ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3101/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 6 decembrie 2002,

contestatoarea V.P. a chemat în judecată pârâta Primăria Municipiului Târgu-Mureș,

solicitând anularea dispoziției nr. 1390 din 19 noiembrie 2002 emisă de primar

și restituirea în natură a imobilului situat în Târgu-Mureș, înscris în C.F.

nr. 7672 Târgu-Mureș cu nr.top 2023, 2387/2/1,2347/3,2384/3/8/1.

În motivarea cererii, contestatoarea a

arătat că imobilul a format proprietatea ei și a soțului său V.K., dobândit

prin cumpărare de la F.A., căsătorită cu G.G., dreptul lor de proprietate s-a

înscris în C.F. la B17, iar prin încheierea nr. 2794/1945 s-a anulat înscrierea

și s-a întabulat dreptul de proprietate în favoarea Băncii Naționale a

României.

Imobilul fiind preluat abuziv, se impune

restituirea lui în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 360 din 25

aprilie 2003, Tribunalul Mureș a respins ca nefondată contestația formulată

împotriva dispoziției nr. 1390 din 19 noiembrie 2002, emisă de Primarul

Municipiului Târgu-Mureș.

S-a reținut în considerentele sentinței

că Banca Națională a României a devenit proprietatea imobilului în 1938 când în

contul datoriei avute la bancă, Fabrica de Bere A.B. a transferat acesteia

proprietatea imobilului.

În timpul ocupației maghiare a

teritoriului Transilvaniei prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940,

imobilul a fost preluat de Banca Națională Ungară, care s-a întabulat în 1941,

apoi aceasta l-a transmis soției lui G.G., care l-a vândut contestatoarei și

soțului ei în baza contractului de vânzare-cumpărare „aprobat de Corpul de

Armată sub nr. 99579 din 30 iulie 1942”.

Banca Națională a României și-a reînscris

dreptul de proprietate în 4 aprilie 1945, redobândind proprietatea pierdută în

condiții exclusiv istorice de război, întrucât în baza art. 19-31 din Legea nr.

260/1945 s-au anulat înscrierile operate în temeiul ordonanțelor emise în

intervalul 1941-1943 de autoritățile maghiare.

Contestatoarea nu a cerut înscrierea în C.F.

a dreptului de proprietate, deși art. 20 alin. (1) din Legea nr. 260/1945 prevedea

această posibilitate, ea având calitatea de subdobânditoare a imobilului.

Imobilul în litigiu, care a aparținut din

1938 Băncii Naționale a României, s-a reînscris la 12 noiembrie 1945 pe numele

acesteia, iar în 1955 a fost preluat de Statul Român.

Împotriva sentinței a declarat apel

contestatoarea.

Prin decizia nr. 149/A din 28 octombrie

2003, Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, a respins ca nefondat apelul

contestatoarei.

Soluția a fost motivată cu argumentul că

imobilul nu a fost preluat abuziv de la apelantă sau de la antecesorii ei,

imobilul a aparținut Fabricii de bere A.B. care avea datorii la Banca Națională

a României, în contul cărora firma falimentară a predat imobilul băncii.

Ulterior, imobilul a revenit proprietarei

de drept și împrejurarea că printr-un contract de vânzare-cumpărare imobilul

s-a transmis apelantei nu constituie temei pentru restituirea lui în natură,

câtă vreme nu s-a dovedit că imobilul s-a aflat legal în proprietatea

vânzătorilor.

Raporturile juridice privitoare la imobil

s-au creat între apelantă și antecesorii ei, vânzătorii, de la care putea

pretinde eventuale despăgubiri, dar nu este îndreptățită a cere restituirea

imobilului de la stat, care la rândul lui, l-a dobândit de la BNR, proprietara

inițială.

Contestatoarea a introdus recurs

împotriva deciziei pronunțate în apel.

Recurenta invocă prevederile art. 304

pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ. și susține că instanța a interpretat greșit actul

dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul lui, în sensul că, deși

obiectul cauzei este contestație introdusă în temeiul Legii nr. 10/2001,

instanța nu a analizat motivele pentru care această lege nu este aplicabilă,

examinând însă incidența Legii nr. 260/1945, care nu forma obiectul pricinii.

Hotărârea atacată, arată recurenta,

este lipsită de temei legal și dată cu aplicarea greșită a legii. Se

argumentează că legea fundamentală a țării, Codul civil și Legea nr. 10/2001

conțin prevederile care garantează dreptul de proprietate, iar instanțele nu au

recunoscut recurentei dreptul de repararea pagubei produsă prin privarea de

dreptul de proprietate.

