SALEM c. PORTUGAL

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 2684/04 prezentate de Abu SALEM împotriva Portugaliei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 9 mai 2006 într-o cameră compusă din J.-P. Costa președinte A.B. Baka Cabral Barreto mes Mularoni, Fura-Sandström, Jočienė Popović judecători și domnul Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată mai sus la 27 iulie 2004, având în vedere decizia președintelui Camerei din 28 iulie 2005 d. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie ÎN FAȚĂ pe reclamant, dl Abu Salem Adbool Qayoom Ansari, este un resortisant al Uniunii Indiene, născut în 1968. La data la care a introdus cererea, acesta a fost reținut la locul în care se afla Linhó (Portugalia). Este reprezentat în fața Curții de către dl Schwab-Gyss și dl H.-C. Krüger, avocați la Strasbourg. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: procedura penală la 18 septembrie 2002, reclamantul a fost arestat în Portugalia, în posesia unor acte false de identitate. Printr-o hotărâre pronunțată la o dată nespecificată, tribunalul penal din Lisabona l-a judecat pe reclamant vinovat de fals și de utilizare a falsurilor, precum și de refuz al recursului și l-a condamnat la o pedeapsă de patru ani și șase luni de închisoare. Prin hotărârea din 14 iulie 2004, Curtea de apel din Lisabona a confirmat, la recursul reclamantului, decizia atacată. La 13 decembrie 2002, ministrul afacerilor externe al Uniunii Indiene a formulat o cerere de extrădare a reclamantului, pe baza Convenției internaționale pentru reprimarea atacurilor teroriste cu bombă, semnată la New York la 15 decembrie 1997 și ratificată de Portugalia și de Uniunea Indiană. În cererea sa, ministrul a explicat că reclamantul făcea obiectul mai multor mandate de arestare internaționale și că a fost reținut, printre altele, de faptul că a jucat un rol central în atacurile teroriste care au avut loc la Bombay în martie 1993, în cursul cărora 257 de persoane au fost ucise. Potrivit legislației relevante din India, aceste infracțiuni puteau duce la pedeapsa cu moartea sau la condamnare pe viață. Ca urmare a unei cereri din partea autorităților portugheze, viceprim-ministrul Uniunii Indiene, printr-o scrisoare din 17 decembrie 2002, a dat în mod solemn asigurări că reclamantul, în caz de extrădare, nu va fi supus pedepsei cu moartea sau pedepsei cu închisoarea mai mare de 25 de ani. Viceprim-ministrule s-a bazat pe dispozițiile constituției indiene, precum și pe legea de extrădare și pe Codul de procedură penală al acestui stat. Reclamantul s-a opus extrădării, susținând în special că asigurările în cauză erau insuficiente și că extrădarea sa ar aduce atingere convenției. Prin hotărârea din 14 iulie 2004, Curtea de Apel de la Lisabona, după audierea reclamantului și a martorilor indicați de către părți, a acordat extrădarea, cu excepția cazului în care în ceea ce privește infracțiunile susceptibile de a atrage pedeapsa cu moartea și/sau condamnarea pe viață. Atât reclamantul, cât și procurorul public s-au ocupat de Casație în fața Curții Supreme. La 28 decembrie 2004 și 5 ianuarie 2005, Uniunea Indiană a reiterat în fața Curții Supreme asigurările date de viceprim-ministrul său. Prin hotărârea din 27 ianuarie 2005, Curtea Supremă a respins recursul reclamantului și l-a primit pe cel al procurorului public. În ceea ce privește pedeapsa cu moartea, Curtea Supremă a subliniat că a fost clar faptul că art. 34-C din Legea privind extrădarea din 1962, astfel cum a fost modificat printr-un amendament din 18 decembrie 1993, prevedea că orice persoană care a comis o infracțiune sancționată cu pedeapsa capitală și extrădată în India de un stat care nu prevede aceeași pedeapsă în ordinea sa juridică ar vedea o astfel de pedeapsă schimbată automat, în mod automat, ca pedeapsă pe viață. Prin urmare, Curtea Supremă a constatat că a existat o imposibilitate juridică reală de a-l supune pe reclamant la pedeapsa capitală, întrucât acesta din urmă nu a reușit să demonstreze contrariul. În ceea ce privește valoarea asigurărilor date de viceprim-ministru al Uniunii Indiene, Curtea Supremă a exprimat astfel Guvernul indian nu poate garanta că [pedeapsa de condamnare pe viață] nu va fi aplicată de tribunalele lor, care sunt independente, dar poate garanta că o astfel de pedeapsă nu va fi executată, făcând uz de mijloacele pe care le are la dispoziție (reducere de pedeapsă, grație, comutarea pedepsei sau măsură similară). Curtea de apel, în calitate de instanță de fapt, a recunoscut faptul că mai mult decât dreptul Uniunii Indiene a garantat, în