A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererilor nr. 16593/03 și, respectiv, 16600/03 prezentate de Muhammed Fesih SÖ Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererile menționate mai sus introduse la 24 aprilie 2003, după ce a deliberat, pronunță următoarea decizie: "Dnii Muhammed Fesih Söihüt și Zülfikar Söćüt, sunt cetățeni turci, născuți în 1976 și, respectiv, 1963 și rezidenți în Batman. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul A. Erkul și C. stoban, avocați în Batman. La 17 aprilie 2001, în cadrul unei operațiuni împotriva organizației armate a Hizbullah , reclamantul a fost arestat pentru apartenență la această organizație. La 20 aprilie 2001, reclamantul a fost ascultat de poliție și a recunoscut că a aprobat ideile lui Hizbullah, dar a declarat că, în ultimii trei ani, acest lucru nu mai era valabil. La 21 aprilie 2001, el a fost auzit de Parchet lângă curtea de securitate a statului de jidan. El a protestat pentru inocența sa și a contestat faptele care i-au fost reproșate. În aceeași zi, reclamantul a fost ascultat de judecător în apropierea Curții de Securitate a Statelor Unite. El și-a contestat declarația obținută în timpul arestării și a aprobat-o pe cea făcută în fața Parchetului. Judecătorul a dispus arestarea sa provizorie. Prin Hotărârea din 14 mai 2002, pe baza articolelor 168 din Codul Penal și 5 din Legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului, Curtea de Securitate a statului l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de 12 ani și șase luni pentru apartenență la Hizbullah . În motivele sale, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a constatat că, deși reclamantul și-a contestat declarația făcută în timpul arestării, a scos în evidență elementele conținute în dosarul pe care l-a implicat în special în activitățile Hizbullah în 1990-1991; a desfășurat activități în mai multe moschei, inclusiv în cele ale lui Hürriyet și Beșevler. ; el a integrat organizația respectivă prin intermediul unui astfel de F.A. ; a fost înregistrat ca cel de-al 411-lea membru în registrul membrilor organizației găsite la Batman. În cursul procedurii desfășurate în fața Curții de Securitate a statului și a Curții de Casație, reclamantul a fost asistat de un avocat. La o dată nespecificată, reclamantul a formulat un recurs la Curtea de Casație. La o dată nespecificată, procurorul general a prezentat avizul său cu privire la fondul acțiunii. Acest aviz nu a fost comunicat reclamantului. Prin hotărârea din 19 noiembrie 2002, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: la 17 aprilie 2001, în cadrul unei operații împotriva organizației armate a Hizbullah , reclamantul a fost arestat pentru apartenență la această organizație. La 20 aprilie 2001, reclamantul a fost audiat de poliție. La 21 aprilie 2001, reclamantul a fost ascultat de Parchet lângă curtea de securitate a statului . El a protestat pentru nevinovăția sa și a contestat mărturia sa făcută în timpul custodiei. În aceeași zi, reclamantul a fost ascultat de judecător în apropierea Curții de Securitate a Statelor Unite. El și-a contestat declarația obținută în timpul arestării și a aprobat-o pe cea făcută în fața Parchetului. Judecătorul a dispus arestarea sa provizorie. Prin Hotărârea din 14 mai 2002, pe baza articolelor 168 din Codul Penal și 5 din Legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului, Curtea de Securitate a statului l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de 12 ani și șase luni pentru apartenență la Hizbullah . În motivele sale, Curtea de Securitate a statului a constatat că reclamantul a contestat în fața judecătorului faptele reproșate ; în fața sa, el a contestat acuzațiile; el a fost înregistrat ca al 547-lea membru în registrul membrilor organizației găsite la Batman ; conform documentelor confiscate la Batman, la domiciliul M.T. Ç., el a folosit numele de cod A. Gaffar. În cursul procedurii desfășurate în fața Curții de Securitate a statului și a Curții de Casație, reclamantul a fost asistat de un avocat. La o dată nespecificată, reclamantul a formulat un recurs în fața Curții de Casație. La o dată nespecificată, procurorul general în apropierea Curții de Casație și-a prezentat avizul cu privire la fondul acțiunii. Acest aviz nu a fost comunicat reclamantului. Prin Hotărârea din 19 noiembrie 2002, Curtea de Casație a conchis hotărârea atacată. Dreptul intern relevant Curtea se referă la aprofundarea dreptului intern stabilit în alte hotărâri, în special Göçc. Turcia ([GC], n 36590/97, § 34, CEDO 2002 V) și Tosun c. Turcia 4124/02, § 16-17, 28 februarie 2006). GRIEFS Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng că nu li s-a comunicat avizul procurorului general în apropierea Curții de Casație. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții susțin lipsa de echitate a procedurii în fața instanțelor naționale și susțin că dovezile nu au fost obținute în conformitate cu legea. Invocând art. 6 din Convenție coroborat cu art. 14, ei susțin că regimul execuțiilor pedepselor diferă în funcție de faptul că persoana este condamnată în temeiul Legii 3713 privind combaterea terorismului sau nu. Reclamanții se plâng de lipsa de echitate a procedurii în fața Curții de Casație în măsura în care nu au avut posibilitatea de a răspunde la avizul scris pe care procurorul general l-a prezentat Curții de Casație pe fondul recursului lor. Ei văd o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție care, în partea sa relevantă, se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va hotărî... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. Reclamanții se plâng de modul în care au fost colectate elementele de probă, precum și de modul în care instanțele naționale au apreciat acest lucru. Ei: art. 6 alineatul (1) menționat anterior. Curtea amintește că, în temeiul articolului 19 din convenție, Curtea are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care decurg din Convenția pentru statele contractante. Nu îi revine, în special, competența de a cunoaște erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție. În cazul în care art. 6 garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu reglementează eligibilitatea probelor ca atare, materie care, prin urmare, intră în domeniul de aplicare principal al dreptului intern (a se vedea Hotărârea Schenk c. Elveția din 12 iulie 1988, seria A n 140, p. 29, §§ 45-46. Curtea nu are competența de a se pronunța, în principiu, asupra admisibilității anumitor tipuri de probe, de exemplu a elementelor obținute în mod ilegal, sau asupra vinovăției reclamantului. Având în vedere formularea obiecțiunilor reclamanților, Curtea constată că reclamanții au fost reprezentați de avocați în fața instanțelor naționale care și-au apărat interesele și, în acest sens, au contestat toate elementele de probă. Curtea nu menționează nicio încălcare sau derbitrară în procedurile inițiate împotriva instanțelor judecătorești cu atât mai mult cu cât nu este o instanță de În al patrulea rând, în cazul în care o parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție, reclamanții susțin că regimul executării pedepselor diferă în funcție de faptul că persoana este condamnată în temeiul Legii 3713. privind lupta împotriva terorismului sau nu. Acestea sunt prevăzute la art. 6 din Convenția combinată cu art. 14. Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau în orice altă direcție, originii naționale sau sociale, aparținând unei minorități naționale, averii, nașterii sau oricărei alte situații. Curtea constată că faptul de a face parte dintr-o organizație ilegală a fost considerat de legiuitorul turc un delict deosebit de grav, calificat drept act de terorism. Aceasta arată că legea nr. 3713 privind combaterea terorismului are ca obiectiv, în principiu, sancționarea persoanelor vinovate de terorism și ca orice persoană condamnată în temeiul acestei legi să fie supusă unui tratament mai puțin favorabil decât dreptul comun în ceea ce privește posibilitățile de eliberare condiționată. Curtea deduce din aceasta că distincția în litigiu nu se aplică diferitelor grupuri de persoane, ci diferitelor tipuri de persoane, în funcție de gravitatea pe care o recunoaște legiuitorul; aceasta nu vede nici un element de natură să o determine să încheie cu existența unei În consecință, această parte a cererii este, de asemenea, în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, hotărăște să adere la înscrisurile Amâne examinarea celor reclamanți întemeiat pe necomunicarea avizului procurorului general aproape de Curtea de Casație Declare cererile inadmisibile pentru surplus. Dolle J.-P. Costa Modulul Președinte
des requêtes n
os
16593/03 et 16600/03
présentées respectivement par Muhammed Fesih SÖĞÜT
et Zülfikar SÖĞÜT
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 9 mai 2006 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
I.