Mai mult, susține recurenta, s-a

constatat că preluarea imobilului de o instituție a statului nu a fost abuzivă,

în condițiile în care nu s-au respectat nici măcar prevederile Legii nr. 260/1955,

anume art. 19 și art. 32 potrivit cărora judecătorul trebuie să restabilească

situația tabulară, pronunțând o hotărâre de constatare a nulității actului de

transcriere, iar prin încheierea nr. 2794/1945 s-a dispus doar prenotarea

radierii și restabilirea provizorie a situației tabulare.

Recurenta critică instanța pentru

nepronunțarea asupra mijloacelor de apărare, a dovezilor prezentate, nu se

arată motivul neaplicării Legii nr. 10/2001 și nu s-a luat în considerare buna

credință a recurentei.

Criticile aduse de recurentă

deciziei sunt neîntemeiate.

Cu referire la primul motiv de

recurs, instanța de apel a expus argumentul pentru care litigiul nu se poate

soluționa favorabil conform Legii nr. 10/2001, acela că imobilul nu a trecut

abuziv la stat, care l-a preluat în 1955 de la BNR, și nici preluarea de către

Banca Națională a României nu poate fi considerată abuzivă pentru că ea și-a

redobândit în 1945, ca efect al Legii nr. 260/1945, dreptul de proprietate pe

care îl avea din 1938, necontestat.

Așadar, în cauză nu este realizată

condiția preluării abuzive a imobilului de stat, pretinsă de art. 1 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, reluată în art. 2, iar dispozițiile Legii nr. 260/1945

au fost evocate pentru că în temeiul ei s-a emis încheierea nr. 2794 din 5

decembrie 1945 de Judecătoria Mixtă Târgu-Mureș, secția de carte funciară, prin

care „se ordonă anularea înscrierilor ce urmează și restabilirea stării

anterioare de carte funciară”, cu referire la imobilul din litigiu.

La punctul 1 din încheierea mai sus

arătată este menționată anularea întabulării făcută cu nr. 5998/1941 în

favoarea Băncii Naționale Ungare „de pe numele Băncii Naționale Române

referitoare la imobilele cuprinse în C.F. nr. 1 Târgu-Mureș”, iar la pct.9 anularea

întabulărilor din C.F. nr. 7672 „între susnumita bancă și soția lui G.G., apoi

între aceasta și V.K. și soția P.”.

Încheierea nr. 2794/1945, emisă de

judecătorie, este semnată de judecător, cu indicarea numelui acestuia, precum și

de conducătorul, numit atunci „director” de carte funciară, fiind îndeplinite

condițiile de valabilitate ale încheierii și respectate dispozițiile art. 19

alin. (3) și (4) din Legea nr. 260/1945, precum și cele cuprinse în art. 32 din

lege. Prin încheiere s-a dispus anularea înscrierilor de carte funciară și

restabilirea situației anterioare de carte funciară și nu doar prenotarea

radierii și restabilirea provizorie a situației tabulare, cum susține

recurenta.

Nemulțumită de radierea dreptului

său de proprietate, dobândit prin cumpărare de la soția lui G.G., recurenta

putea sesiza instanța fie în temeiul art. 20 din Legea nr. 260/1945 fie să

invoce dispozițiile Codului civil care reglementează obligația de garanție

pentru evicțiune, chemând în judecată pe vânzătoare, în scopul reparării

pagubei produse.

Recurenta a mai criticat decizia

pentru nepronunțarea instanței asupra mijloacelor de apărare, a dovezilor

prezentate, fără a arăta concret care sunt acestea, iar buna-credință nu a fost

analizată pentru că nu s-a invocat în fond și apel.

De precizat că o parte din

mențiunile din C.F. nr. 1 Târgu-Mureș lipsesc, iar coală funciară nr. 7672 Târgu-Mureș

în care s-a transcris operațiunea de vânzare între soția lui G.G. și soții V.K.

și V.P.(P.) lipsește din inventarul biroului de carte funciară al Judecătoriei Târgu-Mureș,

conform referatului nr. 77 din 4 martie 2002, și nu au fost prezentate în

instanță nici contractele prin care Banca Națională Ungară a înstrăinat soției

lui G.G. imobilul și nici contractul prin care recurenta și soțul său au

dobândit imobilul de la soția lui G.G., iar acest din urmă contract a fost

„aprobat de Corpul de Armată nr. 99579/942 din 30 iulie 1942, situație la care

face referire art. 37 din Legea nr. 260 din 4 aprilie 1945 privitoare la

legislația aplicabilă în Transilvania de Nord, precum și la drepturile

dobândite în acest teritoriu, în timpul operațiunii ungare.

Pentru aceste considerente recursul

urmează a se respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanta V.P. împotriva deciziei nr. 149A din 28 octombrie 2003 a Curții de

Apel Târgu-Mureș, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 aprilie

2005.