conformitate cu dreptul intern indian și cu practica națională în materie de execuție a pedepselor, că pedeapsa cu închisoarea pe viață nu ar fi executată; guvernul poate exercita în acest scop competențele care îi sunt conferite prin art. 432 și 433 lit. (k), din Codul de procedură penală indian din 1973 și, în plus, că autoritățile indiene au acordat solemn guvernului portughez asigurări formale că, în cazul extrădării, [reclamantul] nu va fi condamnat nici la pedeapsa capitală, nici la o pedeapsă globală mai mare de 25 de ani de închisoare. În conformitate cu art. 77 din Constituția indiană, care conține normele, încă în vigoare, privind repartizarea puterilor în cadrul organelor guvernului indian; în conformitate cu § 2, aspectele legate de dreptul penal și de dreptul penal, inclusiv cele referitoare la acordarea de mulțumiri, de remunerări și anulări de culpă și de decizii, sunt de competența ministrului lapei; în consecință, viceprim-ministrul, însărcinat la momentul respectiv și cu dreptul penal, era, în termenii constituționali și legali indieni, entitatea competentă să dea garanția de neaplicare [reclamantului] a unei pedepse cu închisoarea nu mai mare de 25 de ani. În ceea ce privește celelalte presupuse încălcări ale Convenției, Curtea Supremă a declarat [reclamantul] nu mai pune în discuție în mod direct concluziile Tribunalului de apel potrivit cărora extrădarea sa nu ar aduce atingere dreptului său la o examinare echitabilă a cauzei sale (art. 6 din convenție), ci continuă să susțină faptul că: să fie supus torturii (art. 3), în special în scopul de a obține o mărturisire, de a fi supus abuzurilor din partea autorităților de poliție, cum ar fi posibilitatea de a fabrica probe și, în cele din urmă, de a fi acuzat din cauza religiei sale. Cu toate acestea, nu a fost dovedit există un risc de agravare gravă a situației procedurale [reclamantului] din cauza religiei sale. (...) Chiar dacă motive serioase să se creadă că extrădarea a fost solicitată, nu din cauza directă și exclusivă a infracțiunilor de care este acuzat, ci pentru a-l pedepsi din cauza acestor religii, convingeri sau apartenență. Astfel, Curtea Supremă a aprobat extrădarea pentru toate infracțiunile enumerate în cererea prezentată de Uniunea Indiană. Reclamantul a introdus o acțiune constituțională împotriva acestei decizii în fața Tribunalului Constituțional. Prin hotărârea din 13 iulie 2005, acesta a respins acțiunea, considerând în special că nici art. 9 din Convenția de la New York, nici interpretarea legislației interne relevante în materie de asigurări de către Curtea Supremă nu aduceau atingere Constituției. La 10 noiembrie 2005, reclamantul a fost predat autorităților indiene. Dreptul intern și internațional relevant la art. 9 din Convenția internațională pentru reprimarea atacurilor teroriste cu lanturi explozive, semnată la New York la 15 decembrie 1997 și ratificată de Portugalia și de Uniunea Indiană, dispuneau de un acord cu privire la Infracțiunile prevăzute în art. 2 sunt considerate de drept cazuri de extrădare în orice tratat de extrădare încheiat între statele părți înainte de intrarea în vigoare a prezentei convenții. Statele părți sunt obligate să considere aceste infracțiuni drept cazuri de extrădare în orice tratat de extrădare care urmează să fie încheiat ulterior între ele. În cazul în care un stat parte care se referă la extrădarea la: existența unui tratat este sesizat cu o cerere de extrădare de către un alt stat parte cu care nu este obligat printr-un tratat de extrădare, statul parte solicitată are libertatea de a considera prezenta convenție drept temeiul juridic al extrădării în ceea ce privește infracțiunile prevăzute la art. 2. (3) Statele părți care nu se supun extrădării la existența unui tratat recunosc infracțiunile prevăzute în art. 2 ca fiind cazuri de extrădare între ele în condițiile prevăzute de legislația statului solicitat. (...) Încălcările prevăzute în art. 2 din Convenție se referă la livrarea, instalarea sau explozia oricărui echipament exploziv sau a altor unelte criminale. La art. 33 din Constituția portugheză, în redactarea sa ca urmare a revizuirii constituționale din 2001, aplicabilă în speță, dispunea în special (...) La extrădare nu se permite, pentru infracțiuni care sunt pedepsite, în conformitate cu dreptul statului solicitant, o pedeapsă sau o măsură de securitate de privare sau de restricționare a libertății cu caracter perpetuu sau de durată indefinită, decât în condiții de reciprocitate stabilite de o convenție internațională și în condițiile în care statul solicitant garantează că o