ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6616/2004

Asupra recursurilor civile de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată inițial la 14

ianuarie 1998 pe rolul Judecătoriei sectorului 2 reclamanta P.S. a chemat în

judecată pârâtul Consiliul General al Municipiului București pentru ca

hotărârea ce se va pronunța să-l oblige a-i lăsa în deplină proprietate și

posesie imobilul situat în București, compus din construcție – parter etaj și

mansardă, formând două apartamente cu dependințe și teren în suprafață de 200

mp.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat

că imobilul a fost dobândit în proprietate de tatăl său, Ș.A., căsătorit cu A.E.,

conform actului autentic de vânzare-cumpărare din 23 noiembrie 1944 și

transcris sub nr. 7433/1994 la Tribunalul Ilfov, Secția Notariat. Ș.A. a

decedat în anul 1971 iar soția sa în 1982, reclamanta fiind fiica lor și unică

moștenitoare.

S-a mai învederat că imobilul revendicat

a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, act normativ greșit aplicat

deoarece Ș.A. și A.E. nu erau cetățeni români ci „creștini de origine etnică

armeană”, cu pașaport Nansean. Pe de altă parte, Ș.A. era mic comerciant,

ocupându-se cu vânzarea cafelei iar A.E. casnică. Locuința era ocupată la

momentul naționalizării de soții A., care aveau trei copii.

La data de 19 octombrie 1998, prin trei

cereri diferite, reclamanta și-a completat acțiunea, chemând în judecată și pe

pârâții H.V.S., L.C., L.S. și P.T. și SC F. SA, solicitând să se constate

nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare pe care le-au încheiat

în baza Legii nr. 112/1995 cu privire la apartamentele și mansarda ce compun

imobilul în litigiu.

Prin întâmpinări formulate la 14

decembrie 1998 pârâții persoane fizice au învederat că naționalizarea

imobilului s-a făcut cu respectarea prevederilor legale în vigoare la acea dată

și că titlurile lor, constituite în baza Legii nr. 112/1995, sunt valabile.

Judecătoria sectorului 2, prin sentința

civilă nr. 6605 din 10 mai 1999 și-a declinat competența în favoarea

Tribunalului București, constatând că valoarea obiectului cauzei depășește 150

milioane lei.

Tribunalul București, secția a V-a civilă

și de contencios administrativ, prin sentința nr. 190 din 8 martie 2000, a

admis acțiunea, astfel cum a fost completată, constatând nulitatea celor trei

contracte de vânzare-cumpărare și dispunând repunerea părților în situația

anterioară.

S-a stabilit de asemenea o asemenea

obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului București de a-i lăsa

reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul.

Pentru a hotărî astfel instanța de fond a

reținut și motivat că imobilul revendicat a fost naționalizat prin Decretul nr.

92/1950 iar la acea dată proprietarii nu erau cetățeni români, dobândind

această calitate în anii 1952 și respectiv 1954.

Tatăl reclamantei avea o mică firmă

individuală care îi asigura sursele de trai, astfel că se încadra în categoria

micilor meseriași ori comercianți, exceptați de la naționalizare conform

prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950. Împrejurarea că familia

acestuia, din care mai făceau parte soția casnică și alți doi copii minori, a închiriat

un imobil pentru a-și completa veniturile, nu-i încadra în categoria

„exploatatorilor de locuințe”. În consecință, cum imobilul a trecut fără titlu

în proprietatea statului, el nu intra sub incidența Legii nr. 112/1995, statul

neputând înstrăina valabil un bun care nu-i aparținea iar contractele de

vânzare-cumpărare încheiate în aceste condiții sunt lovite de nulitate absolută

pentru lipsa cauzei potrivit dispozițiilor art. 966 C. civ.

Apelurile declarate împotriva acestei

sentințe de pârâții Municipiul București prin Primarul General, H.V.S., L.C., L.S.

și P.T. au fost respinse ca nefondate, cu o motivare similară celei a instanței

de fond, prin decizia civilă nr. 644 din 16 noiembrie 2000 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs aceiași pârâți.

Prin decizia civilă nr. 3998 din 13

noiembrie 2002, Curtea Supremă de Justiție a admis recursurile, casând decizia

pronunțată în apel și a trimis cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelurilor.

