât falsificarea înscrisului, cât și folosirea acestuia ( ori încredințarea spre folosire).

Revenind la speță, instanța schimbând, în privința inculpatei P.E., încadrarea juridică a faptelor, din infracțiunile de fals material în înscrisuri oficiale, în infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată (reținând în sarcina ei trei infracțiuni de acest gen), în mod greșit a procedat la condamnarea inculpatei și pentru comiterea a trei infracțiuni de uz de fals, deoarece în această situație, trebuia să constate că infracțiunile de uz de fals sunt absorbite în cele de fals în înscrisuri sub semnătură privată, reținute în sarcina acesteia. Așa fiind, Curtea constatând întemeiată critica formulată de parchet și de inculpata P.E. cu privire la greșita condamnare a acesteia, atât pentru unele, cât și pentru altele dintre infracțiunile enunțate, va admite recursurile și va proceda, conform art. 334 C. proc.

pen., la schimbarea încadrării juridice a faptelor din trei infracțiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzute de art. 290 C. pen. și trei infracțiuni de uz de fals, prevăzute de art. 291 din același cod, în trei infracțiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzute de art. 290 C. pen. și în baza acestui din urmă text de lege o va condamna pe inculpată pentru comiterea în concurs a trei infracțiuni de același gen. 4. În ce privește critica formulată de parchet privind greșita achitare a inculpaților P.T.A., B.I.L., O.P. și A.V.D. cu privire la toate infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată, Curtea constată că este întemeiată, din probatoriile administrate în cauză reieșind fără dubiu că faptele există, sunt comise de inculpați și întrunesc elementele constitutive ale unor infracțiuni și pe cale de consecință, va înlătura dispoziția de achitare a inculpaților.

În acest sens, se reține că inculpatul B.I.L. și-a început activitatea infracțională în biroul părții vătămate R.M., unde, prin folosirea unui ton agresiv i-a cerut să încheie la notar un act de vânzare-cumpărare privind spațiul comercial, în caz contrar, amenințând-o cu sesizarea organelor abilitate pentru cercetarea penală a acesteia. Deși partea vătămată a arătat că actele prezentate de avocat („declarația” pentru 134.000.000 lei, „convenția” pentru 80.000 dolari S.U.A.) sunt niște falsuri făcute de P.E., pentru a o intimida și determina pe partea vătămată să încheie actul notarial în favoarea clientei sale, inculpatul B.I.L. a dat două telefoane, unul la parchet și altul la Garda Financiară, de unde i s-a răspuns la cele solicitate, în sensul că este vorba despre o faptă penală, ce se pedepsește cu până la 15 ani închisoare.

Amenințarea se exercita concomitent și de inculpata P.E., aspect confirmat de martorii audiați în cauză. La scurt timp după plecarea celor doi (avocat și P.E.), R.M. a primit telefonic invitația din partea procurorului P.T.A., să se prezinte la sediul Parchetului de pe lângă Judecătoria Iași. Însoțită de martorul H. și fiul ei R.O., partea vătămată s-a prezentat la biroul procurorului de serviciu, unde l-a găsit pe procurorul P.T.A., care i-a explicat că este în posesia unui denunț penal, din care rezultă că R.M. este învinuită de săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală. Totodată, procurorul i-a explicat părții vătămate că el poate să nu înregistreze plângerea până a doua zi, timp în care, aceasta poate perfecta actul notarial în favoarea inculpatei P.E.

În timp ce procurorul îi explica părții vătămate că singura cale de a scăpa de cercetări este neînregistrarea plângerii și încheierea la notariat a contractului de vânzare-cumpărare stipulat în actul denumit „convenție”, în biroul procurorului au intrat și avocatul B.I.L. însoțit de A.V.D., nepotul inculpatei P.E., care era direct interesat, deoarece cedarea spațiului comercial s-a făcut în final, în favoarea lui și a fratelui său, A.G. Toți cei prezenți au amenințat-o pe R.M. cu privarea de libertate, ceea ce a determinat-o ca a doua zi, să se prezinte la notar pentru încheierea contractului. După încheierea în fața notarului a unui antecontract de vânzare-cumpărare între R.M., pe de o parte și A.V.D.

și A.G., pe de altă parte, conform înțelegerii avute, avocatul l-a sunat pe procuror, cerându-i să nu înregistreze plângerea, întrucât și-a atins scopul propus, aspecte reieșite din probele administrate în cursul cercetării judecătorești care vin să întărească realitatea conținutului probelor administrate la urmărirea penală. Astfel, amenințările proferate de inculpați la sediul firmei lui R.M. au fost auzite de martorii prezenți: B.L.; R.O.; R.A., această martoră a recepționat telefonul prin care i se cerea părții vătămate să se