astfel de pedeapsă sau măsură de securitate nu va fi aplicată sau executată. (...) Extrădarea sau predarea din orice motiv, din motive politice sau pentru infracțiuni care sunt pedepsite, în conformitate cu dreptul statului solicitant, cu pedeapsa cu moartea sau cu orice altă pedeapsă care duce la o leziune ireversibilă a integrității fizice a persoanei. GRIFS Invocând art. 2, 3 și 6 din Convenție, reclamantul se plânge de extrădarea sa în India, care ar fi supusă unor tratamente contrare acestor dispoziții, fără a putea beneficia de un proces echitabil. Recurentul susține că extrădarea sa era contrară articolelor 2, 3 și 6 din convenție, în măsura în care ar suporta pedeapsa capitală sau pedeapsa cu închisoarea pe viață, fără a putea beneficia de un proces echitabil. Dreptul oricărei persoane la viață este protejat prin lege. Moartea nu poate fi aplicată nimănui în mod intenționat decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este pedepsită cu această pedeapsă prin lege. (...) art. 3 Nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. art. 6 Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) în cele din urmă, art. 1 din Protocolul nr. 13, deja ratificat de Portugalia, dispune de pedeapsa cu moartea abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o astfel de pedeapsă sau executat. Curtea reamintește că statele contractante au, în temeiul unui principiu de drept internațional bine stabilit și fără a aduce atingere angajamentelor care decurg pentru ele din tratate, inclusiv Convenția, dreptul de a controla intrarea, șederea și distanța de interdicții. Cu toate acestea, extrădarea de către un stat contractant poate ridica o problemă în ceea ce privește art. 3 și, prin urmare, angajarea răspunderii statului membru în cauză în temeiul convenției, atunci când Soering c. Regatul Unit, Hotărârea din 7 iulie 1989, seria A n 161, p. 35 §§ 89-91. În mod similar, extrădarea ar putea crea o problemă sub aspectul articolului 2 din Convenție sau al articolului 1 din Protocolul nr. 13 în cazul în care există riscul de a fi condamnat la pedeapsa capitală (Bader și alții c. Suedia, 13284/04, § 42, CEDH-2005. În cele din urmă, Curtea nu este de acord cu faptul că o hotărâre de extrădare ar putea ridica în mod excepțional o problemă pe teren la art. 6 în cazul în care ar fi suferit sau riscă să sufere o negare flagrantă a justiției (Mamatkulov și Askarov c. Turcia [GC], nr 46827/99 și 46951/99, § 88, CEDH 2005). : (a) în cazul în care extrădarea reclamantului ar putea duce la condamnarea sa la pedeapsa capitală sau la pedeapsa cu închisoarea pe viață; (b) în cazul în care extrădarea ar putea avea drept consecință supunerea reclamantului la rele tratamente din cauza religiei sale și/sau a originii etnice; și (c) în cazul în care reclamantul ar risca să nu beneficieze de un proces echitabil. Din cauza riscului de condamnare la pedeapsa capitală sau la închisoare pe viață, reclamantul afirmă că infracțiunile pentru care este acuzat sunt susceptibile de a duce la condamnarea sa la pedeapsa cu moartea sau la condamnare pe viață și subliniază în acest sens că asigurările oferite de guvernul indian sunt insuficiente. În informațiile furnizate la cererea Curții, guvernul portughez subliniază că statul indian a oferit garanții de natură juridică, politică și diplomatică, care au fost considerate în mare măsură suficiente de instanțele portugheze. Astfel de asigurări sunt valabile și obligatorii în cadrul respectării dreptului internațional public. Curtea constată, în special în ceea ce privește mai întâi posibilitatea de condamnare a reclamantului la pedeapsa capitală, că instanțele portugheze au concluzionat, după o examinare aprofundată a argumentelor părților, care au putut, în special, să adere la dosarul procedurii interne a numeroase avize din partea unor experți în drept indian, că, în speță, a existat o adevărată imposibilitate juridică de a aplica pedeapsa cu moartea reclamantului, în conformitate cu dispozițiile combinate ale articolului 34-C din legea Õ de extrădare și ale Codului indian de procedură penală, care prevăd ca orice condamnare la pedeapsa cu moartea să fie combătută automat la pedeapsa cu închisoarea pe viață atunci când persoana este extrădată de un stat care nu prevede pedeapsa capitală în ordinea sa juridică. În lipsa oricărui element care ar putea-o convinge de contrariul, Curtea nu ar putea infirma aceste concluzii ale instanțelor interne, care au avut dreptul să audă în mod direct părțile, în cadrul unei examinări în contradictoriu a cererii de extrădare. Curtea constată, de asemenea, că autoritățile