S-a reținut, sub un prim aspect, că în

raport de dispozițiile coroborate ale art. 42 alin. (2) din Legea nr. 69/1991,

în vigoare la data soluționării litigiului și ale art. 12 alin. (5) din Legea

nr. 213/1998, în speță atât Consiliul General al Municipiului București cât și

Municipiului București prin Primarul General au calitatea procesuală pasivă.

Cum Curtea de Apel a soluționat cauza greșit din acest punct de vedere, s-a

dispus reluarea judecății în apel, stabilindu-se că instanța de trimitere

trebuie să analizeze, sub formă de apărare, și celelalte susțineri făcute de

pârâți în recurs și, totodată, să cerceteze, pentru fiecare contract de vânzare,

cumpărare în parte, iar nu global, dacă există și care sunt cauzele de nulitate

absolută, precum și afirmațiile părților în sensul încheierii actelor cu bună -

credință.

În rejudecarea apelurilor după casare,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 301 din 16

iunie 2003, le-a respins ca nefondate, reținând în esență că:

- titlul statului este valabil,

naționalizarea făcându-se cu încălcarea chiar a dispozițiilor Decretului nr. 92/1950,

în condițiile în care proprietarii nu erau cetățeni români, se încadrau în

categoria micilor comercianți și respectiv casnică și nu puteau în nici un caz

să fie considerați „exploatatori de locuințe”;

- în consecință, cum statul a înstrăinat

bunuri care nu îi aparțineau, sunt incidente dispozițiile art.966 C. civ.

privind lipsa cauzei, ceea ce conduce la nulitatea absolută a celor trei contracte

de vânzare – cumpărare, cu atât mai mult cu cât dobânditorii apelanți ar fi

putut, cu minime diligențe, să cunoască situația juridică reală a imobilului.

Împotriva acestei decizii au declarat

apeluri pârâții Municipiul București prin Primar General și persoanele fizice

dobânditoare ale apartamentelor, care au reiterat practic motivele de apel și

de recurs anterioare.

Astfel, în recursul său, pârâtul

Municipiul București, reprezentat de Primarul General a susținut că:

- titlul statului este valabil, naționalizarea

constituind unul din modurile de dobândire a dreptului de proprietate;

- nu s-a dovedit identitate dintre imobilul

ce a aparținut autorilor reclamantei și cel revendicat;

- în mod greșit pârâtul a fost obligat la

plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces, el nefiind în culpă

procesuală;

Au fost invocate în drept dispozițiile

art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.

În recursul lor comun, pârâții H.V.S., L.C.,

L.S. și P.T. au criticat decizia, învederând în principal că:

- aceasta a fost dată cu aplicarea

greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), instanța de apel considerând

în mod greșit și cu o motivare contradictorie că autorii reclamantei făceau

parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la măsura naționalizării;

- instanța nu a verificat și nu a tras

concluziile necesare din împrejurările de fapt ce atestă perfecta buna-credință

cu care pârâții au încheiat contractele de vânzare-cumpărare și care este de

natură să conducă la ideea valabilității și păstrării efectelor acestora;

- motivarea este greșită iar legea eronat

aplicată în materia pretinsei lipse de cauză a contractelor de

vânzare-cumpărare.

Prin concluzii scrise,

intimata-reclamantă P.S. a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

Examinând recursurile, Înalta Curte

reține, din analiza întregului material probator administrat pe parcursul

procesului, că acestea sunt întemeiate, în sensul considerentelor ce succed.

Este cert dovedită în cauză împrejurarea

că aplicarea Decretului nr. 92/1950 s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. II

din chiar acest act normativ. Inaplicabilitatea naționalizării își are temeiul

nu atât în statutul special al autorilor reclamantei (persoane de origine

armeană, rezidenți în România și care au dobândit ulterior și cetățenia

română), cât și considerarea apartenenței lor socio-profesionale (mic

comerciant și casnică), cu venituri modice, având trei copii minori în

întreținere și completându-și mijloacele de trai închiriind câteva camere. In nici

un caz această din urmă situație nu îi poate caracteriza pe autorii reclamantei

ca fiind „exploatatori de locuințe”, ceea ce evidențiază, o dată în plus,

greșita aplicare a Decretului nr. 92/1950 chiar în raport de criteriile și

scopurile legiuitorului de la acea vreme.