Cabral Barreto
,
R.
Türmen
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
mes
A.
Mularoni,
D.
Jočienė,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu les requêtes susmentionnées introduites le 24 avril 2003,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, MM. Muhammed Fesih Söğüt et Zülfikar Söğüt, sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1976 et 1963 et résidant à Batman. Ils sont représentés devant la Cour par M
es
Çoban, avocats à Batman.
A.
Les circonstances de l’espèce
1.
Requête n
o
16593/03
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 17 avril 2001, dans le cadre d’une opération menée contre l’organisation armée du
Hizbullah
, le requérant fut arrêté pour appartenance à cette organisation.
Le 20 avril 2001, le requérant fut entendu par la police. Il reconnut avoir approuvé les idées du
Hizbullah
mais déclara que, depuis trois ans, ce n’était plus le cas.
Le 21 avril 2001, il fut entendu par le parquet près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul. Il protesta de son innocence et contesta les faits qui lui étaient reprochés.
Le même jour, le requérant fut entendu par le juge près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul. Il contesta sa déposition obtenue lors de la garde à vue et approuva celle faite devant le parquet. Le juge ordonna sa mise en détention provisoire.
Par un arrêt du 14 mai 2002, sur le fondement des articles 168 du code pénal et 5 de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme, la cour de sûreté de l’Etat condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de douze ans et six mois pour appartenance au
Hizbullah
. Dans ses motifs, la cour de sûreté de l’Etat constata que même si le requérant avait contesté sa déposition faite lors de la garde à vue, il ressortait des éléments contenus dans le dossier qu’il avait notamment participé aux activités du
Hizbullah
en 1990-1991
; il avait mené des activités dans plusieurs mosquées dont celles de Hürriyet et de Beș evler
; il avait intégré ladite organisation par l’intermédiaire d’un dénommé F.A.
; il était enregistré comme le 411
ème
membre sur le registre des membres de l’organisation retrouvé à Batman.
Au cours de la procédure menée devant la cour de sûreté de l’Etat et la Cour de cassation, le requérant fut assisté par un avocat.
A une date non précisée, le requérant forma un pourvoi devant la Cour de cassation.
A une date non précisée, le procureur général près la Cour de cassation présenta son avis sur le fond du recours.
Cet avis ne fut pas communiqué au requérant.
Par un arrêt du 19 novembre 2002, la Cour de cassation confirma l’arrêt attaqué.
2.
Requête n
o
16600/03
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 17 avril 2001, dans le cadre d’une opération menée contre l’organisation armée du
Hizbullah
, le requérant fut arrêté pour appartenance à cette organisation.
Le 20 avril 2001, le requérant fut entendu par la police. Il reconnut son appartenance au
Hizbullah
.
Le 21 avril 2001, le requérant fut entendu par le parquet près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul. Il protesta de son innocence et contesta sa déposition faite lors de la garde à vue.
Le même jour, le requérant fut entendu par le juge près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul. Il contesta sa déposition obtenue lors de la garde à vue et approuva celle faite devant le parquet. Le juge ordonna sa mise en détention provisoire.
Par un arrêt du 14 mai 2002, sur le fondement des articles 168 du code pénal et 5 de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme, la cour de sûreté de l’Etat condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de douze ans et six mois pour appartenance au
Hizbullah
. Dans ses motifs, la cour de sûreté de l’Etat constata que le requérant avait contesté devant le juge les faits reprochés
; devant elle, il avait contesté les chefs d’accusations
; il était enregistré comme le 547
ème
membre sur le registre des membres de l’organisation retrouvé à Batman
; d’après les documents saisis à Batman, au domicile de M.T.Ç., il a utilisé le nom de code A.
Gaffar.
Au cours de la procédure menée devant la cour de sûreté de l’Etat et la Cour de cassation, le requérant fut assisté par un avocat.
A une date non précisée, le requérant forma un pourvoi devant la Cour de cassation.
A une date non précisée, le procureur général près la Cour de cassation présenta son avis sur le fond du recours.