indiene au furnizat asigurări cu privire la faptul că reclamantul nu va fi supus nici pedepsei cu moartea, nici pedepsei cu închisoarea mai mare de 25 de ani. În acest sens, Curtea constată că instanțele portugheze au considerat aceste asigurări ca fiind suficiente și convingătoare. Acestea au constatat, printre altele, că asigurările în cauză au fost furnizate de către viceprim-ministrul indian, care a fost, de asemenea, însărcinat la momentul respectiv, și că au angajat autoritatea executivă. Curtea Supremă Portugheză a reamintit că, deși instanțele indiene pot, în calitate de instanțe independente, să îl condamne pe reclamant la o pedeapsă mai mare, executarea ar trebui, în acest moment, să-și exercite competențele în ceea ce privește grația și predarea pedepsei pentru a aduce pedeapsa în cauză sub limita de 25 de ani în cauză. În opinia Curții, este îndreptățit ca instanțele portugheze să considere că astfel de asigurări au înlăturat orice pericol de condamnare a reclamantului la pedeapsa capitală sau la pedeapsa cu închisoarea pe viață (a se vedea Aylor-Davis c. Franța, nr 22742/93, Decizia Comisiei din 20 ianuarie 1994, Deciziile și rapoartele (DR) 76, p. 164 Nivette c. Franța (dec.), n 44190/98, CEDH 2001 VII Einhorn c. Franța (dec.), nr. 71555/01, CEDO 2001 XI. În măsura în care reclamantul a susținut că autoritățile indiene l-ar da în judecată pentru infracțiuni care nu sunt enumerate în cererea de extrădare, încălcând principiul specialității, Curtea subliniază că buna credință a guvernului portughez nu poate fi pusă în discuție în speță, în ceea ce privește respectarea dreptului internațional de către Uniunea Indiană, care nu poate fi susținută pe motiv că nu constituie un stat de drept (a se vedea Einhorn c. Franța menționată anterior. În consecință, nu există nici o aparență de încălcare a dispozițiilor invocate de solicitant, această parte a cererii fiind vădit nefondată, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Cu privire la riscul de a fi supusă unor tratamente abuzive Reclamantul susține că este posibil să fie supus unor tratamente contrare articolului 3 din cauza autorităților polițienești. Pe de altă parte, acesta susține că există un risc real pe care acesta nu îl poate proteja în mod eficient din partea acelorași autorități împotriva amenințării de a fi supus unor tratamente inumane sau degradante din cauza grupurilor extremiste hinduse, din cauza apartenenței sale la comunitatea musulmană. Cu toate acestea, Curtea observă că nu există niciun element al dosarului care să susțină teza potrivit căreia reclamantul ar risca să fie supus unor astfel de fapte, din partea autorităților de poliție sau a grupurilor private. În această privință, Curtea amintește că reclamantul este urmărit din cauza pretinselor sale activități infracționale și nu din cauza religiei sau a originii sale etnice. Curtea constată, în sfârșit, că instanțele interne au examinat cu atenție obiecțiunile invocate de reclamant în această privință și că au concluzionat, după audierea acestuia din urmă și a numeroșilor martori ai părților, că există un pericol real de supunere a reclamantului la tratamente contrare articolului 3 din convenție. În aceste condiții, Curtea concluzionează că nu există nicio încălcare a acestei dispoziții a convenției, această parte a cererii fiind în mod evident greșit întemeiată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Cu privire la riscul de a nu beneficia de un proces echitabil Reclamantul susține că tipul de decădere care îi este reproșat, religia sa și presiunea mass-media intensă din jurul persoanei sale fac ca extrădarea sa să ducă în mod clar la o încălcare a caracterului echitabil al procesului său, încălcând art. 6 din convenție. Curtea nu este de părere că faptul de a fi judecat în astfel de împrejurări poate fi susceptibil de a adresa o întrebare sub aspectul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Cu toate acestea, aceasta reamintește că, în ceea ce privește extrădarea, reclamantul este obligat să demonstreze caracterul În acest sens, el nu prezintă niciun element care să arate că, având în vedere normele de procedură din India relevante, există motive serioase și dovedite de a crede că procesul său s-ar desfășura în condiții contrare dispozițiilor art. 6 (a se vedea în acest sens Einhorn c. Franța menționată anterior). Prin urmare, rezultă că această cauză este vădit nefondată, această parte a cererii care urmează să fie respinsă, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle J.-P. Costa grefier Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