Caracterul nevalabil al trecerii

imobilului în proprietatea statului îi conferă reclamantei, în calitatea de

unică moștenitoare, vocația de a beneficia de măsurile reparatorii stabilite în

legislația ultimilor ani, dar nu și la restituirea în natură a bunului,

deoarece acesta a fost înstrăinat unor cumpărători care au dobândit în mod

valabil.

Sub acest aspect esențial, decizia

pronunțată în apel este greșită, instanța neconformându-se indicației

obligatorii în sensul art. 315 C. proc. civ. de a verifica validitatea fiecărui

contract de vânzare-cumpărare în parte și de a aprecia asupra apărării

pârâților persoane fizice că au dobândit cu bună-credință. In plus, motivarea

soluției este deficitară, ceea ce face să fie incidente prevederile art. 304

pct. 9 și 7 C. proc. civ.

Astfel, buna-credință a pârâților

cumpărători înseamnă, de principiu, credința lor comună și invincibilă,

neafectată de nici o bănuială și bazată pe verificări și diligențe în acest

sens, că titlul vânzătorului nu este afectat de nici un viciu și că dobândesc

în mod valabil, de la adevăratul proprietar. Or, la momentul la care au

dobândit H.V.S. – 8 decembrie 1996, soții L. la 24 ianuarie 1997 și P.T. la 9

mai 1997) nu exista pe rolul instanțelor nici un proces intentat de

moștenitoarea proprietarilor iar aceasta nu le trimisese vreo notificare. Chiar

dacă ar fi avut cunoștință de faptul că prin cererea nr. 791/1996, întemeiată

pe dispozițiile Legii nr. 112/1995, P.S. s-a adresat Primăriei sectorului 2,

acest demers le-ar fi întărit convingerea că pot dobândi valabil întrucât la

acel moment reclamanta nu avea vocație decât la despăgubiri, nu și la

restituirea în natură.

Așa fiind, cum acțiunea în justiție a

fost formulată abia la 14 ianuarie 1998 iar pârâții persoane fizice chemați în

judecată la 19 octombrie 1998, nu există nici un element care să înfrângă

prezumția de bună-credință existentă la momentul încheierii contractelor.

Pe de altă parte, motivarea deciziei este

și principial greșită, arătându-se în esență că vânzarea lucrului altuia

conduce la nulitatea absolută a contractului pentru lipsa cauzei.

În primul rând, vânzarea lucrului altuia

este nulă dacă și numai în măsura în care există reaua-credință a părților

contractante, adică atunci când părțile au încheiat actul în cunoștință de

cauză; ele știu că lucrul vândut este proprietatea altei persoane decât

vânzătorul, ceea ce conferă actului caracterul unei operațiuni pur speculative,

având o cauză ilicită; ea atrage nulitatea absolută a vânzării în baza art. 948

pct. 4, art. 966 și art. 968 C. civ.

Pe de altă parte, lipsa cauzei nu este

totuna cu cauza ilicită. Chiar în ipoteza unei inadvertențe în motivare,

soluția pe fond este greșită întrucât cauza ilicită ar însemna dobândirea cu

rea-credință, ceea ce este contrazis de toate probatoriile.

Se constată așadar că instanța de apel a

realizat corect problema nevalabilității titlului statului (ca de altfel și

aspectele legate de identitatea fizică a imobilului, care este în afară de

orice îndoială, și aspectele legate de cheltuielile de judecată) însă a admis

în mod greșit acțiunea sub ambele ei capete de cerere: revendicarea și

constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare.

Revendicarea nu poate fi primită întrucât

persoanele fizice pârâte nu sunt posesori „neproprietari” ci au dobândit în mod

valabil, iar contractele lor de vânzare - cumpărare nu sunt afectate de nici o

cauză de nulitate.

Așa fiind, în temeiul prevederilor art. 312

și art. 314 C. proc. civ., Curtea va admite recursurile, va casa atât decizia

din apel cât și sentința tribunalului iar pe fond va respinge acțiunea

reclamantei ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursurile declarate de pârâții Municipiul București, prin Primarul General, H.V.S.,

L.C., L.S. și P.T. împotriva deciziei civile nr.301 din 16 iunie 2003 a Curții

de Apel București, secția a – IV - a civilă

Casează această decizie precum și

sentința civilă nr. 190 din 8 martie 2000 a Tribunalului București, secția a

V-a civilă, și, pe fond, respinge acțiunea reclamantei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie

2004.