Cet avis ne fut pas communiqué au requérant.
Par un arrêt du 19 novembre 2002, la Cour de cassation confirma l’arrêt attaqué.
B.
Le droit interne pertinent
La Cour se réfère à l’aperçu du droit interne établi dans d’autres arrêts, notamment
Göç c. Turquie
([GC], n
o
36590/97, §
‑
V) et
Tosun c. Turquie
(n
o
4124/02, §§ 16-17, 28 février 2006).
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de ce que l’avis du procureur général près la Cour de cassation ne leur a pas été notifié.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants allèguent le manque d’équité de la procédure menée devant les juridictions nationales. Ils soutiennent que les éléments de preuve réunis n’ont pas été obtenus conformément au droit.
Invoquant l’article 6 de la Convention combiné avec l’article 14, ils soutiennent que le régime des exécutions des peines diffère selon que la personne est condamnée sur le fondement de la loi
n
o
3713
relative à la lutte contre le terrorisme ou non.
Au vu de la similitude des griefs des requérants tirés de faits identiques, la Cour estime opportun de joindre les deux requêtes.
1.
Les requérants se plaignent du manque d’équité de la procédure devant la Cour de cassation dans la mesure où ils n’ont pas eu la possibilité de répondre à l’avis écrit que le procureur général avait soumis à la Cour de cassation sur le fond de leur pourvoi. Ils y voient une violation de l’article
6 §
1 de la Convention qui, en sa partie pertinente, se lit ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)
»
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article
54
§
2
b) de son règlement.
2.
Les requérants se plaignent de la manière dont les éléments de preuve ont été recueillis ainsi que de la manière dont les juridictions nationales ont apprécié celle-ci. Ils invoquent l’article 6 §
1 précité.
La Cour rappelle qu’elle a pour tâche, aux termes de l’article 19 de la Convention, d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Etats contractants. Il ne lui appartient pas, en particulier, de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. Si l’article 6 garantit le droit à un procès équitable, il ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves en tant que telle, matière qui, dès lors, relève au premier chef du droit interne (voir l’arrêt
Schenk c. Suisse
du 12 juillet 1988, série
A n
o
140, p. 29, §§ 45-46). Il n’appartient pas à la Cour de se prononcer, par principe, sur la recevabilité de certaines sortes d’éléments de preuve, par exemple des éléments obtenus de manière illégale, ou encore sur la culpabilité du requérant.
Eu égard à la formulation des griefs des requérants, la Cour constate que les requérants ont été représentés par des avocats devant les juridictions nationales qui ont défendu leurs intérêts et, à ce titre, ont contesté tous les éléments de preuve. La Cour ne relève aucun manquement ni d’arbitraire dans les procédures engagées contre les requérants d’autant qu’elle n’est pas une juridiction de «
quatrième instance
» ni de cassation.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
Les requérants soutiennent que le régime des exécutions des peines diffère selon que la personne est condamnée sur le fondement de la loi
n
o
3713
relative à la lutte contre le terrorisme ou non. Ils invoquent l’article
6 de la Convention combiné avec l’article 14. Ce dernier article dispose
:
«
La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.
»
La Cour constate que le fait d’appartenir à une organisation illégale a été considéré par le législateur turc comme un délit particulièrement grave,
qualifié d’acte
de terrorisme.
Elle relève que la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme a en principe pour but de sanctionner les personnes coupables d’infractions terroristes et que toute personne condamnée en vertu de cette loi est soumise à un traitement moins favorable que celle du droit commun quant aux possibilités de libération conditionnelle. La Cour en déduit que la distinction litigieuse ne s’applique pas à différents groupes de personnes mais à différents types d’infractions, selon la gravité que leur reconnaît le législateur. Elle ne voit là aucun élément de nature à la conduire à conclure à l’existence d’une «
discrimination
» contraire à la Convention (voir l’arrêt
Gerger c. Turquie
[GC], n
o
24919/94, §
Il s’ensuit que cette partie de la requête est également manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de joindre les requêtes
;
Ajourne
l’examen du grief des requérants tiré de la non-communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation
;
Déclare
les requêtes irrecevables pour le surplus.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président