26844/04

présentée par Abu SALEM

contre le Portugal

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 9 mai 2006 en une chambre composée de

:

J.-P.

Costa

,

président

,

A.B.

Baka

I.

Cabral Barreto

,

M

mes

A.

Mularoni,

E.

Fura-Sandström,

D.

Jočienė

M.

D.

Popović

,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 27 juillet 2004,

Vu la décision du président de la chambre du 28 juillet 2005 d’appliquer l’article 39 du règlement de la Cour,

Vu les informations soumises par le gouvernement défendeur et les commentaires présentées en réponse par le requérant,

Vu la décision de la chambre du 25 août 2005 de lever l’application de l’article 39 du règlement,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Abu Salem Adbool Qayoom Ansari, est un ressortissant de l’Union Indienne, né en 1968. A l’époque de l’introduction de la requête, il était détenu à l’établissement pénitentiaire de Linhó (Portugal). Il est représenté devant la Cour par M

e

E. Schwab-Gyss et M

e

H.-C. Krüger, avocats à Strasbourg.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

1.

La procédure pénale

Le 18 septembre 2002, le requérant fut arrêté au Portugal, en possession de faux papiers d’identité. Des poursuites à son encontre furent ouvertes par le parquet de Lisbonne. Par un jugement rendu à une date non précisée, le tribunal criminel de Lisbonne jugea le requérant coupable de faux et usage de faux ainsi que de refus d’obtempérer et le condamna à la peine de quatre ans et six mois d’emprisonnement. Par un arrêt du 14 juillet 2004, la cour d’appel de Lisbonne confirma, sur recours du requérant, la décision attaquée.

2.

La procédure d’extradition

Le 13 décembre 2002, le ministre des Affaires Étrangères de l’Union Indienne formula une demande d’extradition du requérant, se fondant sur la Convention internationale pour la répression des attentats terroristes à l’explosif, signé à New York le 15 décembre 1997 et ratifiée par le Portugal et par l’Union Indienne. Dans sa demande, le ministre exposa que le requérant faisait l’objet de plusieurs mandats d’arrêts internationaux et qu’il était notamment soupçonné d’avoir joué un rôle central dans les attentats terroristes ayant eu lieu à Bombay en mars 1993, au cours desquels 257 personnes trouvèrent la mort. D’après la législation pertinente indienne, ces infractions étaient susceptibles d’entraîner la peine de mort ou la réclusion à perpétuité.

Suite à une demande d’éclaircissement des autorités portugaises, le vice-Premier ministre de l’Union Indienne, par une lettre du 17 décembre 2002, donna solennellement des assurances de ce que le requérant, en cas d’extradition, ne serait soumis ni à la peine de mort ni à une peine d’emprisonnement supérieure à 25 ans. Le vice-Premier ministre se fonda sur les dispositions de la Constitution indienne ainsi que de la loi d’extradition et du code de procédure pénale de cet État.

Le requérant s’opposa à l’extradition, alléguant notamment que les assurances en cause étaient insuffisantes et que son extradition porterait atteinte à la Convention.

Par un arrêt du 14 juillet 2004, la cour d’appel de Lisbonne, après avoir entendu le requérant et les témoins indiqués par les parties, accorda l’extradition, sauf s’agissant des infractions susceptibles d’entraîner la peine de mort et/ou la réclusion à perpétuité.

Tant le requérant que le ministère public se pourvurent en cassation devant la Cour suprême.

Les 28 décembre 2004 et 5 janvier 2005, l’Union Indienne réaffirma devant la Cour suprême les assurances données par son vice-Premier ministre.

Par un arrêt du 27 janvier 2005, la Cour suprême rejeta le pourvoi du requérant et accueillit celui du ministère public.

S’agissant de la peine de mort, la Cour suprême souligna qu’il était clair que l’article 34-C de la loi indienne d’extradition de 1962, tel que modifié par un amendement du 18 décembre 1993, prévoyait que toute personne ayant commis une infraction punissable avec la peine capitale et extradée en Inde par un Etat ne prévoyant pas cette même peine dans son ordre juridique verrait une telle peine commuée, de manière automatique, en réclusion à perpétuité. La haute juridiction constata en conséquence qu’il y avait donc une véritable impossibilité juridique de soumettre le requérant à la peine capitale, ce dernier n’ayant pas réussi à démontrer le contraire.

Quant à la valeur des assurances données par le vice-Premier ministre de l’Union Indienne, la Cour suprême s’exprima ainsi

:

«

Le gouvernement indien ne peut pas garantir que [la peine de réclusion à perpétuité] ne sera pas appliquée par leurs tribunaux, qui sont indépendants, mais il peut s’assurer qu’une telle peine ne serait pas exécutée, faisant usage des moyens à sa disposition (remise de peine, grâce, commutation de la peine ou mesure analogue). La cour d’appel, en tant qu’instance de fait, a reconnu que « le Gouvernement de l’Union Indienne a garanti, conformément au droit interne indien et à la pratique nationale en matière d’exécution de peines, que la peine de prison à vie ne serait pas exécutée

; le gouvernement peut exercer à cet effet les pouvoirs qui lui sont conférés par les articles 432 et 433, alinéa k,

du code de procédure pénale indien de 1973

» et, en outre, que «

les autorités indiennes ont prêté solennellement au Gouvernement portugais des assurances formelles de ce que, en cas d’extradition, [le requérant] ne serait condamné ni à la peine capitale ni à une peine de prison globale supérieure à 25 ans

». (...)

C’est le «

Allocation of Business Rules Act de 1961

», approuvé par le Président de l’Union Indienne dans l’exercice des pouvoirs qui lui sont conférés par l’article 77 de la Constitution Indienne, qui contient les règles, toujours en vigueur, relatives à la répartition de pouvoirs au sein des organes du gouvernement indien ; conformément à son § 2, les matières relatives au droit pénal et au droit procédural pénal, y compris celles relatives à l’octroi des grâces, des remises et annulations de peines et de commutation de décisions, sont de la compétence du ministre de l’Intérieur ; il s’ensuit que le vice Premier ministre, chargé à l’époque également de l’Intérieur, était, dans les termes constitutionnels et légaux indiens, l’entité compétente pour donner la garantie de non application [au requérant] d’une peine de prison non supérieure à 25 ans.

»

Quant aux autres violations alléguées de la Convention, la Cour suprême affirma

:

«

[Le requérant] ne met plus directement en cause les conclusions de la cour d’appel selon lesquelles son extradition ne porterait pas atteinte à son droit à un examen équitable de sa cause (article 6 de la Convention) mais il continue à soutenir qu’il craint «

d’être soumis à la torture (article 3), surtout en vue de lui extorquer un aveu, de subir des abus de la part des autorités de police, telles que la possibilité de fabrication de preuves et enfin d’être poursuivi en raison de sa religion. Cependant, il n’a pas été prouvé — au moment de l’établissement des faits par la juridiction

a quo

— qu’il «

existe un risque d’une forte aggravation de la situation procédurale [du requérant] en raison de sa religion

». (...)

Même si la «

religion

», les «

convictions politiques ou idéologiques

» ou «

l’appartenance à un certain groupe social

» puissent avoir été, d’une certaine manière, à l’origine des actes de «

terrorisme

» dont le requérant est accusé dans son pays natal, il n’y aurait pas de «

raisons sérieuses

» de croire que l’extradition ait été sollicitée, non en raison directe et exclusive des crimes dont il est accusé, mais dans le but de le punir en raison desdites religion, convictions ou appartenance.

»

La Cour suprême accorda donc l’extradition pour la totalité des infractions énumérées dans la demande présentée par l’Union Indienne.

Le requérant introduisit un recours constitutionnel contre cette décision devant le Tribunal constitutionnel.

Par un arrêt du 13 juillet 2005, celui-ci rejeta le recours, considérant notamment que ni l’article 9 de la Convention de New York ni l’interprétation de la législation interne pertinente en matière d’assurances par la Cour suprême ne portaient atteinte à la Constitution.

Le 10 novembre 2005, le requérant fut remis aux autorités indiennes.

B.

Le droit interne et international pertinent

L’article 9 de la Convention internationale pour la répression des attentats terroristes à l’explosif, signé à New York le 15 décembre 1997 et ratifiée par le Portugal et par l’Union Indienne, dispose

:

«

1.

Les infractions prévues à l’article 2 sont de plein droit considérées comme cas d’extradition dans tout traité d’extradition conclu entre États parties avant l’entrée en vigueur de la présente Convention. Les États parties s’engagent à considérer ces infractions comme cas d’extradition dans tout traité d’extradition à conclure par la suite entre eux.

2.

Lorsqu’un État partie qui subordonne l’extradition à l’existence d’un traité est saisi d’une demande d’extradition par un autre État partie avec lequel il n’est pas lié par un traité d’extradition, l’État partie requis a la latitude de considérer la présente Convention comme constituant la base juridique de l’extradition en ce qui concerne les infractions prévues à l’article 2. L’extradition est subordonnée aux autres conditions prévues par la législation de l’État requis.

(...)

»

Les infractions prévues à l’article 2 de cette Convention concernent la livraison, pose ou explosion de tout engin explosif ou un autre engin meurtrier.

L’article 33 de la Constitution portugaise, dans sa rédaction suite à la révision constitutionnelle de 2001, applicable en l’espèce, disposait notamment

:

«

(...)

4.

L’extradition n’est permise, pour des crimes qui sont punis, selon le droit de l’Etat demandeur, d’une peine ou d’une mesure de sûreté de privation ou de restriction de la liberté à caractère perpétuel ou de durée indéfinie, que dans des conditions de réciprocité établies par une convention internationale, et dès lors que l’Etat demandeur garantit qu’une telle peine ou mesure de sûreté ne sera pas appliquée ou exécutée.

(...)

6.

L’extradition, ou la remise à quelque titre que ce soit, pour des motifs politiques ou pour des crimes qui sont punis, selon le droit de l’Etat demandeur, de la peine de mort ou de toute autre peine entraînant une lésion irréversible de l’intégrité physique de la personne est interdite.

»

GRIEFS

Invoquant les articles 2, 3 et 6 de la Convention, le requérant se plaint de son extradition vers l’Inde, estimant qu’il y serait soumis à des traitements contraires à ces dispositions, sans pouvoir bénéficier d’un procès équitable.

EN DROIT

Le requérant allègue que son extradition était contraire aux articles 2, 3 et 6 de la Convention, dans la mesure où il encourrait la peine capitale ou une peine de réclusion à perpétuité, sans pouvoir bénéficier d’un procès équitable.

Ces dispositions se lisent ainsi

:

Article 2

«

1.

Le droit de toute personne à la vie est protégé par la loi. La mort ne peut être infligée à quiconque intentionnellement, sauf en exécution d’une sentence capitale prononcée par un tribunal au cas où le délit est puni de cette peine par la loi. (...)

»

Article 3

«

Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.

»

Article 6

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...)

»

Enfin, l’article 1 du Protocole nº 13, déjà ratifié par le Portugal, dispose

:

«

La peine de mort est abolie. Nul ne peut être condamné à une telle peine ni exécuté.

»

La Cour rappelle d’emblée que les Etats contractants ont, en vertu d’un principe de droit international bien établi et sans préjudice des engagements découlant pour eux de traités, y compris la Convention, le droit de contrôler l’entrée, le séjour et l’éloignement des non-nationaux. Toutefois, l’extradition par un Etat contractant peut soulever un problème au regard de l’article 3, et donc engager la responsabilité de l’Etat en cause au titre de la Convention, lorsqu’il y a des motifs sérieux et avérés de croire que l’intéressé, si on l’extrade vers le pays de destination, y courra un risque réel d’être soumis à un traitement contraire à cette disposition (

Soering c. Royaume-Uni

, arrêt du 7 juillet 1989, série A n

o

161, p. 35, §§ 89-91). De même, l’extradition pourrait poser un problème sous l’angle de l’article 2 de la Convention ou l’article 1 du Protocole nº 13 si l’intéressé y risque d’être condamné à la peine capitale (

Bader et autres c. Suède

, n

o

13284/04, § 42, CEDH-2005). Enfin, la Cour n’exclut pas qu’une décision d’extradition puisse exceptionnellement soulever un problème sur le terrain de l’article 6 au cas où l’intéressé aurait subi ou risquerait de subir un déni de justice flagrant (

Mamatkulov et Askarov c. Turquie

[GC], n

os

46827/99 et 46951/99, § 88, CEDH 2005).

La Cour examinera successivement

: a) si l’extradition du requérant pourrait entraîner sa condamnation à la peine capitale ou à la peine de réclusion à perpétuité

; b) si l’extradition pourrait avoir pour conséquence de soumettre le requérant à des mauvais traitements en raison de sa religion et/ou origine ethnique

; et c) si le requérant risquerait de ne pas bénéficier d’un procès équitable.

A.

Sur le risque de condamnation à la peine capitale ou à la réclusion à perpétuité

Le requérant allègue que les infractions pour lesquelles il est poursuivi sont susceptibles d’entraîner sa condamnation à la peine de mort ou à la réclusion à perpétuité. Il souligne à cet égard que les assurances offertes par le gouvernement indien sont insuffisantes.

Dans les informations fournies sur demande de la Cour, le gouvernement portugais souligne que l’Etat indien a donné des garanties de nature à la fois légale, politique et diplomatique, qui ont été considérées comme largement suffisantes par les juridictions portugaises. De telles assurances sont valables et contraignantes dans le cadre du respect du droit international public.

La Cour constate, s’agissant d’abord de la possibilité de condamnation du requérant à la peine capitale, que les juridictions portugaises ont conclu, après un examen approfondi des arguments des parties, lesquelles ont notamment pu joindre au dossier de la procédure interne de nombreux avis d’experts en droit indien, qu’il y avait en l’espèce une véritable impossibilité juridique d’application de la peine de mort au requérant, en vertu des dispositions combinées de l’article 34-C de la loi indienne d’extradition et du code indien de procédure pénale, qui prévoient que toute condamnation à la peine de mort soit automatiquement commuée en peine de prison à perpétuité lorsque la personne est extradée par un Etat ne prévoyant pas la peine capitale dans son ordre juridique.

En l’absence de tout élément pouvant la convaincre du contraire, la Cour ne saurait infirmer ces conclusions des juridictions internes, qui ont eu le bénéfice d’entendre directement les parties, dans le cadre d’un examen contradictoire de la demande d’extradition.

La Cour constate par ailleurs que les autorités indiennes ont fourni des assurances de ce que le requérant ne serait soumis ni à la peine de mort ni à une peine d’emprisonnement supérieure à 25 ans. Elle observe à cet égard que les juridictions portugaises ont considéré ces assurances comme suffisantes et convaincantes. Elles ont notamment constaté que les assurances en cause avaient été données par le Vice Premier ministre indien, chargé également à l’époque de l’Intérieur, et qu’elles engageaient le pouvoir exécutif. La Cour suprême portugaise a rappelé que même si les tribunaux indiens pouvaient, en tant que juridictions indépendantes, condamner le requérant à une peine plus lourde, l’exécutif devrait à ce moment là faire usage de ses compétences en matière de grâce et de remise de peine afin de ramener la peine en cause sous la limite des 25 ans en question.

Aux yeux de la Cour, c’est à bon droit que les juridictions portugaises ont considéré que de telles assurances écartaient tout danger de condamnation du requérant à la peine capitale ou à celle de la réclusion à perpétuité (voir

Aylor-Davis c. France

, n

o

22742/93, décision de la Commission du 20 janvier 1994, Décisions et rapports (DR) 76, p. 164

;

Nivette c. France

(déc.), n

o

44190/98, CEDH 2001

‑

VII

;

Einhorn

c. France

(déc.), n

o

71555/01, CEDH 2001

‑

XI).

Dans la mesure où le requérant a allégué que les autorités indiennes le poursuivraient pour des infractions non énumérées dans la demande d’extradition, en violation du principe de spécialité, la Cour souligne que la bonne foi du gouvernement portugais ne peut être mise en cause en l’espèce, s’agissant du respect du droit international par l’Union Indienne, dont on ne saurait soutenir qu’elle ne constitue pas un Etat de droit (voir

Einhorn c. France

précitée).

Il s’ensuit qu’il n’y a aucune apparence de violation des dispositions invoquées par le requérant, cette partie de la requête étant manifestement mal fondée, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.

B.

Sur le risque d’être soumis à des mauvais traitements

Le requérant allègue qu’il risque d’être soumis à des traitements contraires à l’article 3 du fait des autorités policières. Il soutient par ailleurs qu’il existe un risque réel qu’il manque de protection efficace de la part de ces mêmes autorités contre la menace d’être soumis à des traitements inhumains ou dégradants du fait de groupes extrémistes hindous, en raison de son appartenance à la communauté musulmane.

La Cour observe toutefois qu’aucun élément du dossier ne vient étayer la thèse selon laquelle le requérant risquerait d’être soumis à de tels agissements, de la part des autorités de police ou de groupes privés. Elle rappelle à cet égard que le requérant est poursuivi en raison de ses prétendus agissements criminels et non pas en raison de sa religion ou de son origine ethnique.

La Cour observe enfin que les juridictions internes ont soigneusement examiné les griefs soulevés par le requérant à cet égard et qu’elles ont conclu, après avoir entendu ce dernier ainsi que les nombreux témoins indiqués par les parties, à l’inexistence d’un danger réel de soumission du requérant à des traitements contraires à l’article 3 de la Convention.

Dans ces conditions, la Cour conclut à l’absence de violation de cette disposition de la Convention, cette partie de la requête étant manifestement mal fondée, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.

C.

Sur le risque de ne pas bénéficier d’un procès équitable

Le requérant allègue que le type d’infraction qui lui est reproché, sa religion et la pression médiatique intense existant autour de sa personne font que son extradition entraînera manifestement une violation du caractère équitable de son procès, en violation de l’article 6 de la Convention.

La Cour n’exclut pas que le fait d’être jugé dans de telles circonstances puisse être susceptible de poser une question sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention. Elle rappelle cependant que, s’agissant d’une extradition, le requérant est tenu de démontrer le caractère «

flagrant

» du déni de justice auquel il redoute d’être exposé. En l’occurrence, il n’apporte aucun élément dont il ressortirait que, au vu des règles de procédure indiennes pertinentes, il existe des motifs sérieux et avérés de croire

que son procès se déroulerait dans des conditions contraires aux prescriptions de l’article 6 (voir, à cet égard,

Einhorn

c. France

précitée).

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé, cette partie de la requête devant être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président